Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Obiectul litigiului:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă sub nr. x/3/27.09.2020, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pârâtul B, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5.862.944,95 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 20200627/26.11.2020, scadentă la 07.12.2020, în valoare de 1.790.212,20 lei, și penalități de întârziere în valoare de 4.072.732,75 lei, calculate până la data de 23.09.2022, precum și în continuare, până la plata efectivă a debitului restant; obligarea pârâtului la plata sumei de 4.278.341,55 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 20200636/30.11.2020, scadentă la 18.01.2021, în valoare de 1.395.870 lei, și penalități de întârziere în valoare de 2.882.471,55 lei, calculate până la data de 23.09.2022, precum și în continuare, până la plata efectivă a debitului restant; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea cauzei.
II. Hotărârile pronunțate în cauză:
1. Prin încheierea de ședință din 17 mai 2023, pronunțată de Tribunalul București– Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2022, s-a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și s-a considerat că nu este utilă efectuarea unei expertize contabile la acel moment, respingându-se proba. Totodată, a fost respinsă cererea pârâtului privind administrarea probei testimoniale, ca neutilă cauzei, apreciindu-se că sunt suficiente înscrisurile depuse la dosar pentru soluționarea cauzei.
2. Prin sentința civilă nr. 1839 din 14 iulie 2023, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.186.082,2 lei, contravaloarea facturilor fiscale nr. 20200627/26.11.2020 și nr. 20200636/30.11.2020, precum și la plata sumei de 1.593.041,1 lei, reprezentând penalități de întârziere; a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 62.211,23 lei.
3. Prin încheierea de ședință din 8 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2022, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri. În ceea ce privește proba testimonială cu un martor și proba cu expertiză contabilă, solicitate de către apelantul-pârât, instanța de apel a constatat că, la acel moment procesual, nu pot fi încuviințate, întrucât acestea fac obiectul unor motive de apel, dat fiind faptul că s-a apelat și încheierea din 17.05.2023.
4. Prin decizia civilă nr. 1957 A din 15 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2022, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât B împotriva încheierii de ședință din 17.05.2023 și a sentinței civile nr. 1839/14.07.2023, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1839/14.07.2023, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.862.944,95 lei, din care suma de 1.790.212,2 lei contravaloarea facturii nr. 20200627/26.11.2020 și suma de 4.072.732,75 lei penalități de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere, calculate până la data de 23.09.2022, precum și în continuare, până la plata efectivă a debitului restant; a obligat pârâtul la plata sumei de 4.278.341,55 lei, din care suma de 1.395.870 lei contravaloarea facturii nr. 20200636/30.11.2020 și suma de 2.882.471,55 lei penalități de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere, calculate până la data de 23.09.2022, precum și în continuare, până la plata efectivă a debitului restant; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 115.832,86 lei taxă judiciară de timbru aferentă fondului; de asemenea, a obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 57.712,06 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă apelului, precum și în sumă de 23.800 lei onorariu de avocat.
III. Recursul declarat:
Împotriva încheierii de ședință din 8 decembrie 2023 și a deciziei civile nr. 1957 A din 15 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, pârâtul B a declarat recurs, prin care a solicitat, în principal, casarea încheierii și a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, iar, în subsidiar, casarea în tot a deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurentul-pârât a arătat că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.
Arată, după expunerea parcursului litigiului și a situației de fapt, că încheierea de ședință din 08.12.2023 și decizia pronunțată de instanța de apel sunt nelegale prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens, învederează că, prin cererea de apel, a solicitat inclusiv proba testimonială, precum și proba cu expertiza contabilă, iar, la termenul la care au fost puse în discuție, instanța a reținut că nu ar putea fi discutată încuviințarea acestora deoarece fac obiectul unor motive de apel, fiind atacată și încheierea din 17.05.2023 prin care instanța de fond a respins aceste probe.
Prin urmare, apreciază că instanța a omis să se pronunțe asupra probelor solicitate în apel, încălcând prevederile art. 397 alin. (1) teza I din C. proc. civ., dreptul la apărare al apelantului-pârât și principiile ce guvernează dreptul procesual civil, determinând o gravă vătămare a drepturilor sale procesuale, prin imposibilitatea demonstrării temeiniciei apărărilor formulate și crearea unei situații inechitabile prin raportare la situația privilegiată creată apelantei- reclamante.
În continuare, recurentul-pârât arată că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, totodată, cuprinde motive contradictorii
Arată că instanța nu a analizat o parte din motivele invocate (inclusiv critica privind reducerea penalităților într-o măsură mai mare decât cea dispusă de instanța de fond) și nici nu a indicat argumentele pentru care se impune înlăturarea acestora.
Sub un al doilea aspect, arată că, atunci când analizează critica sa cu privire la faptul că prima instanța a aplicat greșit regulile care reglementează imputația plății, instanța de apel reține în mod expres, contrar apelantului-pârât, că în cauză nu poate fi vorba de imputație legală pentru ca, ulterior, să facă trimitere la art. 1509 din C. civ. privind imputația legală, ceea ce atrage contradictorialitatea motivării.
Prin intermediul unui alt motiv de recurs, arată că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Raportat la încheierea de ședință din 17.05.2023, arată că în mod eronat instanța de apel a reținut, la momentul la care a analizat legalitatea încheierii din ședință din 17.05.2023, pronunțată la fond, că, prin proba testimonială solicitată, față de teza probatorie indicată, prin eventualele aprecieri ale martorului propus s-ar tinde de fapt la a dovedi modificarea clauzelor contractuale, fără respectarea cerințelor legale prescrise în acest sens. Or, prin proba testimonială se tinde la a se dovedi care erau uzanțele dintre părți cu privire la penalități/dobânzi în ipoteza în care existau debite neachitate/nerestituite, rezultate din relații contractuale.
Totodată, învederează că instanța de apel a reținut în mod greșit că din probatoriul administrat nu rezultă faptul că ar fi existat un acord al părților pentru modificarea clauzei privind penalitățile din cele două contracte de producție.
Astfel, arată că dovada faptului că A S.R.L. a renunțat în mod tacit la dreptul de a solicita penalități de întârziere o reprezintă tocmai modul în care s-au derulat relațiile între părți în situații similare, indentic însă și în situația dedusă judecății, în sensul că în ipoteza în care existau debite ale B/A S.R.L. rezultând din relațiile contractuale dintre părți, nu se solicitau dobânzi sau penalități de întârziere, ci se încheiau tranzacții/acorduri de eșalonare exclusiv cu privire la debitul principal.
Mai mult decât atât, până la momentul plății celor două facturi nu a existat nicio notificare/solicitare de plată a penalităților de întârziere și nici nu au fost emise/comunicate recurentului-pârât facturi aferente acestor penalități în vederea achitării lor. Situația este similară și în prezent, întrucât A S.R.L. nu a emis facturi și/sau înscris în contabilitatea proprie, respectiv nu a declarat organelor
Mai arată că deși prin OP-uri a indicat facturile/debitele principale pe care înțelege să le stingă, A S.R.L. a rămas în pasivitate și doar după aproape patru luni a înțeles să notifice că a imputat plățile făcute asupra penalităților de întârziere.
În continuare, arată că, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că prima instanță a procedat în mod corect la respingerea cererii de încuviințare a probei cu expertiza contabilă. Consideră că proba era utilă pentru a determina cuantumul și modalitatea de calcul a penalităților, în cele două forme de efectuare a imputației plății, astfel cum acestea erau indicate de fiecare dintre părțile procesului.
Subsumat aceluiași caz de casare, învederează că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 1507 alin. 1 teza a doua din C. Civ., ci prevederile art. 1507 alin. 3 C. civ.
Apreciază recurentul-pârât că în mod eronat a reținut instanța de apel că suma achitată trebuia imputată cu prioritate asupra penalităților de întârziere, iar mai apoi asupra debitului principal.
Sub un prim aspect, arată că din analiza art. 1507 alin. 1 teza a II-a C. civ. rezultă faptul că acesta face trimitere la imputația cu prioritate a dobânzilor față de capital. În speță, însă, prin cele două contracte este prevăzută obligația pârâtului de a achita penalități de întârziere și nu dobânzi, iar imputația făcută de apelanta-reclamantă, contestată în prezenta cauză, vizează penalități de întârziere și nu dobânzi.
Invocă recurentul-pârât și prevederile art. 1509 alin. 2 din C. civ., arătând că legiuitorul a înțeles să facă o diferențiere între noțiunea de dobânzi și noțiunea de penalități, deci inclusiv între dobânzi și penalități de întârziere.
Astfel, în contextul în care art. 1507 alin. 1 teza a doua din C. civ. face trimitere doar la noțiunea de dobânzi, fără a preciza în mod expres și noțiunea de penalități, iar A solicita tocmai penalități de întârziere, apreciază că acest text de lege nu este incident în speță.
Sub un al doilea aspect, arată că și în ipoteza în care s-ar admite că în speță ar fi incidente dispozițiile art. 1507 alin. 1 teza a doua din C. civ., ne aflăm în ipoteza unei situații de excepție, în sensul că părțile au convenit să deroge de la regula prevăzută de acest text de lege.
În acest sens, învederează că prin ordinul de plată nr. 1627 din 11.11.2021 și ordinul de plată nr. 1628 din 11.11.2021 a indicat în mod expres că înțelege să achite factura nr. 20200627, respectiv factura nr. 20200636.
Astfel în contextul existenței unor uzanțe între părți, precum și al faptului că a indicat în mod expres stingerea debitul principal, dacă ar ar fi acționat cu bună-credință, la momentul la care A S.R.L. a luat la cunoștință de plăți, aceasta ar fi trebuit să îl notifice cu privire la modul în care va face imputația plății.
În fapt, însă, A S.R.L. a rămas în pasivitate, ceea ce echivalează cu un acord tacit, în sensul că a fost de acord ca plățile făcute de recurentul-pârât să stingă debitul principal și nu penalitățile de întârziere, părțile având posibilitatea de a deroga de la regula prevăzută de art. 1507 alin. 1 teza a doua din C. civ., context în care consideră că nu datorează penalități de întârziere ulterior plății celor două facturi.
În opinia recurentului-pârât, faptul că abia după aproape patru luni de la efectuarea plății, intimata-reclamantă a înțeles să îl notifice că sumele achitate au fost imputate asupra penalităților de întârziere datorate până la data plăților realizate, dovedește că aceasta a acționat cu rea-credință, motivată de cuantumul excesiv al penalităților pe care l-ar fi putut obține.
Mai arată că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 1507 alin. 1 și alin. 3 C. proc. civ. rezultă că debitorul obligației de plată are dreptul de a face primul imputația plății, creditorul având acest drept doar în situația în care debitorul nu și-l exercită; în situația în care nu există acordul părților, debitorul poate face imputația plății indicând în ordinul de plată care este datoria pe care dorește să o stingă.
Prin urmare, atunci când o astfel de mențiune există, în considerarea art. 1507 alin. 3 C. civ., creditorul nu poate trece peste voința debitorului și nu poate face imputația plății prin stingerea altor datorii decât cele expres indicate în cuprinsul ordinului de plată.
În subsidiar, în măsura în care se va trece peste motivele anterior expuse, susține recurentul-pârât că, în speță, ne aflăm în ipoteza unei imputații legale, fiind incidente dispozițiile art. 1509 alin. 2 ultima teză C. civ., care reglementează o situație de excepție.
Mai arată că, în speță, sunt îndeplinite condițiile pentru reducerea clauzelor penale privind penalitățile de întârziere stipulate prin cele două contracte de producție, considerând că în mod eronat instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 1541 C. civ. nu sunt aplicabile. În acest sens, arată că penalitatea stipulată de părți pentru neplata la termen a materialelor furnizate este de 15-20 ori mai mare decât cea mare daună posibilă care ar decurge din executarea cu întârziere a plății unui credit.
În drept, recursul de întemeiază pe dispozițiile art.483 și urm. C. proc.civ.
În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.
IV. Apărările formulate:
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
V. Soluția instanței de recurs:
Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Sub un prim aspect, se impune a se evidenția că, deși recurentul-pârât a înțeles să formuleze recurs nu doar împotriva deciziei civile nr. 1957, ci și împotriva încheierii din 08.12.2023, la această dată au avut loc dezbaterile asupra apelurilor formulate, fiind dispusă amânarea pronunțării, astfel încât încheierea respectivă face parte integrantă din decizie.
Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că a fost învestită cu recurs împotriva deciziei nr. 1957/15.12.2023, în cadrul acestuia fiind formulate și critici cu privire la măsuri dispuse prin încheierea de dezbateri din 08.12.2023.
Prin intermediul unui prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurentul-pârât a criticat refuzul instanței de apel de a se pronunța, la termenul de judecată din 08.12.2023, cu privire la utilitatea probelor testimonială și cu expertiză, solicitate de către acesta.
Cercetând cuprinsul încheierii de dezbateri, Înalta Curte constată că desi apelantul-pârât a solicitat proba testimonială și cu expertiză, instanța de apel a considerat că nu poate statua asupra acestora la respectivul moment procesual, întrucât fac obiectul unor motive de apel, dat fiind faptul că s-a apelat și încheierea din 17.05.2023, fiind formulate critici concrete în ceea ce privește soluția de respingere a acestor probe de către prima instanță. Cu alte cuvinte, instanța de apel a apreciat că atât timp cât aceste probe au fost respinse de către prima instanță, iar această dispoziție a format obiectul criticilor prin apel, nu este în măsură să statueze asupra acelorași probe, solicitate, de această dată, în etapa procesuală a apelului.
Înalta Curte observă însă că o astfel de abordare a probelor solicitate în fața instanței de apel nu are fundament legal. Conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Pe de altă parte, art. 479 alin. (2) C. proc. civ. prevede că instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2).
Din aceste dispoziții legale reiese că, în apel, părților li se recunoaște dreptul de a formula cereri în probațiune, prin care să tindă fie la completarea probatoriului administrat în fața primei instanței, fie la refacerea acestuia. Această prerogativă a părților cuprinde și dreptul de a reitera solicitarea de încuviințare a unor probe respinse de către prima instanță.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 390-392 C. proc. civ., aplicabile și în apel în virtutea art. 482 C. proc. civ., cererile de probatorii trebuie puse în discuția părților și soluționate de către instanța de apel anterior deschiderii dezbaterilor asupra fondului.
Prin urmare, chiar dacă probele propuse de către apelantul-pârât în etapa apelului fuseseră solicitate și primei instanțe și chiar dacă cererea de apel formulată de această parte cuprindea și critici împotriva măsurii primei instanțe de respingere a acelor probe, cererea de probatoriu, formulată în etapa apelului, se impunea a fi pusă în discuția părților și soluționată de către curtea de apel înainte de începerea dezbaterii asupra fondului căii de atac.
Pe de altă parte, însă, trebuie să se țină seama că nu orice neregularitate procedurală poate conduce la anularea deciziei pronunțate, ci, astfel cum reiese din prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie vorba de o neregularitate care a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
În cauza de față, apelantului-pârât nu i s-a produs nicio vătămare prin omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii sale de probatorii anterior soluționării cauzei întrucât, prin decizia pronunțată, au fost prezentate în detaliu motivele pentru care probele solicitate nu se impuneau a fi încuviințate. Prin urmare, indiferent dacă instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra probelor în ședință publică ori, dimpotrivă, prin chiar decizia dată, apelantul-pârât s-ar fi regăsit în aceeași situație din perspectiva probațiunii susținerilor sale, probele fiind socotite de către instanța de apel a nu îndeplini condițiile legale pentru încuviințarea lor.
Nu au fost încălcate, din această perspectivă, nici principiile care guvernează procesul civil, respectiv dreptul la apărare, disponibilitatea sau oralitatea, întrucât părțile au pus concluzii cu privire la aceste probe în cadrul dezbaterii asupra apelurilor.
Pe cale de consecință, nu pot fi reținute criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Prin intermediul unui alt motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul-pârât a invocat insuficienta motivare a deciziei și existența unor considerente contradictorii în cuprinsul acesteia. Critica este nefondată.
Cercetând cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte constată că s-a răspuns criticilor și apărărilor apelantului-pârât cu referire la necesitatea reducerii suplimentare a penalităților de întârziere stipulate în acordurile contractuale încheiate între părți. Instanța de apel a analizat clauza penală, cuantumul penalităților și relațiile dintre părți din perspectiva art. 1541 C. civ., iar faptul că aceste considerente se regăsesc în secțiunea dedicată analizei apelului reclamantei nu este de natură a atrage un viciu de nelegalitate, această abordare fiind justificată de necesitatea formulării unor considerente comune care să răspundă susținerilor divergente ale părților.
Tot astfel, nu se verifică nici existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, în condițiile în care din motivarea expusă de către instanța de apel reiese că s-a reținut ca fiind incidentă imputația plății realizată de debitor, referirea la art. 1509 C. civ. fiind efectuată doar în scop de analogie, pentru a evidenția voința legiuitorului, nefiind aplicat efectiv acest text legal.
A invocat recurentul-pârât și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Subsumat acestui motiv de recurs, au fost formulate, în primul rând, critici ce privesc dispoziția instanței asupra probei testimoniale și a probei cu expertiză, precum și critici privind modalitatea în care a fost valorificat probatoriul administrat (din perspectiva dovedirii unui pretins acord al părților cu privire la clauza penală sau a renunțării reclamantei la penalitățile de întârziere).
În acest context, Înalta Curte reamintește că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, permițând instanței de control judiciar verificarea hotărârii atacate exclusiv sub aspectul legalității acesteia. Pe calea recursului nu pot fi cenzurate chestiuni ce țin de temeinicia soluției instanței de apel, cum sunt cele ce privesc modalitatea de apreciere a utilității probelor, de interpretare a probatoriului administrat ori de stabilire a situației de fapt.
Cum criticile recurentului-pârât, anterior enunțate, aduc în discuție aspecte de temeinicie, ele excedează limitelor controlului pe care instanța de recurs în poate exercita în cauză și, prin urmare, nu pot fi analizate.
Subsumat aceluiași caz de casare, recurentul-pârât a invocat greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1507 alin. (1) teza a doua C. civ., care prevăd că plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului. În opinia recurentului-pârât, acest text de lege se referă doar la dobânzi, astfel că nu ar fi aplicabil și în cazul penalităților de întârziere. Critica este nefondată.
Conform art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. Conform art. 2 din același act normativ, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Din prevederile legale anterior enunțate reiese că, în limbaj juridic, noțiunea de „dobândă” se referă atât la dobânda legală, cât și la cea convențională, incluzând, deopotrivă, dobânda remuneratorie și pe cea penalizatoare. Or, dobânda convențională penalizatoare nu reprezintă altceva decât penalitățile de întârziere convenite de părți prin acordul lor contractual (clauza penală), astfel că diferențierea realizată de către recurentul-pârât între noțiunea de „dobânzi” și cea de „penalități”, din perspectiva aplicabilității art. 1507 alin. (1) C. civ., este lipsită de suport legal.
Faptul că, în cuprinsul art. 1509 alin. (2) C. civ., enumerarea face referire, deopotrivă, la dobânzi și la penalități, nu este de natură a afecta identitatea de conținut între noțiunea de „dobândă convențională penalizatoare” și cea de „penalitate de întârziere”.
În continuare, recurentul-pârât aduce critici cu privire la modalitatea în care instanța de apel a aplicat regulile în materia imputației plății. Înainte de a analiza, în concret, aceste critici, Înalta Curte consideră că se impune identificarea regulilor generale aplicabile în această materie.
Astfel, Codul civil instituie, în cuprinsul art. 1506-1509, normele care guvernează imputația plății.
Art. 1506 C. civ. reglementează imputația făcută prin acordul părților, reieșind că aceasta are prioritate, regulile subsecvente aplicându-se doar în lipsa unui acord al părților în acest sens.
Prin art. 1507 C. civ., legiuitorul a instituit regulile care guvernează imputația efectuată de debitor, stipulând, la alineatul (1), că debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de același fel are dreptul să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului.
Conform alineatului (2), debitorul nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferință față de o datorie scadentă, cu excepția cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.
Prin alineatul (3) este reglementată plata prin virament bancar, arătându-se că, în acest caz, debitorul face imputația prin mențiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
Art. 1508 C. civ. reglementează imputația realizată de creditor, aceasta putând interveni, astfel cum reiese din alineatul (1), în lipsa unei indicații din partea debitorului.
Nu în ultimul rând, art. 1509 C. civ. reglementează imputația legală care, după cum rezultă din alineatul (1), intervine doar atunci când niciuna dintre părți nu face imputația plății, textul legal instituind, pentru o astfel de situație, mai multe reguli.
Din analiza coroborată a textelor de lege anterior menționate reiese că legiuitorul a înțeles să instituie o ordine de preferință în realizarea imputației plăților. Astfel, prioritar va fi acordul de voință al părților iar, în lipsa acestuia, voința debitorului, voința creditorului (ambele supuse unor limitări legale). În absența oricărei manifestări de voință din partea părților, vor fi aplicabile regulile imputației legale a plății.
Referitor la modalitatea în care recurentul-pârât se raportează la dispozițiile art. 1507 alin. (3) C. civ., Înalta Curte constată că acest text legal reglementează plata efectuată prin virament bancar, fiind inclus în cuprinsul articolului de lege care privește imputația realizată de către debitor. Însă, deși această normă privește o situație particulară (a plății prin virament bancar), ea nu derogă de la regulile instituite prin alineatele anterioare, deci nici de la regula potrivit cu care debitorul nu poate imputa plata cu prioritate asupra capitalului.
În realitate, scopul alineatului 3 al art. 1507 C. civ. este acela de a arăta modalitatea în care debitorul care realizează plata prin virament bancar indică datoria pe care intenționează să o stingă (prin mențiune efectuată pe ordinul de plată), iar nu de a înlătura limitările instituite prin cele două alineate anterioare ale aceluiași text legal.
Prin intermediul unei alte critici, recurentul-pârât a învederat că imputația plăților s-a realizat prin acordul părților, în condițiile în care au existat uzanțe între partenerii contractuali în sensul stingerii capitalului înaintea penalităților, iar pasivitatea creditoarei, manifestată pe o perioadă de aproximativ patru luni ulterior încasării sumelor, ar echivala, în acest context, cu un acord tacit.
Înalta Curte constată că o astfel de susținere a fost formulată de către pârât și pe calea apelului, însă nu a fost analizată de către instanța de apel.
Deopotrivă, susținerile recurentului-pârât, în măsura în care s-ar dovedi reale, ar fi de natură a prezenta o relevanță deosebită în cauză, în condițiile în care, dacă s-ar proba un acord al părților cu privire la imputația plăților, ar fi incidente prevederile art. 1506 C. civ., devenind irelevante limitările instituite prin textele legale subsecvente.
Mai constată Înalta Curte că din chiar susținerile părților reiese că între acestea s-au derulat relații contractuale de lungă durată, prin încheierea, în mod succesiv, a mai multor convenții, astfel încât existența unor uzanțe între părți nu poate fi exclusă.
Se mai impune a se evidenția că, deși nu s-a invocat existența unui acord expres al creditoarei cu privire la imputația plății propusă de debitor, s-a susținut de către recurentul-pârât existența unui acord tacit, rezultat din pasivitatea intimatei-reclamante care, timp de aproximativ 4 luni ulterior încasării sumelor, a rămas în pasivitate, neindicând plătitorului că imputația propusă de acesta (asupra capitalului) nu a fost acceptată.
O astfel de inacțiune, în ipoteza existenței unor uzanțe între părți, este de natură a produce efecte juridice, ținând seama de prevederile art. 1196 alin. (2) C. civ., conform cărora tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări.
Deopotrivă, relevante sunt și prevederile art. 1240 alin. (2) C. civ., conform cărora voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Aceste texte de lege, instituite de Codul civil în materia formării contractului, reglementând forme de manifestare a consimțământului, sunt relevante în prezenta cauză, având în vedere că se pune în discuție existența unui acord de voință al părților cu privire la imputația plăților.
Sintetizând, Înalta Curte constată că, în cauză, se impune a se stabili în ce măsură există între părțile litigante uzanțe sau practici statornicite în sensul imputației plăților efectuate de către recurentul-pârât, în calitate de debitor, cu prioritate asupra capitalului, iar nu asupra penalităților de întârziere, imputație acceptată în trecut, chiar tacit, de către intimata-reclamantă, în calitate de creditor. În situația unui răspuns afirmativ, tăcerea intimatei-reclamante, timp de aproximativ 4 luni, ar putea fi echivalată cu un consimțământ în privința imputației propuse de către recurentul-pârât prin ordinele de plată supuse analizei în prezentul dosar, în temeiul art. 1196 alin. (2) și al art. 1240 alin. (2) C. civ., cu consecința incidenței prevederilor art. 1506 C. civ. (imputația prin acordul părților) și a înlăturării relevanței prevederilor legale subsecvente din materia imputației plății.
Cum acest aspect nu a fost dezlegat de către instanța de apel, fiind imposibilă realizarea controlului judiciar, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel, conform art. 497 C. proc. civ.
Consecutiv, față de cele anterior expuse, devine de prisos analiza motivului de recurs referitor la greșita interpretare a prevederilor art. 1541 C. civ.
În rejudecare, instanța de apel urmează a stabili, pe baza probatoriului, în ce măsură există între părțile prezentului proces uzanțe sau practici statornicite în sensul imputației plăților cu prioritate asupra capitalului, iar nu asupra penalităților, pentru a se determina dacă tăcerea reclamantei, ulterior încasării sumelor puse în discuție în prezenta cauză, ar putea fi echivalată cu un consimțământ față de propunerea pârâtului de imputație a plăților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât B împotriva deciziei civile nr. 1957A din 15 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.
Casează în tot decizia atacată și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.
Definitivă.