Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 septembrie 2023 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., prin preşedinte B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi C., să se constate că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a încălcat prevederile Constituţiei, ale O.G. nr. 137/2000 şi ale propriei Proceduri Interne de soluţionare a petiţiilor prin modul în care a soluţionat petiţia nr. 5353/2021 şi, în consecinţă, să se dispună anularea Hotărârii nr. 353/2023 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se constate că petiţia nr. 5353/23.07.2021 adresată CNCD este întemeiată şi să fie obligat CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să admită cererile reclamantei, aşa cum a fost formulată.
A mai solicitat obligarea pârâţilor la achitarea cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 15 din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi C. şi a anulat Hotărârea nr. 353 din 19.07.2023, adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2021. De asemenea, a obligat pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să procedeze, cu luarea în considerare a considerentelor hotărârii, la reanalizarea petiţiei nr. 5553/23.07.2021, formulate de petenta A. şi să dispună măsurile corespunzătoare. În fine, a obligat în solidar pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi C. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Căile de atac exercitate în cauză
3.1. Împotriva sentinţei nr. 15 din 31 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurentul-pârât C., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului a arătat că instanţa de fond a respins toate apărările sale, toată jurisprudenţa CEDO şi toată jurisprudenţa naţională invocate.
A precizat că intimata-reclamantă a susţinut că recurentul ar fi avut un comportament discriminator faţă de comunitatea maghiară din ţară, facilitând pentru alţii exprimarea de mesaje discriminatorii, degradante şi hărţuitoare, fără ca persoana reclamată să se achite de obligaţia de a modera comentariile, având în vedere o postare făcută pe reţeaua de socializare D. la data de 21.06.2021, prin care s-a menţionat că: "Un demnitar al statului român utilizează o denumire care nu există cu referire la o zonă din România. Aşa ceva este posibil doar pentru că PNL este sluga E.. Că F. e un partid antiromân o ştim deja de mult timp. Ţinutul secuiesc există doar în capul unor băieţi cu mentalitate medievală, care visează la Ungaria Mare. E. şi G. servesc doar interesele Ungariei şi nu au ce căuta în Parlamentul României. Comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid politic fidel României, nu de o coadă de topor ca E.."
Prin Hotărârea nr. 353/2023, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 2 alin. (8) din acelaşi act normativ; în acest sens, s-a reţinut lipsa solicitării exprese a asociaţiei petente de a şterge comentariile cu un posibil caracter discriminatoriu.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a pretins că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (8) şi alin. (10), şi a art. 19 din O.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a solicitat niciodată medierea sau soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului invit ca urmare a comentariilor postate de terţe persoane pe profilul recurentului de pe reţeaua de socializare D., considerat spaţiul public.
A considerat că art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 stabileşte că prevederile acestei ordonanţe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie, iar alin. (10) al aceluiaşi articol eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor măsuri speciale, inclusiv a unor acţiuni afirmative, în vederea protecţiei persoanelor defavorizate care nu se bucură de egalitatea şanselor, precum şi prin mediere prin soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârşirii unor acte/fapte de discriminare.
De asemenea, potrivit art. 19 alin. (2), Consiliul îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.
În continuare, a apreciat că hotărârea CNCD este legală, având în vedere că reclamanta nu i-a adresat vreo cerere amiabilă de eliminare a textului publicat sau a comentariilor presupus discriminatorii. Deopotrivă, a susţinut că nu trebuie să fie sancţionat pentru fapte ale terţilor care au postat comentarii la un articol scris de recurent cu respectarea prevederilor legale, inclusiv ale O.G. nr. 137/2000, astfel că nu are calitate procesual pasivă în raport de comentariile postate de terţi. Susţine că mesajele invocate reprezintă opinii ale terţilor care se încadrează în limitele libertăţii la exprimare. Textul publicat de la data de 21 iunie 2021 pe reţeaua de socializare D. se înscrie în limita libertăţii de exprimare, nu este denigrator sau discriminatoriu, iar comentariile terţilor încriminate sunt simple opinii ale cetăţenilor referitoare la situaţia în discuţie şi nu privesc comunitatea maghiară în ansamblul său.
A mai arătat că, în raport cu textul publicat pe D., nu a discriminat, nu a hărţuit, nu a tratat pe nimeni degradant, nu a făcut propagandă naţionalist-şovină şi nu a instigat la ură rasială sau naţională, şi că, de altfel, reclamanta a arătat în petiţie că recurentul este deputat în Parlamentul României, iar postările sale reprezintă situaţii publice care se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, aşa cum în mod temeinic şi legal a constatat şi CNCD prin hotărârea atacată. Articolul în discuţie, în prima parte, reprezintă o declaraţie politică apărată de art. 72 din Constituţia României, deoarece face referire la un demnitar al Statului român, fără a se menţiona etnia acestuia, care în opinia sa şi a altor români acţionează împotriva Statului român, aceasta fiind o declaraţie cu vădit caracter politic, care nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare şi pe care a făcut-o în calitatea sa de deputat H. de Mureş. Faptul că acel demnitar aparţine E., respectiv unei minorităţi naţionale, nu implică automat imposibilitatea ca acesta să fie criticat. Revolta sa a venit din faptul că un demnitar al Statului român vorbeşte în calitatea sa oficială despre un ţinut secuiesc care nu există ca unitate administrativ-teritorială în România, ci este o noţiune promovată de anumite voci extremiste, potrivnice Statului român.
Contrar celor reţinute de către prima instanţă, a pretins că postarea în cauză este în acord cu punctul de vedere exprimat în 2020 chiar de către Academia Română, care a reacţionat ferm faţă de adoptarea tacită a Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc în Parlamentul României şi afirma categoric că acesta încalcă flagrant Constituţia României: "Academia Română, din totdeauna apărătoare a drepturilor naţionale şi a unităţii teritoriului românesc, luând la cunoştinţă de propunerea legislativă privind Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc, respinge acest demers care încalcă flagrant Constituţia României", se arăta într-un comunicat remis I..
A susţinut că în partea finală a declaraţiei sale politice face referire la comunitatea maghiară din România, însă într-o referinţă pozitivă, iar postarea sa se încheie astfel: "Comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid politic fidel României, nu de o coadă de topor ca E.".
În acest mod, consideră că nu a făcut nicio afirmaţie negativă la adresa comunităţii maghiare din România.
În ceea ce priveşte comentariile făcute de alţi utilizatori ai reţelei de socializare D. pe pagina sa, a considerat că instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile art. 2, art. 15 şi art. 26 din O.G. nr. 137/2000, art. 10 din CEDO şi art. 30 din Constituţia României, în condiţiile în care jurisprudenţa este în sensul că nu trebuie atrasă răspunderea titularului profilului de pe reţeaua de socializare pentru comentariile făcute de alţi utilizatori ai reţelei de socializare, sens în care a invocat Decizia nr. 1538/04.11.2021 a Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel, a precizat că intimata-reclamantă avea posibilitatea să atragă răspunderea utilizatorului care a postat comentarii defăimătoare, ca răspundere pentru fapta proprie, recurentul, în calitate de utilizator, putând fi ţinut responsabil doar pentru propriile comentarii pe care le publică personal pe D., jurisprudenţa fiind în sensul de a se sancţiona terţul care a făcut comentariul defăimător, iar nu titularul unei postări legale făcute pe D..
De altfel, prin Condiţiile de utilizare, D. îşi asumă obligaţia de control în vederea combaterii comportamentului dăunător faţă de ceilalţi şi îşi rezervă dreptul de a trimite notificări, de a oferi ajutor, de a şterge conţinut, de a şterge sau bloca accesul la anumite funcţii, de a dezactiva un cont sau de a apela la instituţiile de ordine publică.
Astfel, a considerat că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că recurentul-pârât ar putea avea controlul absolut asupra a ceea ce se postează pe propria pagină de D., inclusiv asupra comentariilor făcute de terţi, întrucât aceasta ar însemna să restricţioneze accesul tuturor cetăţenilor la contul său sau ar trebui să fie prezent zi-noapte pe cont pentru a urmări fiecare comentariu al terţelor persoane la postările sale, ceea ce ar fi imposibil.
A mai arătat că este falsă afirmaţia că setările reţelei de socializare permit titularului profilului să limiteze accesul la postările sale, având în vedere că în cazul profilului de D. poţi restricţiona accesul la postările tale doar "prietenilor", însă în cazul unei pagini de D. acest lucru nu este posibil, pagina fiind publică, acesta fiind şi rolul ei primordial, acela de a promova public o persoană/afacere/instituţie publică. A adăugat că fals este şi argumentul instanţei de fond în sensul că reclamantul putea să aleagă dacă postările sunt disponibile anumitor persoane, unor categorii determinate de persoane sau publicului, având în vedere că pe o pagină de D., aşa cum este cea pe care a făcut postarea, nu poţi restricţiona conţinutul pentru anumite categorii de persoane.
Sub acest aspect, arată că potrivit jurisprudenţei CEDO, răspunderea nu este angajată automat, iar existenţa unui sistem tip disclaimer, precum şi ştergerea comentariilor atunci când acest lucru este solicitat, este de natură să asigure un echilibru just, după cum a statuat practica CEDO.
Apreciază că instanţa de fond trebuia să solicite intimatei să comunice dacă a solicitat ştergerea comentariilor, pentru a verifica astfel dacă disclaimerul folosit de recurent funcţionează sau nu.
În raport cu Hotărârea dată de CEDO în Cauza Delfi contra Estoniei şi ulterior în Cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete contra Ungariei, arată că CEDO a observat că utilizarea în sine a frazelor vulgare nu fusese decisivă şi că era necesar să se ţină cont de specificităţile stilului de comunicare utilizat pe anumite portaluri de internet.
Recurentul-pârât consideră că trebuie avut în vedere şi faptul că nu are calitatea de organ de presă, pentru a avea la dispoziţie mecanisme şi obligaţii specifice pentru cenzurarea comentariilor cititorilor, iar impunerea unui eventual sistem de control asupra comentariilor, prin autentificarea persoanelor care pot posta comentarii, reprezintă o sarcină excesivă şi care ar fi de natură a afecta libertatea de exprimare.
De asemenea, în Cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete şi Index.hu ZRT contra Ungariei (2 februarie 2016), CEDO a decis că responsabilitatea proprietarului unei pagini web pentru comentariile utilizatorilor nu poate fi angajată automat, pentru simplul motiv că setările respectivului site permiteau vizitatorilor să posteze comentarii şi că un sistem bazat pe un disclaimer privind responsabilitatea utilizatorilor pentru comentariile postate şi un sistem de ştergere a comentariilor la simpla solicitare a persoanei vizate pot constitui o alternativă pentru a se realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate.
Susţine că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2612/17 iunie 2020.
Recurentul evidenţiază faptul că în cauză nu a fost înregistrată nicio cerere de ştergere a comentariilor anterior sesizării Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, aspect reţinut în mod corect de către CNCD, iar pronunţarea unei soluţii contrare ar face ca art. 2 din O.G. nr. 137/2000 să fie lipsit de eficienţă juridică.
Mai mult, ca o dovadă a bunei sale credinţe, postează din când în când pe pagina sa de D. comentarii prin care îndeamnă utilizatorii reţelei de socializare D. să adopte un limbaj decent, dar asta nu înseamnă că are posibilitatea faptică să urmărească şi să cenzureze toate comentariile posibil ilicite postate de terţi utilizatori ai reţelei de socializare D..
Concluzionând, arată că în cauză este vorba, pe de o parte, de o declaraţie politică a sa, ce vizează conduita unui alt politician şi nu conduita unei comunităţi etnice, iar pe de altă parte, opinii ale unor terţe persoane, sub forma unor judecăţi de valoare, care se încadrează în dreptul la liberă exprimare astfel cum acesta este recunoscut de prevederile art. 10 din Convenţie.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
3.2. Împotriva aceleiaşi hotărârii a declarat recurs şi recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului, a pretins că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care partea reclamată a publicat pe pagina sa de socializare, D., un text cu privire la o ştire apărută în presă, ştire care se referă la o consultaţie a ministrului mediului cu diferite categorii de cetăţeni din Ţinutul Secuiesc, iar afirmaţiile făcute în respectiva postare nu sunt de natură a atinge o limită prin care să se încalce un drept fundamental, astfel încât dreptul la libertatea de exprimare să devină secundar.
Una dintre principalele caracteristici ale democraţiei constă în posibilitatea de a rezolva prin dialog, fără a se recurge la violenţă, problemele pe care le are de soluţionat un stat, chiar şi atunci când acestea sunt extrem de dificile sau stânjenitoare, iar democraţia se "hrăneşte" din libertatea de exprimare.
Cu toate acestea, o ingerinţă a statului în această speţă, prin constatarea şi sancţionarea faptei ca fiind o formă de discriminare, deci limitarea libertăţii de exprimare, ar constitui un exces, o limitare nejustificată, o măsură neproporţională în raport cu pericolul social al faptei şi cu scopul urmărit. O ingerinţă a statului ar fi fost justificată dacă ar fi existat orice element de incitare expresă la ură pe criteriul libertăţii de conştiinţă.
Consideră că postarea are caracter de interes public, atâta timp cât este făcută într-un spaţiu online, cum este D., dar nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare.
Susţine că partea reclamată este politician, deputat H., persoană publică.
Sub acest aspect, arată că prin Hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, dată în Cauza Verlagsgruppe News Gmbh c. Austria, nr. 76918/01 se arată faptul că art. 10 din CEDO permite şi publicarea unor texte ce pot aduce atingere demnităţii unei persoane, dacă subiectul este de interes public şi a fost tratat cu bună credinţă, reiterându-se faptul că este esenţial pentru persoanele publice ca, atunci când se exprimă în public, să manifeste o responsabilitate corespunzătoare poziţiei lor.
Astfel, având în vedere obiectivul urmărit de către partea reclamată, conţinutul postării, contextul în care a avut loc, rolul în societate a persoanei, autor al afirmaţiei, susţine că nu sunt întrunite elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, postarea încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 2 alin. (8) din acelaşi act normativ.
Referitor la faptul că persoana reclamată nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru comentariile şi părerile utilizatorilor platformei D., a precizat că o asemenea răspundere nu poate fi reţinută, întrucât reţeaua de socializare D. nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate, cu o căsuţă poştală electronică, în condiţiile în care profilul de D., chiar dacă este accesibil prietenilor virtuali/urmăritorilor acestui grup, respectiv unui grup restrâns de persoane, tot public este, oricare dintre "prieteni" putând distribui informaţiile postate de titularul paginii sau de persoanele care au postat mesaje pe acest grup.
În speţă, faptele pentru care persoana reclamată de discriminare ar putea fi trasă la răspundere nu au fost săvârşite în mod nemijlocit de către aceasta, ci de către terţe persoane, care au postat respectivele comentarii.
Or, vastitatea unei reţele de socializare precum D. presupune, raportat la natura, particularităţile şi scopul acesteia, că utilizatorii nu deţin proprietatea spaţiului efectiv de publicare, neputând estima şi cu atât mai puţin controla întinderea acestui spaţiu, care, astfel, capătă caracter public şi accesibilitate potenţială.
A considerat că diferenţa între D. şi un site propriu din perspectiva controlului asupra comentariilor postate prezintă relevanţă juridică în ce priveşte persoana căreia îi revine responsabilitatea juridică pentru comentariile/afirmaţiile făcute pe aceste platforme de socializare. Mai mult, pe platforma D. există o atenţionare cu privire la exonerarea de răspundere a titularului/deţinătorului pentru comentariile jignitoare sau ofensatoare postate ca reacţie la o anumită postare, astfel că atât publicul care postează, cât şi persoanele ale căror drepturi ar putea fi lezate prin postările respective, cunoşteau faptul că reclamatul de discriminare nu răspunde pentru diversele comentarii care apar pe această pagină.
În fine, a învederat că, din analiza prevederilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, reiese că subiectul activ al acestei contravenţii poate fi orice persoană fizică sau juridică, care săvârşeşte nemijlocit acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective al acestei contravenţii, respectiv publicarea pe pagina de D. a unor comentarii discriminatorii la adresa comunităţii maghiare. Având în vedere caracterul personal al răspunderii civile contravenţionale, răspunderea juridică pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 poate fi antrenată doar faţă de persoana fizică/juridică care a săvârşit în mod nemijlocit, în condiţiile legii, acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective al acestei contravenţii, respectiv postarea pe pagina de D. a unor comentarii discriminatorii la adresa comunităţii maghiare, neexistând un temei de drept substanţial care să reglementeze în mod expres răspunderea contravenţională a deţinătorului paginii.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în recurs
4.1. Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare faţă de recursul formulat de recurentul-pârât C., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind lipsit de temei, arătând, în esenţă, că din faptul că D. îşi rezervă dreptul de a interveni asupra postărilor şi comentariilor nu rezultă că numai D. are acea posibilitate, respectiv că proprietarii paginilor D. nu răspund pentru cea ce apare pe pagina lor.
4.2. Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare faţă de recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind lipsit de temei, arătând că sunt netemeinice susţinerile acestui recurent-pârât în sensul că responsabilitatea pentru comentariile postate revine exclusiv celor care le postează, respectiv că nu există un temei de drept substanţial care să reglementeze în mod expres răspunderea contravenţională a deţinătorului paginii D. pentru comentariile postate de către terţe persoane.
A susţinut că, legat de comentarii, există două responsabilităţi, cea de postare şi cea de nemoderare, iar cea de a doua revine proprietarului paginii D., temeiul de drept fiind art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 117/2000.
5. Procedura de soluţionare a recursurilor
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 mai 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 27 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
La prezentul termen de judecată, Înalta Curte a respins excepţiile de nemotivare invocate de intimata-reclamantă, pentru considerentele expuse în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
6.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Prezenta cauză are ca obiect recursurile formulate de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 15 din 31 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Litigiul a avut la bază petiţia înregistrată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care reclamanta A. a solicitat efectuarea cercetărilor şi luarea măsurilor legale cu privire la pârâtul C., pentru încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, prin fapte de discriminare faţă de comunitatea maghiară din ţară.
Petiţia a vizat o postare a pârâtului pe pagina sa de pe reţeaua de socializare D. din data de 21 iunie 2021 precum şi comentariile adăugate de alte persoane la această postare.
Prin Hotărârea nr. 353 din 19.07.2023 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut, cu privire la textul postat, că nu se întrunesc elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 2 alin. (8) din acelaşi act normativ (punctul 1); raportat la comentariile venite ca reacţie la postarea părţii reclamate, s-a reţinut lipsa solicitării exprese a asociaţiei petente de a şterge comentariile cu un posibil caracter discriminatoriu, dar şi faptul că partea reclamanta a folosit un disclaimer, prin care a solicitat comentarii decente şi a avertizat că cele care nu sunt aşa vor fi şterse, iar autorii blocaţi.
Prin sentinţa criticată prin intermediul celor două cereri de recurs, prima instanţă a admis acţiunea şi a anulat hotărârea contestată reţinând că mesajul publicat, pornind de la utilizarea denumirii "Ţinutul Secuiesc", are un caracter ofensator, de propagandă naţionalist-şovină în sensul dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, la adresa comunităţii maghiare din România, prin afirmaţii de genul "ţinutul secuiesc există doar în capul unor băieţi cu mentalitate medievală" şi prin sugestia că membrii acestei comunităţi urmăresc interese contrare celor ale României ("care visează la Ungaria Mare", "comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid politic fidel României"). Astfel, instanţa a apreciat că textul postat de pârât intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (4) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 şi că a fost depăşită limita până la care dreptul la libera exprimare trebuie protejat, ingerinţa fiind, în acest caz, necesară pentru combaterea discursurilor politice care incită la ură precum şi pentru păstrarea tuturor valorilor unei societăţi democratice, inclusiv toleranţa.
În ceea ce priveşte comentariile adăugate de terţe persoane faţă de postarea pârâtului, a reţinut că acestea au un profund caracter discriminatoriu şi naţionalist-şovin, mergând până la ură naţională, promovând explicit excluderea populaţiei de etnie maghiară, încadrându-se aşadar în sfera art. 15 din O.G. nr. 137/2000. A apreciat astfel că răspunderea pentru opiniile exprimate ca răspuns la postarea sa îi revine în egală măsură pârâtului, neputând fi reţinută doar în sarcina autorilor comentariilor (a căror identitate, de altfel, poate fi mai greu stabilită) sau a D..
6.2. Analiza recursurilor pârâţilor şi a apărărilor corelative
Soluţia primei instanţe este nelegală, nefiind împărtăşită de instanţa de control judiciar.
Analizând grupat criticile recurenţilor şi apărările intimatei, Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune.
Se reţine că ambele cereri de recurs au fost fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
În înţelesul acestui text legal, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept.
Acest motiv de casare se poate referi, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În speţă, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării greşite a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Observând petiţia adresată recurentului-pârât C.N.C.D., se constată că intimata-reclamantă a solicitat sancţionarea contravenţională a recurentului-pârât C. pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 raportat la art. 2 alin. (1) şi (5) din cuprinsul aceluiaşi act normativ.
Contrar aprecierilor C.N.C.D, prima instanţă a reţinut că mesajul publicat de recurentul-pârât C., pornind de la utilizarea denumirii "Ţinutul Secuiesc", are un caracter ofensator, de propagandă naţionalist-şovină în sensul dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, la adresa comunităţii maghiare din România, prin afirmaţii de genul "ţinutul secuiesc există doar în capul unor băieţi cu mentalitate medievală" şi prin sugestia că membrii acestei comunităţi urmăresc interese contrare celor ale României ("care visează la Ungaria Mare", "comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid politic fidel României"). Astfel, instanţa a apreciat că textul postat de pârât intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (4) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 şi că a fost depăşită limita până la care dreptul la libera exprimare trebuie protejat, ingerinţa fiind, în acest caz, necesară pentru combaterea discursurilor politice care incită la ură precum şi pentru păstrarea tuturor valorilor unei societăţi democratice, inclusiv toleranţa.
În ceea ce priveşte comentariile adăugate de terţe persoane faţă de postarea pârâtului, a reţinut că acestea au un profund caracter discriminatoriu şi naţionalist-şovin, mergând până la ură naţională, promovând explicit excluderea populaţiei de etnie maghiară, încadrându-se aşadar în sfera art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
Înalta Curte, reaminteşte că, potrivit dispoziţiilor legale avute în vedere de prima instanţă:
"Art. 2 (1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. (...) (4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale. (5) Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv. " (…)
Art. 15 Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia,,.
Se constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale, interpretate prin prisma prevederilor care garantează libertatea de exprimare.
Convenţia europeană a drepturilor omului prevede, la art. 10 alin. (2), limitarea libertăţii de exprimare: "Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."
De asemenea, art. 30 al Consituţiei României asigură libertatea de exprimare, dar prevede şi limitele acesteia. astfel:"(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război, de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri."
Astfel, după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si una din conditiile primordiale ale progresului sau si a dezvoltarii fiecarei persoane (cauza Lingens c. Austriei). Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea se aplica nu numai "informatiilor" sau "ideilor" primite in mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci si celor care lovesc, socheaza sau nelinistesc o persoana sau o parte a populatiei, in baza pluralismului, tolerantei si spiritului de deschidere fara de care o societate democratica nu poate exista (cauza Handyside c. Regatului Unit; cauza Jersild c. Danemarcei). Asa cum precizeaza articolul 10, exercitarea acestei libertati este supusa unor formalitati, conditii, restrictii si sanctiuni care trebuie totusi sa fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind sa fie stabilita in mod convingator (cauza Observer si Guardian c. Regatului Unit; cauza Jersild c. Danemarcei).
Pe de altă parte, asemenea oricărei expresii îndreptate împotriva valorilor ce constituie fundamentul Conventiei, expresiile ce vizeaza propagarea, justificarea sau incitarea la ura bazată pe intoleranţă nu beneficiază de protectia articolului 10 al Conventiei.
Contrar însă celor reţinute de prima instanţă, în cauză, nu se regăseşte această din urmă ipoteză şi, pe cale de consecinţă, nu este necesară ingerinţa statului în exercitarea libertăţii de exprimare.
În primul rând, se constată că, prin afirmaţiile făcute, recurentul-reclamant nu a urmărit diseminarea unor opinii legate comunitatea maghiară din România, ci s-a dorit doar informarea publicului asupra unui subiect de interes public. Din analiza textului reiese că autorul a avut intenţia de a contribui la dezbaterea publică privitoare la autonomia Ţinutului Secuiesc, recurentul manifestându-şi dezaprobarea cu privire la modul în care formaţiunea E. urmăreşte cu obstinaţie acest subiect. În egală măsură, modul în care critică acţiunile partidului politic în discuţie nu are legătură şi nu este de natură a leza drepturile etnicilor maghiari din România. Practic, criticile se îndreaptă exclusiv împotriva formaţiunii politice, acestea nefiind îndreptatem sub nicio formă, asupra comunităţii maghiare din România. În acest sens, este relevantă partea de final a mesajului, potrivit căreia "comunitatea maghiară din România trebuie să fie reprezentată de un partid fidel României, nu de o coadă de topor ca E.,,.Faptul că Uniunea Democrată Maghiară din România este o organizaţie care susţine interesele comunităţii maghiare din România, asigură reprezentarea politică şi publică la nivel naţional şi local a minorităţii maghiare, nu o poate pune la adăpost de orice fel de critică, având în vedere că desfăşoară o activitate politică, fiind chiar partener de coaliţie guvernamentală în mai multe perioade.
La aceasta se adaugă calitatea recurentului-pârât de politician, membru al unui alt partid politic. Or, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lingens c. Austriei)" limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi".
Conchizând, văzând şi că afimaţiile cuprinse în mesajul recurentului-reclamant nu conţin elemente de violenţă sau de instigare la violenţă, ură sau intoleranţă, faţă de personale de etnie maghiară, fiind criticate anumite măsuri şi acţiuni ale unei formaţiuni politice, Înalta Curte, contrar celor reţinute de prima instanţă, constată că afirmaţiile analizate, nu depăşesc limitele libertăţii de exprimare, astfel încât nu se impune o ingerinţă a statului în exercitarea acestui drept.
În ceea ce priveşte comentariile făcute de urmăritorii paginii de D. ai recurentului-pârât la declaraţia acestuia, analizată în cele ce preced, prima instanţă a reţinut că acestea expun un limbaj vulgar, de natură să discrimineze, să instige le ură şi să aducă atingere comunităţii maghiare din România.
În legătură cu responsabilitatea recurentului-pârât pentru comentariile făcute de urmăritorii săi, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete şi ind ex.hu ZRT contra Ungariei, prin care s-a stabilit că responsabilitatea proprietarului unei pagini web pentru comentariile utilizatorilor nu poate fi angajată automat pentru simplul fapt că setările respectivului site permiteau vizitatorilor să posteze comentarii.
Curtea Europeană a stabilit faptul că un sistem bazat pe un disclaimer privind responsabilitatea utilizatorilor pentru comentariile postate şi un sistem de ştergere a comentariilor la simpla solicitare a persoanei vizate pot constitui o alternativă pentru a realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate în situaţia în care observaţiile utilizatorilor terţi nu se manifestă sub forma unor discursuri de incitare la ură şi a unor comentarii directe la adresa integrităţii fizice a persoanelor.
Astfel, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, se constată că elemente din cauza Magyar pot fi aplicate şi în speţa dedusă judecăţii, câtă vreme intimata-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi solicitat, nici anterior sesizării Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi nici în cursul proceduri administrative, ştergerea respectivelor comentarii.
Aceste comentarii exprimă judecăţi de valoare sau opinii, nu se încadrează într-un discurs al urii şi violenţei şi nici nu conţin ameninţări la adresa integralităţii fizice a persoanelor.
Pentru a atrage răspunderea recurentului-pârât cu privire la comentariile postate pe pagina acestuia de socializare, era necesar ca prin postarea sa, acesta să determine sau să instige terţii să aibă un comportament negativ. Însă din conţinutul mesajului distribuit rezultă doar o atitudine dezaprobatoare faţă de o stare de fapt, care nu ar trebui, în mod normal să declanşeze o reacţie abuzivă sau discriminatorie a terţilor pentru care autorul declaraţiei, să fie răspunzător.
Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine că obligaţia de a controla conţinutul paginii de socializare este împovărătoare, de natură a descuraja exerciţiul liberei exprimări.
În fine, nu se poate reţine că prin decizia de a permite publicarea respectivelor comentarii pe pagina sa de D., recurentul-pârât şi-ar fi însuşit pe cale implicită caracterul acestora, participând personal la săvârşirea unei fapte de discriminare prin adoptarea unei conduite pasive. Dimpotrivă, se observă că recurentul-pârât a manifestat o conduită activă folosind disclaimer-ul, respectiv solicitând comentarii decente şi avertizând să cele care nu sunt aşa vor fi şterse, iar autorii blocaţi.
În dezacord cu cele reţinute de prima instanţă, se apreciază că sintagmele analizate, deşi agresive pe alocuri, nu se încadrează într-un discurs al urii sau al ameninţărilor directe pentru integritatea fizică şi nu reprezintă o discriminare pe criteriu etnic, care să justifice ingerinţa statului în libertatea de exprimare şi să atragă răspunderea recurentului-pârât.
În consecinţă, având în vedere efectele pe care le-au avut în mod concret, în sensul că respectivele comentarii nu au fost de natură să incite la ură împotriva etniei maghiare, instanţa de control judiciar apreciază că răspunderea nu este cea specifică obiectului prezentei cauze, respectiv cea contravenţională în sensul art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi C. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 15 din 31 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.
În temeiul dispoziţiilor art. 452 şi 453 C. proc. civ., va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulate de recurenţii-pârâţi C. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiate, având în vedere că în sarcina recurenţilor-pârâţi nu a fost stabilită vreo taxă judiciară de timbru şi nici nu s-a făcut dovada altor cheltuieli efectuate de către aceştia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi C. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 15 din 31 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.
Respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulate de recurenţii-pârâţi C. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.