Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului
Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalului Vâlcea – secţia I Civilă sub nr. x/2023 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin de acordare a coeficientului 19,00 începând cu data de 01.11.2015 şi în continuare pentru a nu exista diferenţe de statut faţă de procurorii din cadrul DNA şi DIICOT conform O.U.G. nr. 27/2006, recalcularea bazei de calcul inclusiv a pensiei cuvenite conform art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în măsura în care acest coeficient 19,00 obţinut în instanţă se aplică procurorilor în activitate cu vechime foarte mică, influenţând mărirea salariilor procurorilor în activitate şi a cuantumului pensiei conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, plata diferenţelor rezultate în urma recalculării indemnizaţiei în raport de coeficientul 19,00, sumă ce urmează a fi actualizată în raport de indicele de inflaţie şi dobânda legală, până la data plăţii efective.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa nr. 544 din 27 februarie 2024 a Tribunalului Vâlcea – secţia I civilă, s-a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, că obiectul petitului principal îl reprezintă solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui act administrativ cu caracter individual, respectiv a ordinului privind încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, în baza căruia să se procedeze la recalcularea bazei de calcul şi a pensiei cuvenite.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi prevederile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, soluţia impunându-se indiferent de obiectul petitelor subsecvente, faţă de dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ.
2.2. Prin sentinţa nr. 113/F/CONT din 9 mai 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată în favoarea Tribunalului Vâlcea – secţia I Civilă competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată prin cererea adiţională şi prin declaraţia de renunţare la judecata primului capăt al acesteia, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
S-a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a fost suspendată, din oficiu, judecata cauzei până la soluţionarea conflictului, şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de apel a reţinut că la termenul din 25 aprilie 2024, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a arătat că, "raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, competenţa în prima instanţă nu aparţine Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi nici dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ."
A solicitat reclamantul declinarea competenţei la Tribunalul Vâlcea, subliniind că "obiectul principal al procesului este litigiu de muncă, adică stabilirea corectă a drepturilor băneşti şi plata diferenţelor de bani, iar în consecinţă stabilirea corecta a bazei de calcul a pensiei." A mai arătat reclamantul că "emiterea ordinului de acordare a coeficientului 19 conform O.U.G. nr. 27/2006 este necesară pentru stabilirea corectă a pensiei cuvenite şi pentru plata diferenţelor de sume de bani care se cuvin."
Pentru lămurirea obiectului cauzei, instanţa învestită prin declinator de competenţă a prorogat verificarea competenţei, solicitând reclamantului, în acest scop, să precizeze în cadrul unui înscris unic acest obiect.
La termenul din 9 mai 2024, reclamantul a depus explicaţiile solicitate, în cadrul cărora a arătat că renunţă la judecata capătului 1 al cererii introductive de instanţă, având ca obiect emitere ordin de salarizare.
Astfel fiind, s-a disjuns acest capăt de cerere, formându-se un nou dosar – nr. x/2024, în cadrul căruia, prin sentinţa nr. 114/F-Cont/9 mai 2024, s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata acestei cereri, iar cauza a fost reţinută în pronunţare asupra actului de dispoziţie.
În prezentul dosar, instanţa, constatând motivul din declinatorul de competenţă pentru capetele 2 şi 3 din cerere, şi anume acela că s-a apreciat a fi competentă Curtea de Apel Piteşti să soluţioneze şi aceste capete din cererea introductivă, pe temeiul art. 123 C. proc. civ., a luat în discuţie necompetenţa materială de soluţionare a acestor capete de cerere din cererea introductivă, menţinute de către reclamant, astfel cum rezultă din declaraţia de renunţare la judecata primului capăt din aceeaşi cerere (emitere ordin), cu privire la care s-a format Dosarul nr. x/2024, precum şi cu privire la capetele de cerere indicate în cererea adiţională depusă la fila x şi a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), (13)4 şi 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
Aspectul care a generat prezentul conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.
Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin de acordare a coeficientului 19,00 începând cu data de 01.11.2015 şi în continuare pentru a nu exista diferenţe de statut faţă de procurorii din cadrul DNA şi DIICOT conform O.U.G. nr. 27/2006, recalcularea bazei de calcul inclusiv a pensiei cuvenite conform art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în măsura în care acest coeficient 19,00 obţinut în instanţă se aplică procurorilor în activitate cu vechime foarte mică, influenţând mărirea salariilor procurorilor în activitate şi a cuantumului pensiei conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, plata diferenţelor rezultate în urma recalculării indemnizaţiei în raport de coeficientul 19,00, sumă ce urmează a fi actualizată în raport de indicele de inflaţie şi dobânda legală, până la data plăţii efective.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă".
Totodată, dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 prevăd că "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."
Prin raportare la aceste dispoziţii legale, obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluţionarea în termen a cererii).
În ceea ce priveşte determinarea instanţei competente material să soluţioneze în fond un litigiu de contencios administrativ, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, şi în jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod constant şi unitar, s-a reţinut că dispoziţiile respective prevăd două criterii distincte, după cum urmează:
- criteriul rangului autorităţii emitente, conform căruia, în cazul litigiilor având ca obiect un act administrativ, competenţa materială este stabilită în favoarea curţii de apel sau a tribunalului, după cum actul a fost emis de o autoritate centrală sau locală;
- criteriul valoric, conform căruia, în cazul litigiilor având ca obiect un act administrativ fiscal care priveşte taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa este stabilită în funcţie de criteriul valoric, fără a mai fi avut în vedere criteriul rangului autorităţii emitente.
Pentru identificarea instanţei competente după materie este esenţial de stabilit obiectul cererii de chemare în judecată, în speţă capătul principal de cerere fiind reprezentat de obligarea pârâtului Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin de acordare a coeficientului 19,00 începând cu data de 01.11.2015 şi în continuare, condiţii în care, litigiul de faţă are natura unuia de contencios administrativ, iar nu a unuia de muncă.
Înalta Curte, în acord cu opinia tribunalului, apreciază că soluţia se impune indiferent de obiectul petitelor subsecvente, în condiţiile în care art. 123 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că "cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120", în timp ce art. 99 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."
Aşa fiind, în raport de dispoziţiile legale antereferite, Înalta Curte reţine că se stabileşte competenţa în raport de capetele de cerere astfel cum au fost formulate prin cererea introductivă de instanţă privită în ansamblul său, şi, odată astfel dobândită competenţa de soluţionare a cauzei, nu se mai poate reveni asupra acesteia în raport de o cerere adiţională prin care se renunţă la capătul principal de cerere.
În concluzie, în raport de aceste considerente, având în vedere că obiectul principal al cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea la emitere a unui act administrativ cu caracter individual reprezentat de ordinul privind încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea drepturilor solicitate de reclamant, aceste pretenţii intrând în competenţa materială de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, prin raportare la rangul de autoritate publică centrală a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că, în cazul de faţă, competenţa materială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, aparţine Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă
Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti în favoarea Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.