Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă, sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Teleorman, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti si Tribunalul Teleorman, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor la recalcularea salariului de încadrare prin valorificarea VRS 605,225 RON neplafonat, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, majorat cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017; obligarea pârâţilor la plata începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare a sumelor rezultate din recalcularea salariului de încadrare prin valorificarea VRS 605,225 RON neplafonat majorat cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, sume care sunt actualizate la rata inflaţiei, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare; obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti la emiterea deciziilor de salarizare prin care salariul de încadrare să fie stabilit începând cu data de 01.01.2018 prin valorificarea VRS 605,225 RON neplafonat majorat cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, obligarea pârâţilor la acordarea majorării salariale de 10% prevăzută de art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 168/2022 începând cu data de 01.01.2023; obligarea pârâţilor la plata sumelor începând cu data de 01.01.2023 rezultate ca urmare a acordării majorării salariale de 10% prevăzută de art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 168/2022, sume care sunt actualizate la rata inflaţiei la care adaugă dobânda legală penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii; obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti la emiterea deciziilor de salarizare prin care salariul de încadrare este stabilit începând cu data de 01.01.2023 ca urmare a acordării majorării salariale de 10% prevăzută de art. alin. (1) din O.U.G. nr. 168/2022.
2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 535 bis din data de 20 martie 2024, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Dâmboviţa a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017, reţinând că, indiferent de topica uzitată de reclamanţi, capătul de cerere prin care se solicită emiterea unor noi ordine de salarizare constituie un veritabil capăt principal, nu unul accesoriu sau incident, care, atrage în mod distinct, competenţa de soluţionare edictată în mod special de legiuitor şi care presupune implicit analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de încadrare/ordinelor de salarizare care îşi produce efectele faţă de aceştia, la data promovării acţiunii, cât timp o nouă decizie de încadrare şi noi ordine de salarizare nu ar putea fi emise fără verificarea actualelor decizii şi ordine de încadrare.
În conformitate cu considerentele Deciziei nr. 9/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, ar putea fi calificată ca fiind o procedură administrativă internă, obligatorie numai în situaţia în care angajatorul a emis un act de stabilire a salariului de bază, fixarea unui termen de contestare a acestuia fiind menită să confere siguranţă actului intrat în circuitul civil. Dacă angajatorul a emis şi a comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul trebuie să urmeze procedura specială obligatorie, statornicită de legile salarizării în vigoare la momentul respectiv. De asemenea, angajaţii trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative – comunicate – prin care angajatorii au făcută încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că, nefiind formulate exclusiv capete de cerere care vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, competenţa de soluţionarea a cererii de chemare în judecată nu poate să revină instanţei specializate în litigii de muncă.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1031 din data de 14 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ în vederea soluţionării conflictului ivit.
În motivarea soluţiei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că nu sunt aplicabile prevederile art. 7 Cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, dispoziţii legale speciale care nu se pot extinde în alte materii, în cauză fiind vorba de materia litigiilor de muncă întrucât reclamanţii sunt personal auxiliar de specialitate, iar drepturile solicitate reprezintă sume de bani ce, în opinia acestora, în mod greşit nu le-au fost acordate de angajator.
În situaţia în care se pretinde obligarea angajatorului la emiterea unui act administrativ de salarizare, ca o consecinţă a recunoaşterii unor drepturi salariale în cuantum superior, fără a fi contestat actul în vigoare, curtea de apel a apreciat că instanţei de drept comun îi aparţine competenţa în materia litigiilor de muncă, întrucât situaţia dedusă judecăţii nu se regăseşte în ipoteza textului de lege special ce conferă în mod derogatoriu competenţă curţii de apel.
3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
Problema care a generat conflictul negativ de competenţă între instanţele sesizate priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale din perspectiva obiectului cauzei deduse judecăţii şi în raport cu prevederile legale incidente în materie.
Înalta Curte constată că reclamanţii fac parte din personalul din sistemul justiţiei, salarizat potrivit anexei nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, şi au sesizat instanţa cu o acţiune având ca obiect drepturi de natură salarială (recalcularea/acordarea unor drepturi salariale, urmată de plata diferenţelor salariale rezultate, precum şi obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti la emiterea unor decizii de salarizare). Actul administrativ prin care le sunt stabilite drepturile salariale nu este contestat, aspect important deoarece Curtea de Apel Bucureşti este competentă să soluţioneze cauza doar în cazul în care acţiunea are ca obiect un astfel de act.
Într-adevăr, potrivit art. 7 din Capitolul VIII al anexei nr. 5 din Legea-cadru nr. 153/2017:
(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.
(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti (sublinierea ÎCCJ).
Cum regulile de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare, în alte situaţii decât cea reglementată de ipoteza normei prevăzută de art. 7 mai sus citat se vor aplica regulile comune în materie de competenţă privind conflictele individuale de muncă, prevăzute de art. 269 din Codul muncii, potrivit cărora:
(1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.
(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.
(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
Aşadar, competenţa materială va aparţine tribunalului, secţia specializată în soluţionarea conflictelor de muncă (sau complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă).
În ce priveşte competenţa teritorială, având în vedere că reclamanţii sunt personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Teleorman, se vor aplica regulile speciale cuprinse în C. proc. civ. pentru astfel de situaţii, respectiv art. 127 alin. (1) şi (3), fapt ce va atrage competenţa Tribunalului Dâmboviţa, aşa cum bine au considerat reclamanţii şi corect a stabilit Curtea de Apel Bucureşti.
4. Temeiul legal al regulatorului de competenţă
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., E., I., D., H., L., B., F., J., C., G. şi K. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul Teleorman şi Curtea de Apel Bucureşti în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 08 octombrie 2024.