Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.09.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E. prin C. şi D., F. prin C. şi D., G. prin C. şi D., H. prin C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, au solicitat instanţei anularea art. 63 alin. (2) din cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei.
La data de 24.11.2022, reclamanţii au formulat o cerere de completare a acţiunii, solicitând şi anularea adresei nr. x/23.09.2022 emisă de pârâta ca răspuns la plângerea prealabilă. În susţinerea acesteia, reclamanţii au precizat că motivele de nulitate sunt identice ce cele din forma iniţială a cererii introductive şi se reduc, în esenţă, la conţinutul art. 63 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 care nu se regăseşte în chiar corpul legii, discuţia nefiind legală de "justeţea" normei atacate, ci de legalitatea ei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 71 din 2 februarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată şi modificată, având ca obiect anulare acte administrativ cu caracter normativ.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 71 din 2 februarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E. prin C. şi D., F. prin C. şi D., G. prin C. şi D., H. prin C. şi D. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, arătând că, în esenţă, solicită instanţei de control judiciar reexaminarea chestiunilor de drept puse în faţa instanţei fondului, cu ale cărei dezlegări nu sunt de acord.
Astfel, au enunţat dispoziţiile Legii nr. 50/1991: art. 1, art. 7 alin. (16)3, art. 8 alin. (1)-(2), art. 33 alin. (1) şi au susţinut că din aceste texte legale reiese indubitabil că desfiinţarea construcţiei potrivit unui titlu executoriu emis de o instanţă nu se poate efectua în lipsa unei autorizaţii de desfiinţare emise în prealabil şi cu procedura prevăzută de lege, legea neconţinând dispoziţii derogatorii de la această regulă în cazul în care desfiinţarea are loc în cadrul executării silite a hotărârii judecătoreşti.
Textul din Normele metodologice, contestat, adaugă pur şi simplu la lege o ipoteză neprevăzută de aceasta, în condiţiile în care normele emise în aplicarea unei legi nu pot adăuga la lege, întrucât nu au forţa juridică echivalentă cu cea a legii. Acestea pot cel mult lămuri un text legal şi pot crea un cadru administrativ şi organizatoric pentru aplicarea legii, însă nu pot crea obligaţii sau derogări pe care legea nu le prevede.
Or, în speţă, legea prevede exact care sunt ipotezele în care autorizaţia de desfiinţare nu este necesară, iar niciuna din ipotezele legale nu o cuprinde pe cea de la art. 63 alin. (2) din cuprinsul normelor metodologice.
Enunţând dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 24/2000, recurenţii, contrar reţinerilor instanţei, au opinat că legea specială a prevăzut la art. 1 regula potrivit căreia autorizaţia este necesară, ca atare, reluarea acestei reguli la fiecare ipoteză a legii e cu totul superfluă. Dimpotrivă, atunci când regula nu e aplicabilă, respectiv autorizaţia de desfiinţare nu este obligatorie, legea a prevăzut expres acest lucru, aşa cum rezultă din textele la care au făcut referire anterior. Astfel, legea pur şi simplu nu reglementează excepţia aflată în norma ce face obiectul acţiunii de faţă.
De asemenea, în opinia acestora, legea nu trebuie să reia la fiecare paragraf o regulă generală impusă prin chiar primul său articol, anume regula existenţei autorizaţiei de desfiinţare. Astfel, recurenţii nu înţeleg de ce în cazul legal respectiv legiuitorul a înţeles să precizeze expres lipsa obligativităţii autorizaţiei, iar în cazul de faţă nu a făcut asta, dacă ipotezele legale sunt similare.
În concluzie, recurenţii au apreciat că textul art. 63 alin. (2) din cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei, nu se regăseşte în chiar corpul legii, motiv pentru care "inventarea" sa în norma de aplicare a legii este nelegală.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, în opinia acestuia, recurenţii reiterând motivele din cererea de chemare în judecată.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurentul-reclamant privesc greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 50/1991, respectiv a prevederilor art. 1, art. 7 alin. (16)3, art. 8 alin. (1)-(2), art. 33 alin. (1), precum şi ale art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000, încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
2. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin sentinţa civilă nr. 8580/11.12.2018, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1110/A/2019 a Tribunalului Cluj, contestatorii A., C., D. şi B., reclamanţi în prezenta cauză, au fost obligaţi să desfiinţeze lucrările de construcţie executate la imobilul din mun. Cluj-Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x a loc. Cluj-Napoca, nr. cad. x, menţionate în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/17.08.2016, ce constau în edificarea unui imobil P+E cu 2 apartamente, în termen de 120 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar intimatul fiind autorizat să desfiinţeze lucrările executate nelegal, pe cheltuiala contestatorilor.
Prin încheierea civilă nr. 12534/CC/2020, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2020, a fost încuviinţată executarea silită la cererea creditorului Primarul Municipiului Cluj-Napoca, I., împotriva debitorilor-contestatori A., C., D. şi B., în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 8580/2018, din data de 11.12.2018, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1110/A/2019, pronunţată de Tribunalul Cluj în cadrul aceluiaşi dosar, pentru îndeplinirea obligaţiei de a desfiinţa lucrările de construcţii executate nelegal la imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, ce constau în edificarea unui imobil P+E cu 2 apartamente, în caz contrar intimatul fiind autorizat să procedeze la desfiinţarea lucrărilor menţionate, pe cheltuiala contestatorilor şi de a plăti suma de 20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, prin toate modalităţile legale de executare silită.
În acest context factual, reclamanţii A., B., C., D., E. prin C. şi D., F. prin C. şi D., G. prin C. şi D., H. prin C. şi D. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere, prin care au solicitat anularea prevederilor art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanţii formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.
Înalta Curte aminteşte că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză: "Lucrările de desfiinţare a unor construcţii/lucrări executate fără autorizaţie sau cu încălcarea prevederilor acesteia, dispuse de organele de control abilitate sau de instanţă, se pot executa fară a fi necesară emiterea unei autorizaţii de desfiinţare."
Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că textul infralegal criticat adaugă la legea în executarea cărora au fost emise Normele metodologice, anume Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, întrucât reglementează o ipoteză care nu este prevăzută în corpul legii, respectiv permite executarea unor lucrări de desfiinţare a unor construcţii/lucrări realizate fără autorizaţie sau cu încălcarea prevederilor acesteia, în lipsa unei autorizaţii de desfiinţare emise în prealabil, motivul de nelegalitate invocat vizând încălcarea ierarhiei actelor normative, respectiv a dispoziţiilor art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocând şi încălcarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi art. 7 alin. (16)3 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, cu trimitere la art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, aspecte invocate de altfel în mod similar şi prin acţiunea introductivă de instanţă şi care au fost analizate corespunzător de judecătorul fondului.
Astfel, potrivit art. 77 din Legea nr. 24/2000: "Ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. În formula introductivă a acestor acte normative vor fi cuprinse toate temeiurile juridice prevăzute la art. 42 alin. (4)."
Totodată, art. 78 din Legea nr. 24/2000, prevede că "ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora."
Contrar argumentelor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond, reţine că, urma interpretării logice, sistematice şi teleologice a textului de lege, concluzia care se impune este că textul infra - legal criticat nu depăşeşte cadrul stabilit de actul normativ superior pe baza şi în executarea căruia a fost emisă norma regulamentară.
În conformitate cu dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 50/1991 " (1) O dată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) şi b) se dispune oprirea executării lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-un termen stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei. (2) Decizia menţinerii sau a desfiinţării construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către autoritatea administraţiei publice competente, pe baza planurilor urbanistice şi a regulamentelor aferente, avizate şi aprobate în condiţiile legii, sau, după caz, de instanţă. Pentru lucrări ce se execută la clădirile prevăzute la art. 3 lit. b) este necesar avizul Ministerului Culturii şi Cultelor."
Acest articol reglementează sancţiunile complementare ce se pot aplica în cazul anumitor contravenţii prevăzute la art. 26 din lege, în afara sancţiunii principale a amenzii. Astfel, în cazul constatării faptelor prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din lege, anume executarea sau desfiinţarea fără autorizaţie de construire de către investitor sau executant, agentul constatator poate aplica şi sancţiunea complementară prevăzută de art. 28 alin. (1) şi să dispună oprirea executării lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia.
Prevederile criticate fac aplicarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991, precitate şi reglementează procedura de desfiinţare a construcţiilor şi lucrări executate fără autorizaţie sau cu încălcarea prevederilor acesteia, dispuse de organele de control abilitate sau de instanţă.
În raport de conţinutul normei legale care nu prevede obligaţia emiterii în prealabil a unei autorizaţii de desfiinţare, se reţine că susţinerea recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia art. 63 alin. (2) din Norme adaugă în mod nepermis la reglementarea din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii nu are suport legal.
Astfel cum a observat în mod corect prima instanţă, executarea sancţiunii complementare constând în desfiinţarea lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia se realizează conform art. 32 din Legea nr. Legea nr. 50/1991, care are următorul conţinut: (1) În cazul în care persoanele sanctionate contraventional au oprit executarea lucrarilor, dar nu s-au conformat in termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contraventiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sanctiunea va sesiza instantele judecatoresti pentru a dispune, dupa caz: a) incadrarea lucrarilor in prevederile autorizatiei; b) desfiinţarea constructiilor realizate nelegal. (2) In cazul admiterii cererii, instanta va stabili termenele limita de executare a masurilor prevazute la alin. (1). (3) In cazul nerespectarii termenelor limita stabilite, masurile dispuse de instanta, în conformitate cu prevederile alin. (2), se vor duce la îndeplinire prin grija primarului, cu sprijinul organelor de politie, cheltuielile urmand sa fie suportate de catre persoanele vinovate. (4) In situatiile prevazute la art. 24, organele de control vor putea cere instantei sa dispuna, prin hotararea de condamnare, masurile mentionate la alin. (1). Organele de control competente, potrivit legii, pot cere organelor de urmarire penala sesizate şi, după caz, instantei sa dispuna oprirea temporara a executarii lucrarilor, pe tot parcursul procesului penal. (5) Persoanele care au beneficiat de subventie pentru construirea unei locuinte si pentru care s-a dispus masura prevazuta la alin. (1) lit. b) vor restitui subventiile primite, cu plata dobânzilor legale pentru perioada in care le-au folosit.
Din conţinutul acestui articol, rezultă că nu se face nicio referire la obligativitatea obţinerii autorizaţiei de desfiinţare, iar raţiunea pentru care această opţiune a legiuitorului este aceea că desfiinţarea are la bază procesul-verbal de constatare a contravenţiei, precum şi ansamblul probator administrat în cadrul procedurii contencioase, cu respectarea principiilor fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil.
Nefondate sunt şi susţinerile recurenţilor cu privire la încălcarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora "Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel". Astfel, prin dispoziţia invocată este consacrat principiul dominant al legii, anume obligativitatea autorizării lucrărilor de construcţii, principiul care însă nu are caracter absolut, de vreme ce admite excepţii dictate fie de natura lucrărilor, fie de caracterul special al construcţiilor, nefiind astfel exclusă reglementarea printr-o normă juridică a unor situaţii speciale urbanistice şi tehnice.
Nici argumentul în sensul că textul infra-legal a cărui anulare s-a solicitat contravine prevederilor art. 7 alin. (16)3 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 nu poate fi reţinut, întrucât aceste norme legale nu se referă la construcţii/lucrări executate fără autorizaţie sau cu încălcarea prevederilor acesteia, ci reglementează alte situaţii premise, anume construcţiile aflate în proprietatea unităţilor administrativ – teritoriale şi, respectiv demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea, parţială sau totală, a construcţiilor şi instalaţiilor aferente construcţiilor, a instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, inclusiv elementele de construcţii de susţinere a acestora, închiderea de cariere şi exploatări de suprafaţă şi subterane, precum şi a oricăror amenajări
Atât dispoziţiile art. 7 alin. (16)3, cât şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 sunt specifice, aplicându-se numai la situaţiile la care se referă în mod expres şi neputând fi extinse prin analogie pentru alte ipoteze, astfel că nu se poate constata existenţa unei contrarietăţi şi, prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea principiului ierarhiei actelor normative enunţat de reclamanţi.
Recurenţii au mai evocat, în susţinerea criticilor de nelegalitate, prevederile cuprinse le art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, care are următorul conţinut: "Prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, cât şi construcţiile, lucrările şi amenajările cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia, fără emiterea unei autorizaţii de desfiinţare, fără sesizarea contravenientului."
Acest text de lege stabileşte care sunt situaţiile în care se pot desfiinţa pe cale administrativă lucrările de construcţii executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, precum şi construcţiile, lucrările şi amenajările cu caracter provizoriu executate, de asemenea, pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului.
Desfiinţarea administrativă operează, în condiţiile prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, fără emiterea unei autorizaţii de construire, însă această împrejurare nu conduce la existenţa unei contrarietăţi între normă legală şi o normă infralegală criticată prin acţiune şi, prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea principiului ierarhiei actelor normative enunţat de recurenţii-reclamanţi. Dimpotrivă, atât desfiinţarea administrativă permisă de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, cât şi desfiinţarea dispusă în conformitate cu dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 50/1991 privesc edificarea unor construcţii fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea autorizaţiei de construire, fiind deopotrivă puse în mişcare de autoritatea publică, iar nu de proprietar. Aceste premise justifică adoptarea aceleiaşi soluţii, respectiv desfiinţarea, fără emiterea în prealabil a unei autorizaţii de desfiinţare, a construcţiilor edificate cu încălcarea unor obligaţii legale imperative.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios a concluzionat prima instanţă constată că soluţia din cuprinsul normei metodologice nu a produs o adăugare la lege, normele regulamentare fiind emise cu respectarea art. 77 şi art. 78 din Legea nr 24/2000, fiind respinsă, consecutiv, şi solicitarea de anularea adresei nr. x/23.09.2022 emisă de pârâ ca răspuns la plângerea prealabilă, de vreme ce au fost invocate aceleaşi motive de nelegalitate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, prin întâmpinare.
Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E. prin C. şi D., F. prin C. şi D., G. prin C. şi D., H. prin C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 71/2023 din 2 februarie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.