Asupra recursului, reține următoarele:
I. Circumstanțele litigiului.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 14.05.2021, sub nr. x/3/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților A.N.R.P., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA A S.A., a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 lei reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. 209/22.06.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea domnului B, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, H.G. 572/2013, O.U.G. nr. 80/2013, contractul de prestări servicii - izvor al obligației.
Prin întâmpinare, pârâta Societatea A S.A. a solicitat, în temeiul art. 186 C. proc. civ., repunerea sa în termenul de a formula întâmpinare, apărări și a propune probe, solicitând, totodată, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: admiterea excepției necompetenței procesuale a Secției a III-a Civile și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre legală soluționare către Tribunalul București Secția a VI-a, în baza dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 republicată și a art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Totodată, a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de A.N.R.P. în prezentul dosar a fost înregistrată în 14.05.2021, cu mult peste împlinirea termenului de prescripție.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de A.N.R.P. ca fiind neîntemeiată și nefondată.
Prin sentința civilă nr. 1699/10.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021, Tribunalul București - Secția a III- a Civilă a admis excepția necompetenței funcționale a Secției a III-a a Tribunalului București și a declinat cauza în favoarea Secției a VI-a, Complet specializat din cadrul Tribunalului București, spre competentă soluționare, unde a fost înregistrată la data de 21.04.2022, sub nr. x/3/2021*.
2. Soluția instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 1081/2023 din 02 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021*, Tribunalul București – Secția a VI- a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta Societatea A S.A. prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.
3. Soluția instanței de apel. Hotărârea recurată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Prin decizia civilă nr. 193A/2024 din 07 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021*, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1081/02.05.2023, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata Societatea A SA., ca nefondat.
II. Calea de atac exercitată
Împotriva deciziei civile anterior menționate, a declarat recurs reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, la data de 11.04.2024, sub nr. x/3/2021*.
Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată ca fiind netemeinică și nelegală și a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:
În mod greșit instanța de apel a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, raportat la momentul Deciziei nr. 10/VI/2013/ 2022 a Curții de Conturi, fiind mai mult decât evident că prescripția termenului de solicitare a restituirii sumei de bani a fost întreruptă, conform art. 2537 pct. 4 C. proc. civ.
Astfel, susține că, în prezenta speță, termenul de curgere al prescripției a fost întrerupt.
În cazul întreruperii prescripției extinctive prin introducerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii respective, iar între data sesizării instanței și data rămânerii definitive a hotărârii, întreruperea prescripției extinctive este provizorie și condiționată, în sensul că definitivarea efectului întreruptiv este condiționată de admiterea cererii de chemare în judecată și de rămânerea definitivă a hotărârii.
Efectul întreruptiv de prescripție al cererii de chemare în judecată va dispărea cu efect retroactiv dacă nu se va ajunge la pronunțarea unei hotărâri definitive de admitere a cererii respective.
Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Și în acest caz întreruperea prescripției extinctive este provizorie și condiționată de declanșarea procesului având ca obiect protecția judiciară a dreptului prescriptibil în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.
În ceea ce o privește, recurenta-reclamantă apreciază că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, conform regulii de drept contra non valentem agere non currit praescriptio („prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze”).
Mai arată că, în sistemul Codului civil, când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare, iar, în prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare art. 13 lit. a) regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției.
Recurenta-reclamantă reiterează că verificările efectuate de Curtea de Conturi cu ocazia controlului din anul 2013 au vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2007 - 31.12.2011, deci inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009.
Prin urmare, ținând seama de deciziile Curții de Conturi și, ulterior, în considerarea hotărârii judecătorești nr. 2767/17.10.2014, prin care i-a fost respinsă contestația și au fost menținute măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, în anul 2014, arată că A.N.R.P. a trimis solicitări către diverse instituții (C, D, E, F etc.) pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanță constând în verificarea unui raport de evaluare.
În baza contractului-cadru de prestări servicii nr. 13/2006, în dosarul de despăgubire nr. x/CC., intimata-pârâtă Societatea A S.A. a evaluat imobilul situat în municipiul București, str. (...), compus din apartament și teren în suprafață de 218,35 mp, stabilind valoarea de piață a acestuia la suma de 2.512.387 lei.
Pentru suma stabilită prin raportul de evaluare întocmit de pârâta Societatea A S.A., C.C.S.D. a emis Decizia nr. 4352/23.04.2009.
În baza acestei decizii, ce reprezenta titlul de despăgubire emis în favoarea numitului B și ținând cont de opțiunea formulată și înregistrată la ANRP sub nr. 11378 din 11.06.2009 de către domnul B, a fost emis Titlul de plată nr. 209/22.06.2009, în cuantum de 500.000 lei, în favoarea domnului B, precum și Titlul de conversie nr. 716/22.06.2009, în cuantum de 1.922.495,38 lei, reprezentând numărul total de acțiuni atribuite la Fondul Proprietatea.
Având în vedere că titlurile de conversie sunt definite de lege ca fiind certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, apreciază că Ministerul Finanțelor Publice este cel ce justifică interesul în recuperarea prejudiciului ce derivă din titlurile de conversie.
Consideră că important de reținut este și faptul că, urmare a reevaluării imobilului situat în București, ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x/CC, firma S.C. G S.R.L. a stabilit, la data de referință 30.10.2020, că valoarea reală a imobilului era 530.622 lei (124.314 Euro).
Prin urmare, comparând cele două rapoarte de evaluare, se constată cu ușurință că intimata-pârâtă a supraevaluat imobilul, raportat la valoarea acestuia, astfel cum a fost determinată cu ocazia reevaluării, pentru acest motiv solicitând recuperarea prejudiciului în cuantum de 500.000 lei.
Pentru motivele expuse, a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, anularea deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/3/2021*.
III. Procedura de soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție
Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile Codului de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 14 mai 2021, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.
Prin rezoluția din 27 iunie 2024, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 5 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.
IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat în cauză, invocată din oficiu, Înalta Curte urmează să o admită și să anuleze recursul, având în vedere următoarele considerente:
Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea cererii, potrivit alin. (3) al aceluiași articol.
Totodată, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității recursului pentru neîndeplinirea cerinței motivării căii de atac potrivit dispozițiilor legale, în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., deoarece nerespectarea acestei condiții imperative atrage sancțiunea nulității și exclude cercetarea oricăror alte aspecte.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.
În speță, se constată că recursul declarat, de altfel, neîntemeiat în drept pe vreunul dintre cazurile enumerate prin prevederile pct. 1–8 ale art. 488 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi încadrabile în vreunul din motivele de recurs dintre cele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.; aceasta, în condițiile în care recurenta-reclamantă reiterează, în calea extraordinară de atac, aspectele sesizate în apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc decizia recurată.
Astfel, verificând încadrarea criticilor din cererea de recurs a recurentei-reclamante AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se reține că, în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puțin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Pornind la aceste considerente, Înalta Curte reține că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere contractuală.
Astfel, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data la care a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.
Stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.
Cu alte cuvinte, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri presupune evaluarea probelor administrate în cauză.
De altfel, instanța de apel a reținut că momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care A.N.R.P. avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având la dispoziție un termen de 3 ani în care putea să constate și să acționeze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.
Practic, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv că ar coincide cu data la care A.N.R.P. a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate și dispuse de Curtea de Conturi.
Or, data la care a început să curgă termenul de prescripție, când reclamanta, în calitate de beneficiar al serviciului prestat de pârâtă, a fost prejudiciată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cocontractant, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond urmare a evaluării circumstanțelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.
Dat fiind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost stabilit de instanța de apel în urma aprecierii probatoriului, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs.
Tot astfel, analiza eventualei incidențe a unei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției implică verificări de fapt și aprecieri punctuale ale probatoriului, iar cele reținute de către instanțele devolutive asupra situației factuale se impun întocmai în fața instanței de recurs.
Rezultă că susținerile recurentei privitoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție în ceea ce privește dreptul său material la acțiune se referă, în realitate, la aspecte ce țin de fondul cauzei, vizând temeinicia hotărârii, asupra cărora nu se mai poate reveni în prezenta cale extraordinară de atac.
În consecință, criticile referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție vizează temeinicia deciziei recurate. Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.
Mai mult, Înalta Curte observă că A.N.R.P. reiterează în recurs motivele de apel formulate împotriva soluției tribunalului de respingere a cererii ca prescrisă. Or, curtea de apel a analizat aceste motive, confirmând sentința primei instanțe și expunând totodată propriile considerente, cu consecința respingerii apelului reclamantei ca nefondat.
Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, curtea de apel a validat raționamentul primei instanțe referitor la intervenirea prescripției dreptului la acțiune, reținând deopotrivă lipsa relevanței juridice a deciziei Curții de Conturi în ceea ce privește curgerea și eventuala întrerupere a termenului de prescripție, în raport cu decizia nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Dat fiind că în apel au fost analizate susținerile reclamantei privitor la data de început a termenului de prescripție, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la același aspect, respectiv intervenirea sancțiunii prescripției în raport cu momentul de la care a început să curgă dreptul la acțiune, recurenta trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale.
În alți termeni, față de cerința legală de a motiva propriu-zis calea de atac, A.N.R.P. avea obligația să invoce, punctual, motivele de nelegalitate identificate prin raportare la judecata realizată de această instanță, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității.
Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante, prezentate drept motive de recurs, nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, care să vizeze în mod special considerentele deciziei instanței de apel, așa cum, de altfel, este și firesc într-o cale de atac, cu atât mai mult în calea de atac a recursului care, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, în care instanța de recurs examinează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.
Astfel, pentru toate argumentele arătate, prezentarea din cererea de recurs de față nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ce impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestită cu verificarea legalității deciziei recurate.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din același Cod, va anula recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 193A/2024 din 07 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2024.