Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 07.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 9976/25.11.2021, emisă de pârâtă, solicitând admiterea contestaţiei şi, în consecinţă:
1. în principal, obligarea pârâtei să modifice decizia contestată în sensul acordării de măsuri compensatorii pentru imobilul teren în suprafaţă totală de 90 mp din Mun. Bucureşti, str. x, Bucureşti, fosta proprietate a B. preluată abuziv de Statul Român;
2. în subsidiar, să anuleze în parte decizia contestată şi să oblige Comisia specială de retrocedare să emită o nouă decizie prin care să îi fie acordate măsuri compensatorii pentru imobilul teren în discuţie;
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea atacată
Prin sentinţa nr. 1285 din 7 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
De asemenea, a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei şi, rejudecând fondul, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
O primă critică a hotărârii recurate vizează împrejurarea că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 554/2004 care reglementează prezumţia de legalitate a actului administrativ.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul arată că imobilul din str. x a reprezentat o secţiune din imobilul situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă totală de 526 mp, iar pentru suprafaţa de 436 mp, au fost deja acordate recurentei măsuri compensatorii prin Decizia Comisiei speciale de retrocedare nr. 7964/31.05.2018.
După cum însăşi intimata a arătat în cuprinsul acestei decizii, o parte din acest teren, respectiv suprafaţă de 436 mp, a fost preluată în mod abuziv de către Statul Român prin Contractul de donaţie autentificat sub nr. x/17.10.1951 de către Notariatul de Stat Bucureşti, Biroul nr. 4, iar diferenţa de 90 mp, ocupată de construcţia cu destinaţia de abator de păsări, a rămas în proprietatea B. şi a fost preluată ulterior, tot abuziv, fără titlu.
Astfel, printr-un act administrativ valabil şi intrat în circuitul civil, respectiv Decizia nr. 7694/31.05.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare, s-a dispus cu privire la întinderea dreptului de proprietate al B. asupra imobilului ce nu a făcut obiectul donaţiei, fiind stabilit în mod expres faptul că suprafaţa imobilului rămas în proprietatea comunităţii (care face obiectul prezentei cauze) este de 90 mp — abatorul de pasări compus din construcţie cu 3 încăperi şi teren aferent.
Recurentul susţine că prima instanţă a ignorat cu totul efectul prezumţiei de legalitate a actului administrativ — Decizia nr. 7694/31.05.2018 - şi a înţeles să îşi fundamenteze soluţia pe împrejurări care contrazic în mod direct aspectele stabilite prin acesta.
În acest sens, arată că, deşi aspectul referitor la întinderea suprafeţei imobilului aflat în proprietatea comunităţii a fost tranşat prin actul administrativ anterior invocat, instanţa de fond a reţinut, cu încălcarea evidentă a principiului legalităţii, o altă situaţie de fapt, respectiv împrejurarea că suprafaţa imobilului aflat în proprietatea B. ar fi fost de 44 mp.
Prin urmare, ignorând aspectele dezlegate prin Decizia nr. 7694/31.05.2018, instanţa de fond a încălcat principiul legalităţii actului administrativ, împrejurare în raport de care se impune admiterea prezentului recurs şi casarea hotărârii astfel pronunţate.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trecând peste împrejurarea că legalitatea Deciziei nr. 7694 din 31 mai 2018 nu face obiectul cauzei, recurentul susţine că hotărârea atacată este nemotivată, din cuprinsul hotărârii lipsind cu desăvârşire orice referire la criticile invocate de către recurentă în legătură cu forţa obligatorie a actului administrativ reprezentat de decizia sus evocată.
Or, nemotivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu soluţionarea procesului fară a se intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.
De altfel, în literatura de specialitate s-a reţinut că "obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată (...), este o obligaţie esenţială, a carei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii". Astfel, "o motivare necorespunzătoare poate atrage nulitatea hotărârii".
Sub acest aspect, recurenta arată că, deşi s-a reţinut de către prima instanţă că Decizia nr. 7694/31.05.2018 nu poate produce efectele pretinse de recurentă, în considerentele hotărârii nu se regăseşte niciun motiv care să fundamenteze această concluzie, din perspectiva criticilor invocate de către recurentă — împrejurarea că actul administrativ se bucura de prezumţia de legalitatate, iar aspectele consemnate în cuprinsul acestuia nu pot fi nesocotite atât timp cât actul este valabil şi îşi produce efectele.
Or, motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătoreşti permite ca soluţia pronunţată să se grefeze pe argumente de ordin obiectiv, şi nu pe considerente de natură subiectivă, discreţionară, ca părţile implicate într-o procedura judiciară să îşi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei respective şi ca instanţele superioare să realizeze un control judiciar eficient.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părţilor sunt cu adevărat înţelese, adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată.
Având în vedere că drepturile conferite de lege nu trebuie să fie unele teoretice şi iluzorii, ci unele concrete şi efective, prima instanţă avea obligaţia de a arăta motivele pentru care a înţeles să respingă susţinerile recurentei referitoare la relevanţa în speţă a împrejurărilor consemnate în cuprinsul Deciziei nr. 7694/31.05.2018, respectiv împrejurarea că imobilul care face obiectul prezentului litigiu are o întindere de 90 mp, suprafaţă în raport de care trebuie stabilit şi dreptul la măsuri reparatorii.
Concluzionând, apreciază că silogimul juridic al primei instanţe, fundamentat pe aspecte care ţin de nelegalitatea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 7694/31.05.2018 (aspect care nu face obiectul prezentei cauze), care a stat la baza soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de către recurentă, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
A susţinut recurenta şi incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.
În sprijinul incidenţei acestui motiv de casare, recurenta susţine că instanţa de fond a respins contestaţia recurentei reţinând, în esenţă, faptul că, deşi până la nivelul anului 1958 Comunitatea evreieasca avea în proprietate un imobil în suprafaţă de 90 mp, împrejurare susţinută de probele administrate în cauza, începând cu anul 1959 declaraţiile de impozit fac vorbire doar despre o suprafaţă de 44 mp. În raport de aceasta situaţie, instanţa de fond a concluzionat că din proprietatea B. ar fi fost preluată abuziv doar suprafaţă de 44 mp, astfel încât recurenta este îndreptăţită la măsuri reparatorii doar pentru aceasta suprafaţă.
Recurenta susţine că raţionamentul instanţei de fond este fundamental greşit, în condiţiile în care pierde din vedere un element esenţial în cauză, respectiv împrejurarea că şi suprafaţa de 46 mp a fost preluată tot de către Statul Român, tot abuziv, fără titlu şi fără a fi acordate despăgubiri juste şi echitabile recurentei.
Împrejurarea că suprafaţă de 46 mp a intrat în patrimoniul Statului Român este incontestabilă, în condiţiile în care, astfel cum reţine de altfel şi instanţa de fond, întreagă zona a fost sistematizată şi afectată edificării Centrului Civic al Mun. Bucureşti.
Astfel, susţinerea instanţei de fond în sensul că suprafaţă de 46 mp ar fi fost înstrăinată de către B. este total nefondată şi nu este susţinută de nicio probă aflată la dosarul cauzei.
În acest sens, arată că în evidenţele fiscale ulterioare anului 1958 nu a fost înscris în niciun moment un alt proprietar asupra celor 46 mp ieşiţi din patrimoniul Comunităţii, explicaţia logică fiind că suprafaţa de 46 mp a fost preluată în fapt de către Statul Român la nivelul anului 1958, moment la care s-a făcut şi punerea în concordanţă a evidenţelor fiscale — s-a diminuat suprafaţa de la 90 mp la 44 mp, cu reducerea corespunzătoare a impozitului datorat de comunitate în favoarea Statului Român.
Prin urmare, contrar soluţiei instanţei de fond, este evident că şi în ceea ce priveşte suprafaţă de 46 mp sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.
Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că suprafaţa de 46 mp s-a aflat în proprietatea B., aspect recunoscut chiar şi de instanţa de fond, a fost preluată abuziv, fară titlu, la nivelul anului 1958 şi a intrat în proprietatea Statului Român, fiind ulterior afectată sistematizării Centrului civic al Mun. Bucureşti, este evident că hotărârea instanţei de fond de respingere a pretenţiilor recurentei pentru aceasta suprafaţă este nelegală, de natură să încalce în mod grav dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.
1. Argumente de fapt şi de drept
Reclamanta A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 9976 din 25 noiembrie 2021, prin care Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii pentru o suprafaţă de teren de 44 mp, imobil situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 10).
Prima instanţă a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că aceasta nu poate beneficia de măsuri compensatorii pentru o suprafaţă de teren de 90 mp, astfel cum solicitase, apreciind ca fiind legală decizia Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România, care a propus acordarea de măsuri compensatorii reclamantei doar pentru o suprafaţa de teren de 44 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 10), întrucât, prin înscrisurile depuse în dosarul administrativ, reclamanta nu a făcut dovada că suprafaţa de teren preluată abuziv de către stat ar fi fost de 90 mp.
Soluţia curţii de apel este corectă, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.
Astfel cum rezultă din analiza cererii de recurs, reclamanta a criticat sentinţa instanţei fondului din trei perspective, un prim motiv de nelegalitate fiind grefat pe încălcarea prevederilor Legii nr. 554/2004 care reglementează prezumţia de legalitate a actului administrativ, în raport cu aspectele consemnate în cuprinsul Deciziei nr. 7694/31.05.2018.
În susţinerea acestei critici, recurenta a invocat faptul că, deşi prin Decizia nr. 7694/31.05.2018, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România a tranşat aspectul referitor la întinderea dreptului de proprietate al B. asupra imobilului ce nu a făcut obiectul donaţiei, fiind stabilit în mod expres faptul că suprafaţa imobilului rămas în proprietatea comunităţii (care face obiectul prezentei cauze) este de 90 mp, instanţa de fond a reţinut, cu încălcarea evidentă a principiului legalităţii, o altă situaţie de fapt, respectiv împrejurarea că suprafaţa imobilului aflat în proprietatea B. ar fi fost de 44 mp.
Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, raportat la probele administrate şi textele legale incidente speţei.
Cadrul normativ care reglementează restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 4 alin. (3) din acest act normativ prevăd că, pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.
În aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Potrivit pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a articolului I alin. (9), teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, prin sintagma "acte doveditoare" se înţelege:
a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);
c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate).
Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 7694/31.05.2018, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România a constatat calitatea recurentei de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii pentru o suprafaţa de teren de 436 mp, situat în Bucureşti, fosta str. x şi 3, actual b-dul x, reprezentând partea din terenul situat în Bucureşti, fosta str. x şi 3 care a fost proprietatea B. şi care a trecut în proprietatea statului român în baza contractului de donaţie autentificat sub nr. x/17.10.1951 de către Notariatul de Stat Bucureşti, Biroul nr. 4.
Din analiza înscrisurilor referitoare la întinderea dreptului de proprietate, instanţa de control observă că suprafaţa de teren de 90 m.p. din str. x, municipiul Bucureşti, solicitată de recurentă, este menţionată doar în Declaraţiile privind stabilirea impozitului asupra clădirilor şi terenurilor din anul 1951 şi 1958.
Însă, în perioada 1959-1971, în toate declaraţiile pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor şi terenurilor, B. figura la adresa din Bucureşti, str. x cu un teren în suprafaţă de 44 m.p.
În aceste condiţii, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că Decizia nr. 7694/31.05.2018, invocată de recurentă, are în vedere situaţia de fapt existentă la nivelul anului 1952, când, în urma contractului de donaţie autentificat sub nr. x/17.10.1951 de către Notariatul de Stat Bucureşti, Biroul nr. 4, B. figura înscrisă în evidenţele organelor fiscale cu un imobil situat la adresa din Bucureşti, str. x (colţ cu Căuzaşi), compus din construcţie cu destinaţia de abator ritual de tăiat păsări şi teren în suprafaţă de 90 m.p., astfel cum rezultă din declaraţia pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor şi terenurilor pe anul 1952, suprafaţa de 90 m.p. fiind menţionată şi în declaraţia pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor şi terenurilor pe anul 1958.
Or, în speţă, nu este relevantă suprafaţa de teren care a rămas în anul 1951 în proprietatea B., ci suprafaţa de teren preluată abuziv de către stat, la un moment ulterior.
Prin urmare, având în vedere că decizia invocată de recurentă priveşte situaţia de fapt existentă la nivelul anului 1952, iar pentru perioada ulterioară, anii 1959-1971, din înscrisuri, reiese o altă situaţie de fapt, critica recurentei sub acest aspect nu poate fi primită.
Motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, urmând a fi respins.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat faptul că silogimul juridic al primei instanţe, fundamentat pe aspecte care ţin de nelegalitatea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 7694/31.05.2018 (aspect care nu face obiectul prezentei cauze), care a stat la baza soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de către recurentă, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din cuprinsul hotărârii atacate lipsind cu desăvârşire orice referire la criticile invocate de către recurentă în legătură cu forţa obligatorie a actului administrativ reprezentat de decizia sus evocată.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.
Este, însă, important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.
Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea o nemulţumesc pe recurenta-reclamantă, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.
Contrar celor susţinute de recurentă, prima instanţă a analizat şi a arătat motivele pentru care a înţeles să respingă susţinerile reclamantei referitoare la relevanţa în speţă a împrejurărilor consemnate în cuprinsul Deciziei nr. 7694/31.05.2018, apreciind că aspectele menţionate în cuprinsul acesteia nu sunt de natură să producă efectele pretinse de reclamantă, în raport cu faptul că decizia respectivă are în vedere situaţia de fapt existentă la nivelul anului 1952, pentru perioada ulterioară, din înscrisuri, reieşind o altă situaţie de fapt.
Înalta Curte reţine că instanţa de fond a examinat în mod efectiv şi concret toate apărările formulate de părţile din dosar, precum şi înscrisurile depuse în probaţiune de aceştia, fiind clare şi lipsite de echivoc motivele pentru care a fost validată soluţia autorităţii administrative, precum şi probele care stau la baza acestei concluzii.
Or, simpla nemulţumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte constată că sunt nefondate.
În sprijinul incidenţei acestui motiv de casare, recurenta susţine că este îndreptăţită la măsuri reparatorii şi pentru suprafaţa de 46 mp, având în vedere că şi această suprafaţă a fost preluată de către Statul Român, abuziv, fără titlu şi fără a fi acordate despăgubiri juste şi echitabile recurentei.
Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din acelaşi act normativ prevăd că, în cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referinţă, iar imobilul respectiv se regăseşte sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispoziţiilor alin. (2).
Din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menţionat, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive şi, în nicio situaţie, legiuitorul nu a instituit vreo excepţie de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului la momentul preluării.
Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de control constată că aceasta nu a făcut dovada că suprafaţa de teren preluată abuziv de către stat ar fi fost de 90 mp, pentru a fi îndreptăţită la măsuri reparatorii şi pentru suprafaţa de 46 mp.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că recurenta, prin cererea înregistrată la Comisia specială de retrocedare sub nr. x/26.02.2003, a solicitat, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, restituirea imobilului având destinaţia de abator ritual, situat în Mun. Bucureşti, str. x, care a făcut parte din fostul imobil al B. situat în str. x colţ cu str. x şi nu a făcut obiectul actului de donaţie încheiat în anul 1951 între B. şi Sfatul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu.
Prin Decizia nr. 7694/31.05.2018, s-a constatat calitatea recurentei de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii pentru o suprafaţa de teren de 436 mp, situat în Bucureşti, fosta str. x şi 3, actual b-dul x, reprezentând partea din terenul situat în Bucureşti, fosta str. x şi 3 care a fost proprietatea B. şi care a trecut în proprietatea statului român în baza contractului de donaţie autentificat sub nr. x/17.10.1951 de către Notariatul de Stat Bucureşti, Biroul nr. 4.
În contractul de donaţie sus indicat, s-a menţionat că unitatea locativă compusă din 3 încăperi, folosită de B. pentru abator de tăieri rituale de păsări, nu intră în obiectul donaţiunii şi rămâne mai departe proprietatea B., cu terenul aferent porţiunii pe care este clădită această unitate locativă, iar în schiţa anexă la contractul de donaţie a fost marcată partea rămasă în proprietatea B., fără, însă, a se indica suprafaţa de teren rămasă în proprietate.
Ulterior emiterii Deciziei nr. 7694/31.005.2018, prin Adresa nr. x/27.06.2021, înregistrată la Secretariatul tehnic al pârâtei sub nr. x/12.07.2012, recurenta a precizat faptul că, referitor la cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 "(...) obiectul solicitării noastre îl constituie imobilul teren situat în str. x, în suprafaţă de 44 m.p., aşa cum reiese şi din planul de situaţie 1:100 depus la dosar".
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că însăşi recurenta şi-a recunoscut întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv suprafaţa de 44 m.p, pentru care au fost acordate măsuri compensatorii prin decizia ce face obiectul prezentului dosar.
După cum s-a reţinut şi în considerentele prin care a fost respinsă primă critică adusă hotărârii recurate, înscrisurile din dosarul administrativ referitoare la întinderea dreptului de proprietate, respectiv istoricul de rol fiscal, fac dovada că suprafaţa de teren de 90 m.p. din str. x, municipiul Bucureşti, solicitată de recurentă, este menţionată doar în Declaraţiile privind stabilirea impozitului asupra clădirilor şi terenurilor din anul 1951 şi 1958.
Ulterior, în perioada 1959-1971, în toate declaraţiile pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor şi terenurilor, B. figura la adresa din Bucureşti, str. x cu un teren în suprafaţă de 44 m.p.
Înalta Curte constată că, în vederea stabilirii momentului de referinţă la care trebuie să se facă dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, trebuie stabilite împrejurările în care a intervenit preluarea abuzivă a imobilului.
În speţă, din materialul probator aflat la dosar, reiese că preluarea abuzivă a terenului în litigiu s-ar fi putut realiza doar în contextul sistematizării zonei din jurul Pieţei Unirii, când prin Decretul nr. 364/1986 au fost expropriate şi demolate construcţii în vederea realizării Centrului Civic al Municipiului Bucureşti.
În acest sens, sunt şi concluziile recurentei, reprezentatul acesteia precizând oral, la termenul de judecată din 26 septembrie 2024, că suprafaţa a fost preluată fără titlu de către statul român, cu aproximaţie, în perioada 1989.
Nefiind identificat un moment exact al preluării abuzive şi, având în vedere că pe rolul fiscal din perioada 1959-1971 a figurat impusă B. pentru imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 44 m.p. situat în str. x, se reţine că preluarea abuzivă s-a efectuat ulterior anului 1971, iar înscrisurile de referinţă pentru identificarea întinderii dreptului de proprietate sunt înscrisurile întocmite la momentul preluării abuzive sau la data cea mai apropiată de momentul preluării abuzive.
Aşa fiind, reţinând că, în perioada 1959-1971, B. a figurat în rolul fiscal cu un imobil în suprafaţă de 44 mp şi că din înscrisurile din dosarul administrativ reiese că nu s-a stabilit în niciuna din modalităţile prevăzute de lege împrejurarea că, ulterior anului 1959, B. ar fi continuat să deţină în proprietate un teren în suprafaţă de 90 mp, solicitarea recurentei de a primi măsuri compensatorii şi pentru suprafaţa de 46 mp apare ca fiind neîntemeiată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1285 din 7 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.