Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2023, petenta A. S.A., în contradictoriu cu intimatele Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară "Dobrogea" şi Asocierea B., a formulat plângere împotriva deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând:
- admiterea plângerii formulate;
- modificarea în parte a Deciziei nr. 2719/C2/2982/17.11.2023 a Consiliului National de Soluţionare a Contestaţiilor, sub aspectul soluţiei pronunţate pe fondul contestaţiei formulate (exclusiv cu privire la actele emise de Autoritatea contractanta in evaluarea ofertelor depuse de A. si Asocierea B.);
- pe fond, făcând inclusiv aplicarea art. 34 alin. (4) din Legea nr. 101/2016, admiterea contestaţiei înregistrate pe rolul Consiliului National de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. x/23.10.2023 şi prin urmare:
a. anularea adresei de comunicare a rezultatului procedurii nr. 1126/10.10.2023, a Raportului intermediar întocmit de autoritatea contractantă la finalizarea evaluării propunerilor tehnice depuse în cadrul Procedurii de atribuire, a tuturor proceselor-verbale de evaluare ce au stat la baza acestui rezultat intermediar, precum si a tuturor actelor subsecvente prin care pe de o parte oferta depusa de A. S.A. a fost respinsă ca inacceptabilă si neconformă, iar pe de altă parte oferta Asocierii B. S.R.L. - B. S.R.L. [denumită in continuare "Asocierea B."] a fost considerată admisibilă;
b. constatarea refuzului nejustificat al autorităţii contractante de comunicare a Raportului intermediar al procedurii si a proceselor-verbale de evaluare ce au stat ia baza acestuia si, in consecinţă, anularea acestora si actelor subsecvente;
c. obligarea autoritarii contractante la evaluarea/reevaluarea ofertelor conform prevederilor legale incidente si considerentelor hotărârii ce urmează a fi pronunţată în prezenta cauză, inclusiv, dacă este cazul, cu consecinţa anularii procedurii conform art. 89 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 100/2016;
- suspendarea procedurii de atribuire sau, după caz, a executării contractului de concesiune până la soluţionarea definitiva a prezentei plângeri;
- cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată.
Prin decizia nr. 2719/C2/2982/17.11.2023, Consiliul de Soluţionare a Contestaţiilor a respins excepţiile invocate de Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitara "Dobrogea"; a respins, ca nefondată, contestaţia depusă de A. S.A., în contradictoriu cu Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară "Dobrogea"; a admis cererea de intervenţie depusă de Asocierea B..
La termenul de judecată din data de 14.12.2023, apărătorul petentei A. S.A. a formulat oral cerere de recuzare motivat de faptul că, în opinia sa, este clar că există o problemă asupra căreia doamnele judecător C. şi D. s-au pronunţat, precizând că cererea de recuzare este formulată în baza alin. (1) şi alin. (13) din art. 42 din C. proc. civ., prin raportare la hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2023.
Prin decizia nr. 34 din 6 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenta A. S.A., în contradictoriu cu intimata Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară "Dobrogea" şi intervenienta B. S.R.L. (lider al Asocierii B. S.R.L. – B. SRL); a fost obligată petenta la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 24760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea recurată
Prin încheierea din data de18 decembrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de recuzare a doamnelor judecător C. şi D., membre ale completului de judecată C4 FAP, desemnat prin sistem de repartizare aleatorie pentru soluţionarea dosarului nr. x/2023, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din data de 18 decembrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, sub un prim aspect, faţă de cele rezultate din actele dosarului, prezentate în mod succint, recurenta a susţinut că rezultă că în discuţie în cadrul motivului de plângere era tocmai analiza limitelor în care a fost tranşată o anumită chestiune litigioasă printr-o hotărâre judecătorească anterioară, interpretabilă potrivit opiniilor divergente ale părţilor din cauză.
Astfel, în opinia sa, nu suntem în ipoteza în care o autoritate/putere a lucrului judecat să fi fost acceptată de către toate părţile din litigiu raportat la chestiunea litigioasă cu privire la care s-a reţinut puterea de lucru judecat (petenta a susţinut că puterea lucrului judecat vizează un subiect, în timp ce celelalte părţi şi Consiliul (prin Decizie) au apreciat că puterea de lucru judecat vizează un alt subiect, ci în aceea în care tocmai acesta este subiectul în discuţie - dacă există sau nu putere de lucru judecat cu privire la o anumită chestiune litigioasă.
Aşadar, premisa avută în vedere în soluţionarea cererii de recuzare este străină de susţinerile părţii, grefate pe un principiu al disponibilităţii (încălcat), în divergenţă tocmai pe acest subiect cu celelalte părţi.
Sub un al doilea aspect, dată fiind chiar cererea de abţinere formulată de cei doi membri ai completului de judecată, antepronunţarea cu privire la incidenţa puterii de lucru judecat derivată din hotărârea pronunţată anterior era una absolut evidentă, acesta fiind chiar motivul pentru care a fost formulată cererea de abţinere.
Or, ipoteza relevă fără dubiu îndeplinirea condiţiilor aferente ipotezei reglementate de art. 42 pct. 13, fiind în situaţia existenţei unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorilor recuzaţi.
Sub un al treilea aspect, din perspectiva criteriilor de verificare a imparţialităţii, câtă vreme în considerarea prevederilor art. 43 alin. (2) C. proc. civ. ["judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecata pricinii"], raportate la cele ale art. 42 pct. 13 C. proc. civ., cei doi membri ai completului au formulat ei înşişi cereri abţineri, ştiind astfel că în privinţa lor există un motiv de incompatibilitate, respectiv cel potrivit căruia soluţia pronunţată în dosarul anterior, cu privire la care în discuţie era dacă există sau nu putere de lucru judecat, reprezintă un element care naşte în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea lor, din perspectiva garanţiilor pe care partea trebuie să le aibă pentru a-i fi asigurat dreptul de la un proces echitabil, acestea nu puteau fi considerate a fi îndeplinite, partea însăşi nefiind în situaţia în care să nu fi putut avea "îndoieli întemeiate" cu privire la imparţialitatea celor doi magistraţi, fiind astfel pe deplin îndeplinite condiţiile impuse de art. 42 pct. 13 C. proc. civ., încălcat prin încheierea recurată.
De altfel, potrivit jurisprudenţei CEDO, "chiar şi aparenţele pot prezenta o oarecare importanţă sau, altfel spus, "nu trebuie doar să se facă dreptate, ci să se şi vadă că se face dreptate", punctul de interes fiind încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei şi din acest motiv, fiind reţinut inclusiv în practica CEDO că orice judecător faţă de care există un motiv întemeiat pentru temerea că acesta nu este imparţial trebuie să se abţină.
În concluzie, faţă de aceste considerente, recurenta a apreciat că în cauză erau îndeplinite condiţiile de admitere a cererii de recuzare formulate, motiv pentru care încheierea recurată este nelegală, impunându-se admiterea recursului formulat, cu consecinţele aferente asupra deciziei civile pronunţate în cauză.
4. Apărările formulate în recurs
4.1 Intimata E. a formulat întâmpinare, prin care a invocate excepţia nulităţii recursului, întrucât, în opinia sa, motivele nu se încadrează la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este legală, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
4.2 Intimata S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata E., constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurenta-reclamantă privesc nerespectarea normele de drept procesual ce reglementează cazurile de incompatibilitate relativă a judecătorilor, care sunt edictate în vederea respectării garanţiilor procesuale ale unei bune administrări a justiţiei, încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
2. Analiza motivului de casare invocat
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind susţinerea că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză.
Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.
Art. 175 C. proc. civ. fixează regulile şi condiţiile pe care trebuie să le respecte părţile sau instanţa pentru a fi în măsură să invoce nulitatea unui act de procedură. În centrul acestor condiţii, necesar a fi îndeplinite pentru constatarea nulităţii unui act de procedură, stau: a) producerea unei vătămări; b) posibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului.
Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.
Verificând încheierea atacată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, reţine instanţa de control judiciar că nu a fost încălcată nicio normă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii.
Astfel, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa în speţă a cazurilor de incompatibilitate prevăzute de dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ., potrivit cu care:
"Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:
1. când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5) nu îl face pe judecător incompatibil. (…)
13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa."
Înalta Curte aminteşte că articolul 42 alin. (1) C. proc. civ. reglementează cazurile de incompatibilitate relativă. În aceste cazuri, strict determinate de lege, una dintre părţi poate cere îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite cauze.
Astfel, în ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din modul în care este redactat textul de lege, rezultă cu claritate că judecătorul incompatibil poate fi recuzat pentru acest motiv numai dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare, nu însă şi atunci când a soluţionat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept ca aceea din speţă sau când şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speţă.
De asemenea, nu poate fi recuzat, pentru motivul privind antepronunţarea, nici judecătorul chemat să se pronunţe din nou în aceeaşi pricină în acele ipoteze în care nu ar exista incompatibilitate absolută.
Ipoteza vizată de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se confundă cu vreunul dintre cele trei cazuri de incompatibilitate absolută, deoarece acestea din urmă presupun că judecătorul şi-a exprimat părerea într-un act oficial (încheiere interlocutorie, hotărâre judecătorească, depoziţie de martor, raport de expertiză, hotărâre arbitrală, acte de procedură îndeplinite ca avocat, procuror sau mediator etc.) şi în calitatea (oficială) prevăzută de lege, pe care a avut-o în acea pricină, câtă vreme, în cazul motivului de incompatibilitate relativă invocat de recurentă, este vorba de părerea personală a judecătorului în legătură cu pricina pe care o soluţionează, părere exprimată în timp ce litigiul este pendinte, fie în şedinţa de judecată, fie în afara acesteia.
Legiuitorul a definit cu precizie situaţiile obiective care generează incompatibilitatea judecătorului pe motivul pronunţării anterioare a acestuia asupra unor chestiuni de fapt şi de drept, condiţia esenţială pentru atragerea stării de incompatibilitate fiind aceea ca dezlegarea dată să se refere la cauza pendinte.
În concret, pronunţarea anterioară asupra unei chestiuni cu privire la o plângere formulată împotriva unei decizii CNSC nu echivalează cu situaţia în care judecătorul a anticipat nepermis soluţia din prezenta cauză, cu încălcarea principiilor contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al aflării adevărului.
Chiar dacă unele critici ar fi reiterate într-o nouă etapă a procedurii de achiziţie publică, dar după o nouă evaluare efectuată de către autoritatea contractantă, nu se poate aprecia că este vorba despre o antepronunţare, atâta timp cât ceea ce formează obiectul analizei instanţei în noua plângere este tocmai reevaluarea, iar nu tot evaluarea iniţială. Situaţia este una inerentă procedurii de achiziţie publică, decurgând din specificul acesteia şi din dinamica mecanismului de atribuire, ce poate include etape repetitive, alternative de evaluare din partea autorităţii contractante, urmate de control jurisdicţional ce se finalizează fiecare cu o soluţie distinctă.
Contrar celor susţinute de recurentă, nu există nicio interpretare eronată în modul în care instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată, reţinând pe de o parte că este vorba despre cauze diferite, iar pe de altă parte că reţinerea sau nu a puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti este o chestiune care excedează analizei fondului raportului juridic litigios, fiind chiar argumentul pentru care repunerea în discuţie a aspectelor tranşate nu mai este posibilă.
Într-adevăr, faptul că ulterior, prin decizia pronunţată pe fondul cauzei, instanţa a reţinut puterea de lucru judecat a unora dintre aspectele dezlegate în etapele anterioare ale procedurii de achiziţie finalizate cu hotărâri definitive nu contrazice cele reţinute prin încheierea atacată în sensul că soluţionarea de către acelaşi complet în etape diferite ale procedurii de atribuire a unor contestaţii/plângeri diferite nu conduce în sine la situaţia de incompatibilitate reglementată de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., fiind vorba de proceduri judiciare distincte, care vizează etape distincte ale unei proceduri de achiziţie publică, nefiind îndeplinită cerinţa exprimării soluţiei în cauza pe care a fost desemnat să o judece.
În acest sens, Înalta Curte aminteşte că un aspect dezlegat în mod definitiv de o instanţă de judecată se impune a fi respectat de orice instanţă învestită ulterior cu judecarea unei cauze, oricare ar fi judecătorii ce intră în compunerea sa, aceştia fiind ţinuţi de dezlegările definitive date în ciclurile procesuale anterioare tranşate prin proceduri definitive, tot ceea ce au aceştia de apreciat sub acest aspect fiind existenţa sau nu a aspectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la respectivul aspect.
În consecinţă, nu este vorba despre antepronunţare, în sensul definit de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cele două cauze la care face referire recurenta fiind distincte, având ca obiect decizii diferite ale CNSC şi critici diferite, formulate în etape diferite ale procedurii de achiziţie.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut prin încheierea atacată că motivul de recuzare întemeiat pe dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. este nefondat.
În ceea ce priveşte susţinerile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., Înalta Curtea reţine că acest text reglementează un caz de incompatibilitate a judecătorului în care există elemente, altele decât cele reglementate expres prin art. 42 pct. 1-12 din C. proc. civ., ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
Referitor la cele două dimensiuni ale principiului imparţialităţii, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că: "imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). […] imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., criteriul general pentru excluderea unui judecător de la soluţionarea unei cauze este o anumită percepţie rezonabilă de subiectivism, care se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, important fiind dacă din perspectiva acestuia temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparţialitate pot fi considerate ca justificate.
Petenta a susţinut că a fost afectată imparţialitatea judecătorilor, în condiţiile în care completul faţă de care a fost formulată cererea de recuzare, a pronunţat decizia civilă nr. 497/8.06.2023 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a respins recursul recurenţilor-reclamanţi Intreprindere Individuală E. şi E., ca nefondat.
Aşa cum s-a arătat mai sus, un aspect dezlegat în mod definitiv de o instanţă de judecată se impune a fi respectat de orice instanţă învestită ulterior cu judecarea unei cauze, oricare ar fi judecătorii ce intră în compunerea sa, aceştia fiind ţinuţi de dezlegările definitive date în ciclurile procesuale anterioare tranşate prin proceduri definitive, tot ceea ce au aceştia de apreciat sub acest aspect fiind existenţa sau nu a aspectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la respectivul aspect.
Cu privire la acest aspect, în mod corect, a reţinut prima instanţă că simpla apreciere asupra incidenţei sau nu în cauză a unei hotărâri judecătoreşti prin care se dezleagă chestiuni juridice incidente în speţă nu este de natură să genereze îndoieli în privinţa imparţialităţii judecătorului, întrucât implică un alt tip de evaluare.
Antepronunţarea, ca motiv de recuzare, este reglementată şi a fost analizată distinct ca motiv prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., text ce este de strictă interpretare, neputând fi extins la alte ipoteze. Aşadar, noţiunea de "antepronunţare" nu poate fi extinsă, prin interpretare, prin eliminarea unor condiţii expres prevăzute de lege (cum este cea de la pct. 1 – condiţia aceleiaşi cauze), pentru a fi invocate în temeiul motivului prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.
Astfel, elementul obiectiv al existenţei unei dezlegări date de complet într-o speţă cu aceleaşi părţi implicate într-o procedură de achiziţie publică, însă într-o etapă anterioară a procedurii, în raport cu alte documente ale procedurii şi cu alte decizii ale CNSC nu este suficient pentru a se reţine incompatibilitatea judecătorului, în lipsa oricăror alte elemente, de natură subiectivă sau obiectivă, susceptibile să genereze îndoiala justificată a părţilor cu privire la obiectivitatea sa. În speţă, în afara împrejurării că judecătorul s-a pronunţat în cadrul aceleiaşi proceduri de achiziţie publică, asupra unei evaluări anterioare, care a constituit doar una dintre problemele dezlegate de acesta, nu există nici un alt indiciu de subiectivism sau imparţialitate în atitudinea judecătorului care să răstoarne prezumţia de obiectivitate şi imparţialitate pe care statutul şi normele de organizare judiciara le garantează magistraţilor.
Fiind o excepţie de la obligaţia judecătorului de a soluţiona cauzele în care a fost desemnat să judece, cazurile de incompatibilitate a acestuia trebuie întotdeauna interpretată restrictiv, ţinându-se seama de nivelul rezonabil de încredere în sistemul de justiţie, corolar al sistemului de obligaţii profesionale şi deontologice, de recrutare şi numire a magistraţilor, de răspunderi şi garanţii de care este ţinut judecătorul, respectiv de care beneficiază atât judecătorul, cât şi justiţiabilul, potrivit legii.
Or, recurenta nu a adus dovezi pentru a contrazice prezumţia de imparţialitate a judecătorilor, fiind lipsită de suport susţinerea acesteia în sensul că premisa avută în vedere în soluţionarea cererii de recuzare este străină de susţinerile părţii, grefate pe un principiu al disponibilităţii, care a fost încălcat.
Înalta Curte constată că este nefondată şi aprecierea recurentei în sensul că, dată fiind chiar cererea de abţinere formulată de cei doi membri ai completului de judecată, antepronunţarea cu privire la incidenţa puterii de lucru judecat derivată din hotărârea pronunţată anterior era una absolut evidentă, acesta fiind chiar motivul pentru care a fost formulată cererea de abţinere.
Astfel, se constată că în motivarea declaraţie de abţinere în discuţie s-a arătat că doamnele judecător prin sentinţa nr. 218/2019 pronunţată în dosarul nr. x/2023 au dezlegat cu titlu definitiv una dintre problemele de drept reluate în plângerea ce formează obiectul dosarului de faţă, iar temeiul de drept pe care s-a întemeiat declaraţia de abţinere l-a constituit prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 48 C. proc. civ. "(1) Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abţine"; (...); (4) În cazul în care declaraţia de abţinere se respinge, prin aceeaşi încheiere instanţa se va pronunţa şi asupra cererii de recuzare", iar conform art. 51 alin. (1) din acelaşi cod "Instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. (...)"
Din aceste dispoziţii legale rezultă că declaraţia de abţinere este soluţionată de un complet de judecată alcătuit potrivit legii, care analizează declaraţia în raport de motivele arătate şi de prevederile legale aplicabile, apreciind motivat asupra incidenţei cazului de incompatibilitate invocat, ceea ce s-a întâmplat şi în prezenta cauză, declaraţia de abţinere formulată fiind respinsă.
În aceste condiţii, precum şi prin raportare la considerentele anterior expuse cu privire la noţiunea de "antepronunţare" reglementată distinct ca motiv prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi la sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., acesta din urmă fiind singurul temei juridic al declaraţiei de abţinere, nu se poate reţine că această declaraţie de abţinere, prin ea insăşi, dovedeşte în mod absolut evident antepronunţarea cu privire la incidenţa puterii de lucru judecat derivată din hotărârea pronunţată anterior astfel cum în mod eronat susţine recurenta.
În fine, nici alegaţiile recurentei privind obstrucţionarea accesului liber la instanţă în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de recuzare, în sensul că urmare a conduitei instanţei de judecată dreptul reclamantei de a formula cerere de recuzare s-a transformat într-un drept teoretic şi iluzoriu nu pot fi primite, având în vedere că recurenta a beneficiat de dreptul de a formula cererea de recuzare, care a fost soluţionată printr-o hotărâre în care a fost analizată cererea prin prisma motivelor invocate de aceasta, exercitând şi calea de atac a recursului de faţă, în cadrul căreia soluţia de respingere a cererii de recuzare a fost examinată în raport de motivele de nelegalitate invocate de recurentă, fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicţie, nemulţumirea sa faţă de soluţia pronunţată neputând echivala cu încălcarea dreptului de acces la instanţă astfel cum a fost invocat cu trimitere la dispoziţiile legale şi la jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului.
În concluzie, prin raportare atât la prevederile C. proc. civ. referitor la regimul incompatibilităţilor (art. 41 şi urm.), cât şi la criteriile proprii de natură să garanteze misiunea judecătorului (independenţa şi imparţialitatea, cea dintâi fiind condiţia celei de-a doua) stabilite de Curtea Europeană, în lumina art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine în cauză dovedirea vreunui caz de incompatibilitate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă E., prin întâmpinare, şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă E., prin întâmpinare.
Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva încheierii din 18 decembrie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.