Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. 1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, anularea Ordinului nr. 1532/07.07.2023 privind încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă acordată în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor.
A mai solicitat obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi şi în continuare lunar; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii Ordinului atacat şi până la data efectivă a plăţii, precum şi actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 16/17.01.2024, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi material procesuale, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, unde cauza a fost înregistrată la data de 21.02.2024 sub nr. x/2023.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 2692 din data de 15.04.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetentei materiale şi teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Curţii de Apel Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.
În considerentele sentinţei a reţinut că indemnizaţia pentru limită de vârstă reglementată de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu are natura unui drept de asigurări sociale şi că în sistemul de asigurări sociale de pensii, Legea nr. 263/2010 este actul normativ general care reglementează sistemul de pensii publice, definiţia legală a noţiunii de "prestaţii de asigurări sociale" fiind cea de venituri de înlocuire acordate la intervenirea riscurilor asigurate sub formă de pensii, ajutoare sau alte tipuri de prestaţii prevăzute de prezenta lege, pentru pierderea totală ori parţială a veniturilor asigurate.
Tribunalul a reţinut că această indemnizaţie nu poate fi asimilată unui drept din categoria asigurărilor sociale, ci reprezintă drepturi patrimoniale acordate deputaţilor şi senatorilor ulterior încetării mandatului, drepturi ce constituie unul dintre elementele constitutive ale statutului constituţional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituţional al protecţiei mandatului reprezentativ.
Astfel, cu toate că în cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 (în prezent abrogat ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2023, începând cu data de 1 iulie 2023) acest drept era condiţionat şi de îndeplinirea vârstei standard de pensionare, determinarea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizaţie nu poate atrage competenţa completelor specializate în litigii de asigurări sociale, în condiţiile în care celelalte criterii în funcţie de care se stabileşte competenţa instanţei conduc la concluzia că, în speţă, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ.
În concret, competenţa completelor specializate în litigii de asigurări sociale este dată de dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010, respectiv de art. 153 din acelaşi act normativ.
Or, în speţă, nu se pune problema recuperării unor sume încasate necuvenit, iar indemnizaţia pentru limită de vârstă nu constituie un drept născut în temeiul Legii nr. 263/2010, ci în temeiul Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
În altă ordine de idei, s-a reţinut că indemnizaţiile prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu se regăsesc în niciunul dintre sistemele de asigurări sociale şi nu sunt nici pensii de serviciu, deoarece pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale în considerarea carierei profesionale în respectivele funcţii.
De altfel, absenţa caracterului de pensie al acestor indemnizaţii decurge şi din cuprinsul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006, dar şi din alin. (8) al aceluiaşi articol, potrivit căruia "Indemnizaţia pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înţelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal."
Astfel, veniturile din alte surse, din care face parte şi indemnizaţia pentru limită de vârstă conform 114 alin. (2) lit. a)2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, reprezintă, potrivit art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 61 lit. a)-h), iar pe de altă parte, sursa acestor indemnizaţii este bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaţilor şi al Senatului, o sursă improprie drepturilor de asigurări sociale.
Mai mult, nu există o prevedere expresă care să atribuie acestor cauze competenţa de soluţionare de către instanţele de dreptul asigurărilor sociale, iar trimiterea la Legea nr. 263/2010 nu s-a făcut pentru a reglementa întregul regim juridic al acestei indemnizaţii, ci strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de indemnizaţia pentru limită de vârstă.
Astfel, s-a reţinut că indemnizaţia prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu constituie un drept de asigurări sociale, ci un beneficiu acordat de legiuitor pentru a recompensa activitatea depusă în calitate de parlamentar, cu atât mai mult cu cât art. 10 alin. (1) din Normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 prevăd că acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, respectiv respingerea cererii de acordare a indemnizaţiei se stabilesc prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, respectiv printr-un act administrativ.
Fiind vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Parlamentul României – Senatul, Secretariatul General şi, întrucât ordinele contestate întrunesc condiţiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind emise în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se sting raporturile juridice în baza cărora reclamantul avea dreptul, iar Camera Deputaţilor/Senatul avea obligaţia de plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă în condiţiile stabilite de lege, pentru stabilirea competenţei materiale sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în raport cu rangul autorităţii emitente a actului administrativ contestat, competenţa materială de soluţionare a cererii revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.
Tribunalul a constatat că asupra naturii juridice a indemnizaţiilor pentru limită de vârstă s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016 şi Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, instanţa de contencios constituţional statuând că prin modalitatea de reglementare a acestei indemnizaţii se demonstrează intenţia legiuitorului de a considera că prestaţia la care statul se obligă are practic regimul unei pensii de serviciu, fiind un beneficiu acordat de legiuitor care să recompenseze activitatea ce a fost depusă în slujba comunităţii şi care nu intră în sfera de reglementare a art. 47 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia: "(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii."
Concluzionând, tribunalul a reţinut că indemnizaţia pentru limită de vârstă nu are caracterul unui drept de asigurări sociale, ci a unui beneficiu pecuniar sui generis; că actul de dispoziţie privind încetarea plăţii indemnizaţiei contestat în cauză este act administrativ cu caracter individual emis de către Camera Deputaţilor - "autoritate publică centrală" în sensul prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel că în temeiul prevederilor art. 96 punctul 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competentă material este Curtea de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
2.2. Prin sentinţa nr. 129/2024 din 24 septembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamant; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut că prin Ordinul nr. 1532/7.07.2023, emis de Secretarul general al Camerei Deputaţilor, conform art. II din Legea nr. 192/2023, s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă acordată reclamantului prin Ordinul nr. 510/25.04.2016, în baza art. 49 din Legea 96/2006.
Curtea de Apel a constatat că cererea reclamantului are ca temei şi scop ocrotirea unui drept de asigurări sociale, întrucât indemnizaţia pentru limită de vârstă cuvenită foştilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor are caracterul unui drept la pensie, reprezentând o contraprestaţie socială acordată de lege foştilor parlamentari după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfăşurată în perioada ocupării funcţiei de demnitate publică.
Întrucât natura indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care au beneficiat reclamanţii este cea a unui drept de asigurări sociale, verificarea legalităţii şi temeiniciei ordinului prin care s-a dispus încetarea plăţii acestei indemnizaţii nu poate intra decât în sfera de competenţă a instanţei de drept comun cu competenţă în soluţionarea litigiilor având ca obiect asigurările sociale.
Astfel, calitatea emitentului ordinului de încetare a plăţii indemnizaţiei nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor.
De asemenea, având în vedere că norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, a constatat că litigiul de faţă este unul de asigurări sociale, întrucât reclamanta a supus controlului instanţei de judecată modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006.
În acest sens, a reţinut că în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei este dată de dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în vigoare la data sesizării primei instanţe, respectiv art. 152 şi 154 din acest act normativ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează:
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, de anulare a Ordinului nr. 1532/07.07.2023 privind încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă acordată în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor; obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi şi în continuare lunar; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii Ordinului atacat şi până la data efectivă a plăţii, precum şi actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei.
Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea ordinului prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care acesta beneficia şi obligarea pârâtului la repunerea în plată a acestei indemnizaţii.
De asemenea, reţine Înalta Curte că dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi, totodată, condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere şi Expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizaţie.
Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: "[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."
În contextul expus anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora: "Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."
Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză, în primă instanţă, este secţia/completul specializat în soluţionarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pârâţii Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi Camera Deputaţilor în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.