Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor ("ANSVSA") şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman ("DSVSA Teleorman"), a solicitat obligarea pârâtelor la achitarea sumei de 70.000 de RON (respectiv: 10.000 RON/luna de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 2152 din 1 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
1.3. Prin sentinţa civilă nr. 1291 din 24 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
1.4. Prin sentinţa civilă nr. 2618 din 14 martie 2022, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
1.5. Prin decizia nr. 1142 din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
1.6. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14 iulie 2022, sub nr. x/2021*.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2432 din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman şi a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 70.000 RON (10.000 RON/lună, de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), dobânda legală aferentă sumelor datorate lunar, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, precum şi suma de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 2432 din 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
Printr-un prim rând de argumente, recurenta-pârâtă ANSVSA critică soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, considerând că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 20-22 din Legea nr. 500/2002, art. 5 din O.G. nr. 42/2004, art. 3 din O.G. nr. 22/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002.
În acest sens, susţine că, potrivit art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, verificarea, aprobarea solicitării la plată şi plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 se face de către direcţiile sanitar-veterinare judeţene, instituţii cu personalitate juridică din subordinea ANSVSA, astfel că, în speţă, calitatea procesuală aparţine DSVSA Teleorman, litigiul decurgând din raporturile contractuale stabilite între beneficiarii/prestatorii contractelor pentru efectuarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 şi o unitate cu personalitate juridică subordonată ANSVSA.
Totodată, apreciază că nu poate participa în calitate de pârâtă în prezentul dosar nici în considerarea calităţii sale de ordonator principal de credite, întrucât atribuţia referitoare la stabilirea şi plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/2020 revine ordonatorului terţiar de credite – DSVSA Teleorman.
Prin cel de-al doilea rând de argumente, recurenta-pârâtă critică soluţia primei instanţe pronunţate asupra fondului cauzei.
În acest sens, consideră că este eronată susţinerea instanţei de fond în sensul că pentru plata sumei era suficient ca reclamanta să dovedească încheierea contractului de concesiune cu DSVSA Teleorman. În realitate, era necesar a se face dovada încheierii actelor adiţionale şi depunerii documentelor prevăzute de art. 6 anexa 2 din O.G. nr. 42/2004, iar dreptul nu putea fi valorificat anterior elaborării normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019.
Arată că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata sumei nu se face în orice condiţii, ci doar cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) – art. 8 din Cap. II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, respectiv beneficiarii contractelor de concesiune trebuie să depună un decont şi documente justificative, iar în cazul beneficiarilor care au încheiat contracte de concesiune anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, trebuie făcută şi dovada încheierii unui act adiţional cu DSVSA. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate şi vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa animalelor, iar ulterior sunt depuse la registraturile DSVSA judeţene, unde sunt supuse verificării şi aprobate de directorul executiv în vederea realizării plăţii.
Învederează recurenta-pârâtă că, ulterior aprobării normelor metodologice şi încheierea de către medicii veterinari a actelor adiţionale, a procedat la alocarea sumelor către direcţiile judeţene, în vederea efectuării plăţii, începând cu luna septembrie 2020. Totodată, prevederea bugetară pentru punerea în executare a O.U.G. nr. 117/2020 a fost suplimentată prin O.U.G. nr. 135/2020. Aşadar, în lipsa prevederilor bugetare şi a actelor adiţionale, nu se putea proceda la efectuarea plăţii anterior lunii august 2020.
Consideră că instanţa de fond nu a observat că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru plata sumei cerute de reclamantă. Dreptul prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 este condiţionat de existenţa contractului de concesiune, a unui act adiţional la contract, de prestarea serviciilor prevăzute în actul adiţional, de depunerea decontului şi documentelor justificative, care vor fi supuse verificării şi aprobării, întrucât suma de 10.000 RON nu reprezintă o subvenţie, ci plata unor activităţi/prestaţii, care se acordă în anumite condiţii. Solicită a fi avute în vedere soluţia şi considerentele Deciziei R.I.L. nr. 9/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care lămureşte aspectul referitor la aplicarea art. IV din Legea nr. 269/2019 în absenţa normelor metodologice, dar nu înlătură obligaţia beneficiarilor de a respecta condiţiile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta ANSVSA susţine că greşit a fost obligată la plata dobânzii legale a sumelor, actualizate cu rata inflaţiei, în condiţiile în care nu s-a indicat care este culpa ANSVSA, nu există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, iar plata acestor sume contravine dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, care interzic efectuarea oricăror plăţi fără o bază legală.
În final, prin ultimul rând de critici, recurenta-pârâtă se referă la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi solicită înlăturarea obligaţiei ori reducerea sumei, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
3.2. Pârâta DSVSA Teleorman a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 2432 din 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
În motivarea recursului, pârâta DSVSA susţine că instanţa de fond a reţinut greşit existenţa unui refuz nejustificat, câtă vreme reclamanta nu s-a adresat DSVSA Teleorman cu o cerere de plată a sumelor solicitate prin acţiune. Totodată, reclamanta nu a depus deconturi justificative pentru fiecare lună, iar recurenta-pârâtă contestă efectuarea acestor servicii.
Susţine că, pentru a beneficia de drepturile prevăzute de art. IV alin. (1) Legea nr. 236/2019, nu este suficient ca reclamanta să aibă contract de concesiune încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi, dreptul neputând fi valorificat mai înainte de elaborarea actelor normative prevăzute de art. V din aceeaşi lege. În acest sens, O.G. nr. 42/2004 a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 117/22020, printre motivele acestei modificări fiind menţionat şi motivul insuficientei reglementări la nivel de legislaţie primară. În consecinţă, ANSVSA a întreprins demersuri în vederea elaborării normelor metodologice, concretizate în anexa la O.U.G. nr. 117/2020, intrată în vigoare la 24.07.2020, fără de care dreptul solicitat de reclamantă nu putea fi acordat.
Recurenta-pârâtă consideră, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că, pentru a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 236/2019, nu era suficient ca reclamanta să aibă încheiat un contract de servicii anterior intrării în vigoare a acestei legi. În acest sens, face trimitere şi la considerentele Deciziei nr. 9/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, apreciind că, din coroborarea acestei decizii interpretative cu prevederile Legii nr. 236/2019 şi art. 15 din O.G. nr. 42/2004, rezultă că solicitantul trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor referitoare la prestarea serviciilor şi respectarea programului de 8 ore zilnic.
Mai susţine că, potrivit O.U.G. nr. 117/2020, pentru beneficiarii contractelor de concesiune de servicii încheiate anterior Legii nr. 236/2019, era necesară şi încheiarea unui act adiţional. Acordarea sumei de 10.000 RON este circumscrisă îndeplinirii de către beneficiari a condiţiilor prevăzute de art. 2 şi art. 5 alin. (1) – art. 8 din Cap. II la Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, or în speţă nu s-a probat că a fost respectată procedura prevăzută de aceste texte de lege.
4. Apărările formulate în cauză
Recurenta-pârâtă DSVSA Teleorman a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâta ANSVSA, învederând că este de acord cu admiterea căii de atac formulate de această parte.
II. Soluţia instanţei de recurs
II.1. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor ANSVSA şi DSVSA Teleorman la achitarea sumei de 70.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, raportat la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, arătând că este beneficiară a acestei sume în calitate de titular al Acordului-cadru de servicii nr. x/14.06.2019, al Contractului subsecvent de prestări servicii nr. x/29.04.2020 şi al Contractului de prestări servicii nr. x/14.06.2019, încheiate cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman şi că pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a refuzat nejustificat să-i soluţioneze cererea de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, astfel cum rezultă din adresa nr. x/04.08.2020, prin care a răspuns notificării reclamantei din 13.07.2020 .
Prin sentinţa civilă recurată, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANSVSA, în considerarea calităţii acestei pârâte de emitentă a actului administrativ asimilat contestat în cauză (adresa de răspuns la notificarea reclamantei), iar pe fond a constatat caracterul întemeiat al acţiunii, reţinând, în esenţă, că achitarea sumei de 10.000 RON lunar către beneficiarii contractelor de concesiune/prestări servicii, în baza art. IV din Legea nr. 236/2019, poate fi dispusă, contrar susţinerilor autorităţii pârâte, şi în lipsa elaborării normelor metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004.
II.2. Cadrul normativ incident cauzei
Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.
Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.
La data de 24 iulie 2020 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, care, în anexă, cuprinde normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004.
Prin decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."
II.3. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt fondate, în limitele şi pentru argumentele ce vor fi înfăţişate, cu menţiunea că, întrucât criticile de fond expuse de autorităţile pârâte sunt identice, ele vor fi tratate prin considerente comune:
a) Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte ANSVSA referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege).
În cuprinsul acţiunii, reclamanta A. S.R.L. a invocat împrejurarea că a adresat o cerere pârâtei ANSVSA, prin care a solicitat a-i fi achitată suma de 10.000 RON pentru fiecare lună, începând cu luna decembrie 2019 şi în continuare, în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 şi că, faţă de răspunsul comunicat de această autoritate, formulează prezenta acţiune în temeiul prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane".
Raportat la modul în care reclamanta a configurat acţiunea în contencios administrativ, Înalta Curte constată că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor are legitimare procesuală pasivă în cauză, în calitate de autoritate emitentă a pretinsului refuz nejustificat contestat în prezenta cauză.
Cât priveşte argumentul recurentei-pârâte în sensul că procedura de achitare a sumei de 10.000 RON prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 presupune verificarea, aprobarea solicitării la plată şi plata efectivă a sumei de către direcţiile sanitar-veterinare judeţene, conform normelor metodologice adoptate prin O.U.G. nr. 117/2020, Înalta Curte reţine că, potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019, plata sumei se face din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor către beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii. Aşadar, titularul obligaţiei de plată este pârâta ANSVSA, iar atribuţiile delegate de legiuitor direcţiilor judeţene, în ceea ce priveşte formalităţile necesare achitării sumei lunare, nu justifică scoaterea din proces a autorităţii parte a raportului obligaţional.
Înalta Curte mai reţine că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâta ANSVSA luându-se în considerare calitatea sa de ordonator principal de credite. Raporturile de drept administrativ existente între Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman, născute în virtutea obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, sunt nerelevante în analiza asupra calităţii procesuale pasive, pe care o justifică autoritatea cu care reclamanta are raporturi juridice.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va menţine soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANSVSA, consecutiv respingerii argumentelor din recurs, ca nefondate.
b) Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile comune ale recurentelor-pârâte ANSVSA şi DSVSA Teleorman referitoare la greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 şi art. IV din Legea nr. 236/2019, din perspectiva condiţionării dreptului beneficiarilor la acordarea sumei lunare de elaborarea normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019.
Această problemă de drept a fost dezlegată, după pronunţarea sentinţei recurate, prin Decizia interpretativă nr. 9 din 29.05.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.
Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 şi art. IV-V din Legea nr. 236/2019 sunt conforme celor statuate prin Decizia nr. 9/29.05.2023.
Astfel fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentelor-pârâte ANSVSA şi DSVSA Teleorman cu privire la necesitatea elaborării normelor metodologice pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar în perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, anterior adoptării O.U.G. nr. 117/2020, apreciind că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs, în raport de pronunţarea deciziei interpretative obligatorii.
c) Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile comune formulate de ambele recurente-pârâte, ANSVSA şi DSVSA Teleorman, prin care se susţine că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, era necesar ca reclamanta să facă dovada realizării activităţilor contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens.
După cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 9/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a fost dezlegată chestiunea referitoare la aplicarea art. IV din Legea nr. 236/2019 şi în perioada de absenţă a normelor metodologice, însă, pentru problema ce interesează, sunt relevante şi următoarele considerente:
"97. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. IV alin. (1) şi art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenţia de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestaţiilor medicilor veterinari constând în activităţile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploataţiile non-profesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.
98. Se poate observa că aceste activităţi sunt menţionate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât şi în cea ulterioară acestei modificări.
99. Într-adevăr, prin Anexa nr. 21 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, obligaţiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate şi expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menţionate). Cu toate acestea, obligaţiile medicilor veterinari erau suficient conturate şi anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existenţa unui raport juridic, în conţinutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obţine suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât şi obligaţiile corelative acestui drept. (...)
112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004. (...)
137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 24 iulie 2020 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019 - 23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege, referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului."
Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operaţiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activităţi a căror prestare trebuie dovedită. Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referinţă pentru care s-au formulat pretenţiile, nu se poate susţine că reclamanta este îndeptăţit la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenţionat să gratifice cabinetele veterinare.
În consecinţă, criticile recurentelor-pârâte sunt fondate, instanţa de fond interpretând şi aplicând greşit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în ceea ce priveşte condiţiile legale pentru ca reclamanta să beneficieze de plata sumei lunare.
Întrucât prima instanţă a pornit de la o premisă greşită, în sensul că pentru plata sumelor solicitate prin acţiune nu este necesară dovada prestării serviciilor, aceasta nu a solicitat părţilor, în exercitarea rolului activ statuat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să administreze dovezi din care să rezulte prestarea serviciilor în perioada de referinţă, pentru a observa în ce măsură pretenţiile din cerere sunt întemeiate.
În acest context, Înalta Curte constată că pricina nu a fost lămurită sub toate aspectele deduse judecăţii, fiind încălcate prevederile art. 22, art. 237 şi art. 397 C. proc. civ., neregulă de ordin procedural care se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare este prevăzută sub sancţiunea nulităţii) şi nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a sentinţei recurate şi, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu această ocazie, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de fond va dispune administrarea de probatorii în sensul celor anterior arătate şi va proceda la un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realităţii prestării serviciilor.
În raport de această soluţie şi de motivele care au condus la adoptarea ei, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza argumentelor de nelegalitate formulate de pârâta ANSVSA cu privire la soluţiile de obligare la plata dobânzii legale aferente sumelor în litigiu şi la plata cheltuielilor de judecată, aceste capete de cerere având caracter accesoriu în raport de petitul principal referitor la obligarea pârâtelor la achitarea creanţei; or, odată desfiinţată soluţia vizând acest petit, cu consecinţa reluării judecăţii de fond a cauzei în faţa primei instanţe, sunt desfiinţate şi soluţiile aferente capetelor accesorii de cerere, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanţa de fond să aibă în vedere şi aceste argumente ale recurentei-pârâte.
Este de observat că soluţia de casare va afecta hotărârea atacată doar parţial, urmând a fi menţinută soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, conform argumentelor de la pct. III - lit. a) din prezenta decizie.
Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 20 alin. (3) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâte, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele expuse conform considerentelor prezentei decizii, menţinând soluţia din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman împotriva sentinţei civile nr. 2432 din 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Menţine soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.