Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 559/11.05.2022 sub aspectul reţinerii caracterului contravenţional al faptelor nr. 4 şi 5, cu consecinţa înlăturării sancţiunii avertismentului.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 998 din 14 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 998 din 14 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa civilă nr. 998/14.06.2023 este nemotivată, prima instanţă omiţând să se pronunţe asupra unor argumente fundamentale, susceptibile a influenţa configuraţia soluţiei, invocate de A. în cuprinsul contestaţiei formulate după cum urmează.
Sub aspectul faptei contravenţionale nr. 4 (pretinsa încălcare a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017): pe de o parte, împrejurarea că prima instanţă nu a analizat argumentul conform căruia sarcina probei afişării orei de manoperă aparţinea unităţii service, iar, în caz de control, aparţinea ASF. Practic, sancţiunea contravenţională a fost aplicată de ASF fără a exista la dosarul cauzei dovezi din care să rezultă că tariful de manoperă solicitat de unitatea service corespundea celui afişat, aspect neanalizat de prima instanţă; pe de altă parte, prima instanţă nu a analizat criticile conform cărora tariful concret achitat de A. pentru ora de manoperă corespunde normelor legale în materie şi interpretării oficiale date de ASF, respectiv, principiul preţurilor de referinţă.
Sub aspectul faptei contravenţionale nr. 5 (pretinsa încălcare a art. 25 alin. (1) din Norma ASF 20/2017): pe de o parte, prima instanţa nu a analizat argumentele A. privind incidenţa principiului preţurilor de referinţă în ipoteza despăgubirii lipsei de folosinţă şi nici argumentele prin care s-a arătat că ASF a validat prin două acte oficiale de interpretare a Normei 20/2017 chiar argumentele formulate de A. prin contestaţie, împrejurare ce exclude caracterul contravenţional al conduitei Asigurătorului; pe de altă parte, prima instanţă nu a analizat argumentele referitoare la absenţa unei definiţii legale a noţiunii de "documente justificative" şi nici argumentele referitoare la încălcarea indirectă a art. 25 alin. (2) din Norma ASF 20/2017.
În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, în opinia sa, sentinţa civilă nr. 998/14.06.2023 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3), art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) lit. b), art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, art. 22 alin. (6) din Norma ASF 20/2017.
Sub un prim aspect, achitarea parţială a unei sume solicitate spre decontare în cadrul unui dosar de daună reprezintă un drept al Asigurătorului RCA prevăzut expres de art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 132/2017: "(1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire."
Fiind în prezenţa unui drept subiectiv, se impunea a fi verificat de către prima instanţă dacă acesta a fost exercitat în coordonatele legale de către A., iar nu a porni de la premisa contrară, conform căreia asigurătorul RCA nu ar avea posibilitatea să achite o sumă diferită de cea solicitată prin cererea de despăgubire, cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate împotriva deicizei ASF.
Prin modalitatea în care prima instanţă a soluţionat cauza, reţinând caracterul suficient al existenţei facturii fiscale emise de unitatea service pentru dimensionarea prejudiciului generat de un eveniment rutier, se acreditează ideea conform căreia Asigurătorul RCA nu ar putea, în niciun caz, să efectueze o plată parţială, ipoteză vădit contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 132/2017.
Prima instanţă a înlăturat de o manieră nelegală singurul criteriu reglementat de legiuitor pentru dimensionarea despăgubirii achitate pentru prejudiciile materiale (reparaţii şi lipsă de folosinţă) generate în urma evenimentelor rutiere, respectiv principiul preţurilor de referinţă.
Or, absenţa caracterului contravenţional al faptelor nr. 4 şi 5 reţinute în sarcina A. se află în strânsă legătură cu acest criteriu legal de dimensionare a despăgubirii (întinderea efectivă a prejudiciului), respectiv, principiul preţurilor de referinţă, reglementat expres de următoarele norme juridice de drept substanţial: Legea nr. 132/2017-Art. 22 (2), Norma ASF nr. 20/2017-Art. 22 (6).
Prin urmare, contrar celor statuate de prima instanţă, întinderea obligaţiei de despăgubire ce îi incumbă asigurătorului RCA se determină prin raportare la criterii obiective – preţurile de referinţă existente pe piaţă – şi nu poate depăşi întinderea efectivă a prejudiciului, fără a exista un text legal care să stabilească dreptul unilateral al unităţii service (operator privat) în a stabili cuantumul despăgubirii pentru un prejudiciu material.
Recurenta a mai susţinut că sentinţa civilă nr. 998/14.06.2023 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi ale art. 37 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 132/2017.
Astfel, în lumina acestor dispoziţiilor legale, enunţate, apare clar faptul că unitatea service poate solicita un tarif de oră de manoperă care nu poate fi mai mare decât cel efectiv afişat în unitate. Această normă a fost edictată în vederea protejării intereselor consumatorilor şi are ca scop imediat asigurarea unei transparenţe a tarifelor de manoperă practicate de unităţile service.
Prin urmare, în absenţa afişării tarifului orei de manoperă obiectivul transparenţei nu este realizat, iar unitatea service nu se poate prevala de dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 şi nu poate solicita arbitrar achitarea oricărui tarif trecut pe o factură fiscală.
În speţă, prin Decizia nr. 559/2022, ASF: a ignorat faptul că unitatea service cesionară nu a ataşat cererii de despăgubire dovada afişării în unitate a unui tarif de manoperă identic cu cel trecut în factură/devizul de reparaţie; a inversat în mod nepermis sarcina probei, sancţionând-o pe A. pentru faptul că nu a probat existenţa unui fapt negativ - acela că unitatea service nu avea afişat un tarif de manoperă similar celui menţionat în factură/deviz -; a reţinut caracterul contravenţional al faptei A. de a nu achita un tarif de manoperă pentru care nu exista dovada afişării, contrar dispoziţiilor art. 14 alin. (3) teza finală din Legea nr. 132/2017.
Or, prima instanţă nici nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect (după cum s-a dezvoltat pe larg cu ocazia motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), reţinând sumar faptul că în speţă "s-au depus factura, devizul emis (...) documente în care unitatea reparatoare a utilizat propria oră de manoperă afişată pentru public" (pag. 2 din sentinţa recurată, penultimul considerent).
Însă, tocmai aceasta a fost principala critică formulată de A., respectiv că nu există dovada afişării unui tarif de manoperă identic celui indicat în deviz, motiv pentru care nu se poate reţine caracterul contravenţional al faptei.
Prin raportare la tehnica de redactare legislativă, se observă că dreptul reglementat de art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind utilizarea unui tarif propriu pentru serviciile de manoperă este condiţionat de dovada afişării acestuia, iar în absenţa acestei dovezi nu este îndeplinită singura condiţie edictată de legiuitor sub acest aspect.
Din moment ce fapta contravenţională reţinută în sarcina A. constă în achitarea unui tarif pretins inferior celui afişat de unitatea service, aceasta nu poate fi reţinută atât timp cât nu există niciun tarif afişat. Cu alte cuvinte, nu se poate aprecia că tariful achitat de A. ar fi inferior celui afişat în cadrul unităţii service cesionare – pentru a se reţine caracterul contravenţional al faptei – atât timp cât nu se cunoaşte care este cuantumul tarifului afişat.
Pe cale de consecinţă, în contextul necunoaşterii tarifului afişat de unitatea service, suma achitată de A. poate fi chiar egală sau mai mare decât acest tarif, motiv pentru care ASF a reţinut în mod greşit încălcarea art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 de către Asigurător, fără a cunoaşte care era cuantumul tarifului pretins nerespectat.
Referitor la raţionamentul ASF (validat implicit de prima instanţă) conform căruia Asigurătorul RCA ar trebui să facă dovada afişării tarifului de manoperă precum şi că ar exista o pretinsă obligaţie în sarcina sa de a clarifica acest aspect, a arătat recurenta că este lipsit de orice suport legal şi implică o probatio diabolica.
De asemenea, în opinia sa, sentinţa civilă nr. 998/14.06.2023 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor 22 alin. (6), art. 25 alin. (1) din Norma AFS 20/2017 şi art. 10 alin. (3), art. 14 alin. (1), art. 22 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 132/2017.
Sub un prim aspect, atât ASF, dar şi prima instanţă, au ignorat faptul că limita de plată a Asigurătorului RCA – inclusiv în cazul despăgubirii aferente lipsei de folosinţă – este reprezentată de întinderea prejudiciului, conform art. 10 alin. (3) şi 14 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.
Ca atare, dată fiind limita de răspundere a Asigurătorului, problema de drept dedusă analizei este cea a determinării întinderii prejudiciului suferit de persoana păgubită pentru lipsa de folosinţă, regulă consacrată în Legea nr. 132/2017 şi C. civ., reglementări cu forţă juridică superioară Normei ASF 20/2017 şi de la care aceasta din urmă nu poate să deroge.
Sub un al doilea aspect, principiul preţurilor de referinţă reglementat de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 şi reluat de art. 22 alin. (6) din Norma ASF 20/2017 se aplică inclusiv în ceea ce priveşte despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă.
Sub un al treilea aspect, atât ASF, dar şi prima instanţă au adăugat la textul legal – art. 25 alin. (1) din Norma ASF 20/2017 – apreciind că noţiunea de documente justificative ar fi reprezentată exclusiv de facturi, chitanţe emise de unitatea service care închiriază un autoturism la schimb, în contextul în care legislaţia nu defineşte noţiunea de documente justificative.
În fine, recurenta a apreciat că sentinţa civilă nr. 998/14.06.2023 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (8) din Legea nr. 132/2017.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind corespunzător motivată dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
Astfel, în opinia sa, sentinţa ilustrează pe deplin analiza sintetic argumentativă a instanţei, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor părţilor, fiind bazată pe înscrisurile depuse în probatoriu la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept material, contrar susţinerilor recurentei, intimata a susţinut că prima instanţă nu a înlăturat principiul preţurilor de referinţă, ci a analizat legalitatea şi temeinicia Deciziei ASF nr. 559/2022. Deficienţele instrumentării dosarelor de daună reţinută în cauză, de către A. S.A., sancţionate prin decizia contestată nu pot fi extrapolate la nivel de încălcare a legii de către judecătorul fondului.
De asemenea, prin sentinţa recurată, instanţa de fond, în mod corect, a reţinut faptul că: "(...) art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 şi reluat de art. 22 alin. (6) din Norma ASF nr. 20/2017 nu fac referire la chestiunea reducerii valorii lipsei de folosinţă. (...) Deci faptul că existau facturi, chitanţe, dovezi ale închirierii de la o entitate autorizată cu acest obiect de activitate arată că susţinerile reclamantei referitoare la principiul preţurilor de referinţă sau la stabilirea unilaterală a valorii lipsei de folosinţă sunt în afara dispoziţiilor legale ale normei şi nu demonstrează o nelegalitate în sine."
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de control judiciar a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 559/11.05.2022 sub aspectul reţinerii caracterului contravenţional al faptelor nr. 4 şi 5, cu consecinţa înlăturării sancţiunii avertismentului.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Înalta Curte nu poate reţine criticile formulate de recurentă care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât, în opinia recurentei, instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra unor argumente fundamentale, susceptibile a influenţa configuraţia soluţiei.
Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.
Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.
În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.
Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine însă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect recurenta a invocat prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora "Pentru prejudiciile produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza preţurilor de referinţă pe piaţă la data producerii riscului asigurat."
Această modalitate de stabilire a despăgubirii a fost confirmată şi de art. 22 alin. (6) din Norma ASF nr. 20/2017, potrivit căruia "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de către persoanele prejudiciate cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017."
Aşadar, despăgubirea pe care trebuie să o plătească o societate de asigurare trebuie să corespundă unor costuri reale existente pe piaţă, nu unor costuri stabilite în mod arbitrar, doar în considerarea faptului că sumele facturate urmează să fie achitate de o societate de asigurare.
Desigur, persoana păgubită poate să îşi aleagă liber furnizorul de servicii însă acest lucru nu înseamnă că poate pretinde rambursarea unor costuri care nu corespund exigenţelor art. 22 din Legea nr. 132/2017.
Cât priveşte calitatea facturii de document justificativ, Înalta Curte constată că, în speţă, preţul facturat nu a fost rezultatul unei veritabile negocieri între părţi cu interese contrare, ci, întrucât creanţa de asigurare a fost cesionată în favoarea unităţii service, aceasta din urmă a avut posibilitatea să stabilească, în mod unilateral, unele costuri ale reparaţiei, respectiv costul manoperei, persoana vătămată nemaiavând nici un interes să cenzureze sumele înscrise în factură.
În condiţiile în care societatea de asigurare a constatat o discrepanţă mare între preţurile pretinse şi cele practicate în mod uzual pe piaţă, era îndreptăţită să solicite dovezi suplimentare din care să rezulte că unitatea service practică în mod constant respectivele preţuri în relaţiile cu clienţii săi. Refuzul de achitare a unor despăgubiri pentru costuri cu privire la care societatea de asigurare avea motive întemeiate să bănuiască că au fost stabilite în mod abuziv de unitatea de service nu putea avea semnificaţia unei fapte contravenţionale, refuzul de plată fiind justificat de nedepunerea unor dovezi concludente referitoare la sumele pretinse de cesionarul creanţei de asigurare.
Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte valoarea lipsei de folosinţă, refuzul achitării integrale a sumei pretinse fiind justificat de discrepanţa mare între costurile pretinse şi ofertele existente pe piaţă pentru închirierea unui autovehicul similar celui pentru care a fost emisă factura. În condiţiile în care societatea de asigurare a constatat că suma facturată corespunde costurilor aferente închirierii unui autovehicul de o clasă superioară celui pus la dispoziţia persoanei vătămate, aceasta era în drept să solicite dovezi suplimentare pentru a se asigura că preţul facturat nu este rezultatul unui comportament abuziv din partea unităţii de service, beneficiara dreptului de creanţă ca urmare a cesiunii convenite cu persoana vătămată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că se impune reformarea sentinţei recurate.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite acţiunea şi va anula în parte Decizia nr. 559/11.05.2022 sub aspectul reţinerii caracterului contravenţional al faptelor nr. 4 şi 5, cu consecinţa înlăturării sancţiunii avertismentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 998 din 14 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Anulează în parte Decizia nr. 559/11.05.2022 sub aspectul reţinerii caracterului contravenţional al faptelor nr. 4 şi 5, cu consecinţa înlăturării sancţiunii avertismentului.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.