Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 15.02.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C23-6/13.01.2023, precum şi a rezoluţiei de clasare nr. 22-3407/14.12.2022 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, în temeiul art. 46 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 305/2022; obligarea pârâtei la exercitarea acţiunii disciplinare împotriva procurorului B.; plata cheltuielilor de judecată generate de întreg demersul judiciar.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1482 din 18 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
De asemenea, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând:
- în principal, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, deoarece, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat litigiul fără a intra în mod efectiv şi real în judecata fondului, nesocotind esenţial principiul disponibilităţii prin referiri la aspecte străine de cele reclamate, încălcând cu ştiinţă regulile de procedură privind probele şi normele de drept material;
- în subsidiar, admiterea căii de atac şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii contestaţiei şi obligarea pârâtei la completarea efectivă a verificării prealabile privind aspectele sesizate punctual de reclamant, în baza art. 496-497 C. proc. civ. raportat la art. 451 alin. (4) lit. b) şi alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
În dezvoltarea recursului, a reluat motivele invocate în cererea de chemare în judecată, a expus succint soluţia pronunţată de instanţa de fond şi considerentele reţinute în fundamentarea acesteia, iar în final a prezentat argumentele privind nelegalitatea sentinţei atacate.
În sprijinul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu nesocotirea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ. şi a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Referitor la nesocotirea principiului disponibilităţii, recurentul arată că acest principiu, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, iar potrivit alin. (2) al art. 9, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Din acest motiv, recurentul apreciază că, în cauză, litigiul nu se bucură de soluţionarea conflictului litigios, nefiind înfăptuit actul de justiţie ca răspuns la obiectul şi limitele cu care a fost învestită prima instanţă.
În ceea ce priveşte nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sub aspectul neindicării probelor administrate, corespunzătoare soluţiei, în sensul că se impunea a se arăta care sunt acele probe concrete pe baza cărora s-a fundamentat soluţia şi situaţia de fapt reţinută de instanţă, recurentul susţine că, deşi cu ocazia termenului din 04.10.2023, Curtea a admis proba cu toate înscrisurile, în motivare nu se arată ce probă a fost administrată în concret, nici ce probe au fost înlăturate sau considerate nerelevante ulterior admiterii. Mai mult, prima instanţă nu a făcut nicio referire la inexistenţa unei anchete privind autoarea C., deşi era aspectul esenţial semnalat.
Astfel, recurentul apreciază că însuşi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. a fost nesocotit în acest context, noţiunea de justiţie fiind iluzorie, contrar garanţiilor minimale prevăzute de art. 6 CEDO.
Atâta timp cât, în considerente, instanţa nu analizeaza probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurarile de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Or, în cauză, prima instanţă nu s-a pronunţat în niciun fel asupra motivelor esenţiale ce fac obiectul contestaţiei.
În concret, pe fond, nici prima instanţă şi nici pârâta nu lămuresc aspectele semnalate, iar atât hotărârea recurată, cât şi actele administrative litigioase, sunt viciate de caracterul incomplet al verificărilor.
Prin urmare, ceea ce este necesar ca instanţa să analizeze şi pârâta să completeze prin verificări concrete şi să lămurească prin administrarea mijloacelor de probă corespunzătoare priveşte, în esenţă, verificarea aspectelor factuale, sub aspectul nesocotirii normelor de drept substanţial şi procesual-penal, cu referire la aspectele sesizate privind pasivitatea totală şi nejustificată a procurorului B. în anchetarea faptelor autoarei C. şi a complicilor săi.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că prima instanţă nu a analizat fondul cauzei, deoarece face referire numai la motive străine de natura cauzei, de motivele de contestaţie, dar şi de aspectele semnalate şi sesizate pârâtei.
În acest sens, arată că, deşi s-a criticat exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sub aspectul nesocotirii normelor de drept material şi procesual de către procurorul reclamat, începând din 27.10.2022 până în prezent, pentru faptele punctual arătate, privind modul de instrumentare al dosarului referit, în mod total străin de cauză, Curtea se referă la pretinse soluţii ale procurorului sau la pretinsă administrare de probe.
Contrar celor referite de prima instanţă, se observă că, raportat la faptele autoarei C. şi ale complicilor ei începând cu anul 2009 şi până în prezent, nu doar că nu există vreo soluţie, ci nu a existat nicio anchetă de nicio natură, rezultând că şi astăzi se verifică temeinicia acuzaţiei petentului cu privire la tergiversarea intenţionată a dosarului de către procuror, în scopul favorizării făptuitorilor reclamaţi prin plângerea din dosar x/2020, a căror situaţie juridică a fost nesocotită de instanţă, ce a sfidat, la rândul său, cu rea-credinţă, voinţa legiuitorului privind rolul şi atribuţiile sale privind înfăptuirea justiţiei şi dovedeşte dezinteresul total al primei instanţei pentru fondul cauzei.
Tot sub aspectul nemotivării hotărârii, recurentul susţine că prima instanţă nu arătat niciun motiv pentru care reţine că nu se confirmă criticile aduse de recurent.
A susţinut recurentul şi incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind în acest sens că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, întrucât analiza instanţei se face potrivit acestor dispoziţii raportat la aspecte semnalate prin sesizare, iar completarea şi/sau lămurirea trebuie raportată la caracterul suficient atât al obiectului verificărilor, cât şi la operaţiunile administrative în acest sens, care trebuie să corespundă în mod necesar cu cele reclamate, nu eludate, cum procedează instanţa.
Or, în mod greşit, prima instanţă face referire că pârâta a verificat aspecte precum tergiversarea cauzei cu privire la numita D., deşi s-a reclamat pasivitatea totală a procurorului atât cu privire la neanchetarea faptelor numitei C., cât şi pasivitatea totală a aceluiaşi procuror cu privire la cererile recurentului, operaţiuni care nu corespund naturii faptelor reclamate.
Nici faptele privind nesocotirea normelor de drept material sau procesual referite punctual de recurent nu au primit corespondent cu premisele pe care îşi bazează instanţa soluţia.
Instanţa de fond, în mod greşit, a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004), deoarece analiza "indiciilor" se face tocmai raportat la modul de instrumentare al cauzelor, în acest caz fiind vorba despre nesocotirea normelor de drept material şi procesual penal ignorate de Curte, astfel că probatoriul în dovedirea relei credinţe izvorăşte esenţialmente din cauza ce este consecinţa directă a abuzurilor reclamate.
Tot în cadrul acestui motiv, recurentul susţine că, în mod greşit, a interpretat prima instanţă limitele de analiză a cauzei, respectiv conţinutul şi întinderea noţiunii de verificări prealabile prevăzută de art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, deoarece acestea trebuie să corespundă aspectelor sesizate.
În speţă, nu a fost criticată vreo soluţie, ci nesocotirea normelor de drept material şi procesual ce nu au aptitudinea de a fi considerate verificate nici de inspectorul-şef, referirile din cuprinsul rezoluţiei acestuia neavând nico legătură cu aspectele semnalate.
Or, independenţa Inspecţiei Judiciare este una strict operaţională, nicidecum absolută, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce înseamnă că instanţa are atributul verificării intrinseci a rezoluţiilor atacate, neputând sustrage analiza contestaţiei sub simpla afirmaţie că s-au făcut verificări.
Astfel, tocmai lipsa referirilor (din cuprinsul ambelor acte administrative atacate, nu doar rezoluţia de clasare, ci şi a inspectorului-şef), la aspectele semnalate în concret, conduc la concluzia logică că este necesară completarea efectivă a verificărilor, cu respectarea corespondenţei între natura celor semnalate şi operaţiunile administrative.
De asemenea, recurentul arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, raportându-se la încadrări juridice, atât timp cât faptele în materialitatea lor la care se referă sunt eronate, nefiind cele semnalate (de exemplu, se referă fie la tergiversarea cauzei prin raportare la numita D., deşi sesizarea priveşte situaţia făptuitoarei C., fie se referă la administrare de probe, deşi faptele sesizate privesc inexistenţa vreunei administrări, precum şi inexistenţa vreunui răspuns la cererile petentului.
Recurentul consideră că această manieră de pretinsă soluţionare a cauzei este o greşită aplicare a normelor de drept material referite, deoarece, în toate cazurile, încadrarea juridică a abaterilor disciplinare presupune prealabil tocmai verificarea efectivă a aspectelor factuale reclamate şi corespondenţa în drept cu acestea, cu atât mai mult cu cât, în cauză, se cere verificarea incidenţei relei-credinţe, raportând situaţia de fapt expusă la normele de drept.
S-a arătat că potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, iar conform art. 991 din aceeaşi lege, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu stiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
Or, în speţă, lit. t) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost referită, nu şi lit. i) a aceluiaşi articol, la care în mod greşit face referire instanţa, cu atât mai mult cu cât pârâta a ignorat total acest aspect factual reclamat, astfel că prima instanţă în mod greşit s-a substituit pârâtei, în favoarea acesteia şi a procurorului reclamat.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că în mod just a constatat instanţa de fond că verificările prealabile efectuate de inspectorul judiciar au fost complete, fiind efectuate asupra tuturor aspectelor semnalate şi cu respectarea limitelor de competenţă prevăzute de lege, iar rezoluţia de clasare contestată a fost motivată şi cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza măsurii de clasare luată de către inspectorul judiciar, pronunţând o soluţie cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa recurată raportat la criticile invocate de recurentul-reclamant şi la apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, prin prisma normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul examinat este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
În fapt, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, reclamantul A. a solicitat cercetarea şi sancţionarea disciplinară a prim-procurorului B., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin – Vale, judeţul Giurgiu, apreciind că doamna procuror, în cadrul dosarului penal nr. x/2020, şi-a exercitat funcţia cu gravă neglijenţă sau chiar rea-credinţă, în sensul că a tergiversat în mod nejustificat soluţionarea cauzei, a dat dovadă de formalism şi lentoare nejustificată, a refuzat să extindă urmărirea penală pentru alte fapte reclamate, nu a asigurat persoanei vătămate accesul la dosarul cauzei, nu a disjuns cauza cu privire la unele dintre faptele reclamate, a nesocotit normele de drept material şi procesual existente şi nu a înaintat dosarul de urmărire penală la dosarul de instanţă nr. x/2022
Sesizarea părţii înregistrată de Inspecţia Judiciară la data de 01.11.2022, a fost soluţionată în cadrul lucrării nr. 22-3407 prin rezoluţia de clasare din 14.12.2022, iar plângerea formulată împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă de inspectorul-şef prin rezoluţia nr. C23-6/13.01.2023.
Împotriva actelor emise de Inspecţia Judiciară, reclamantul a formulat contestaţie în faţa instanţei de contencios administrativ, care a apreciat-o neîntemeiată şi a respins-o prin hotărârea ce face obiectul demersului judiciar supus analizei de faţă.
Recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care a atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.
Or, recurentul-reclamant, după cum s-a reţinut la pct. 2 al prezentei decizii, nu a indicat niciun motiv care să poată fi încadrat în acest text de lege.
Atât argumentul referitor la nesocotirea principiului disponibilităţii prin referiri la aspecte străine de cele reclamate, cât şi susţinerea recurentului că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că nu au fost indicate probele administrate şi nici situaţia de fapt reţinută de instanţă, nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de acest motiv de casare, nevizând aspecte de ordin procedural, ci, eventual, aspecte referitoare la modalitatea de motivare a hotărârii, respectiv motivul de casare prevăzut de pct. 6 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., care urmează a fi analizat în continuare.
Astfel, cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe lângă aspectele menţionate mai sus, recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă nu a analizat fondul cauzei, deoarece face referire la motive străine de natura cauzei, respectiv de motivele de contestaţie şi de aspectele sesizate pârâtei. De asemenea, prima instanţă nu a arătat motivele pentru care a reţinut că nu se confirmă criticile reclamantului.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).
Or, în speţă, contrar celor susţinute de recurent, situaţia de fapt reţinută de instanţă se regăseşte la paginile 10-11 ale sentinţei, iar probele administrate sunt înscrisurile de la dosarul cauzei, astfel cum a arătat instanţa la pag. 2 a încheierii din data de 04.10.2023, comunicată reclamantului împreună cu sentinţa atacată cu recurs.
După cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului-reclamant neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul acestui motiv de casare.
În opinia Înaltei Curţi, instanţa de primă jurisdicţie a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părţilor implicate în raportul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în cuprinsul acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a formulat critici ce vizează modul de interpretare a prevederilor art. 451 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 317/2004 şi art. 99 din Legea nr. 303/2004.
În ceea ce priveşte criticile vizând modul de interpretare a prevederilor art. 451 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 317/2004, instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.
Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate şi asupra soluţiei ce urmează a se emite în cauză, fără intervenţia procurorului ierarhic superior. De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege.
Totodată, C. proc. pen. reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) şi (6) şi art. 328 alin. (1), competenţele procurorului ierarhic superior în verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor, actelor şi măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum şi în sancţionarea, prin infirmare, a soluţiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Acelaşi act normativ stabileşte cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior şi la instanţa de judecată (art. 339 şi art. 340).
Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esenţa juridică a principiului subordonării, cât şi de dispoziţiile legale. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor şi instituirea răspunderii magistraţilor, care intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.
Potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate". Aşadar, activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfăşoară cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.
Pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze nu este posibilă, în caz contrar fiind afectată atât imparţialitatea magistratului, cât şi independenţa sa, ca o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.
Totodată, Înalta Curtea apreciază că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare, ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi în consecinţă, dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).
Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurent, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât şi a activităţii inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.
În speţă, recurentul susţine că prima instanţă a interpretat greşit conţinutul şi întinderea noţiunii de verificări prealabile prevăzută de art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, deoarece acestea trebuie să corespundă aspectelor sesizate, or, în speţă, nu a fost criticată vreo soluţie, ci nesotirea normelor de drept material şi procesual.
Înalta Curte reţine că un prim aspect sesizat prin plângerea adresată Inspecţiei Judiciare a privit fapta de nerespectare în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.
Cu privire la această faptă, atât inspectorul judiciar, cât şi instanţa fondului în mod judicios s-au raportat la volumul de activitate al celor doi procurori implicaţi în soluţionarea dosarului de urmărire penală nr. 373/P/2020 care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin-Vale, precum şi faptul că petentul a formulat deja o plângere adresată instanţei de judecată privind durata procesului penal în acest dosar, iar, prin încheierea din data de 04.07.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, s-a constatat de către instanţă faptul că aceasta a rămas fără obiect. În acelaşi timp, s-a arătat în mod temeinic faptul că din verificările efectuate nu au rezultat indicii concrete privind tergiversarea soluţionării cauzei, deoarece această procedură necesită o anumită perioadă de timp pentru administrarea probatoriului.
Prin urmare, astfel cum a constatat judecătorul fondului, inspectorul judiciar a efectuat verificări reale pentru a stabili dacă există indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, iar menţionarea numelui D., în loc de C., reprezintă o simplă eroare materială, care nu poate echivala cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor prealabile.
Analizând, în continuare, criticile din memoriul de recurs ce vizează, în esenţă, interpretarea greşită a art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile legale invocate.
Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."
Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzute disciplinare menţionate, pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).
Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.
Pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.
Relevante sunt şi considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004: "(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat încheierea/hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.
Astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:
"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.
(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".
Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.
Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."
Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.
Recurentul nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.
Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.
Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.
Înalta Curte apreciază că aspectele care au făcut obiectul sesizării adresate Inspecţiei Judiciare privesc modul de instrumentare a a dosarului penal, respectiv aspecte legate de neadministrarea anumitor probe în cursul urmăririi penale, incidenţa prescripţiei răspunderii penale, refuzul de a extinde urmărirea penală pentru alte fapte reclamate şi efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de persoanele vizate ca autori sau participanţi, refuzul de a disjunge cauza cu privire la unele fapte reclamate.
Or, astfel de acte şi măsuri pot fi verificate doar în procedurile reglementate de art. 339 şi art. 340 C. proc. pen.., respectiv prin plângerea împotriva soluţiei de clasare, adresată procurorului ierarhic superior şi, ulterior, prin plângere în faţa judecătorului de cameră preliminară, în măsura în care procurorul ierarhic superior a dat o soluţie de respingere.
Astfel, singurul în măsură să decidă cu privire la probele care se impun a fi administrate în cauză, modul de efectuare a urmăririi penale, precum şi soluţia care se impune a fi dispusă este procurorul de caz, iar aceste aspecte sunt verificate sub aspectul legalităţii şi temeniciei de către procurorul ierarhic superior şi instanţa de judecată, Inspecţia Judiciară neavând nicio atribuţie în acest sens.
În acest context, se reţine că argumentele recurentului-reclamant vizează modul în care procurorul de caz a instrumentat dosarul penal nr. x/2020 care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin-Vale şi excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare.
Astfel, în deplin acord cu menţiunile din rezoluţia de clasare şi cu reţinerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credinţă sau grava neglijenţă a magistratului în legătură cu instrumentarea dosarului penal nr. x/2020 care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin-Vale, iar modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, în limitele şi cu respectarea principiului independenţei procurorilor în dispunerea soluţiilor, consacrat de art. 3 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect, atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 451 din Legea nr. 317/2004 şi art. 99 din Legea nr. 303/2004
În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material şi procedural.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu se identifică motive de reformare a sentinţei atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1482 din 18 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.