Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 3 din data de 16 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/45/2023, Curtea de Apel Iași – Secția penală și pentru cauze cu minori, a admis contestația la executare formulată de condamnatul contestator A fiul lui (...), născut la data de (...) în Vaslui, (...), în prezent deținut în Penitenciarul B, împotriva executării sentinței penale nr. 108 din 10.11.2016 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul penal nr. x/45/2016, modificată și rămasă definitivă prin decizia nr. 237/A din 28.06.2017 a ÎCCJ – Secția penală.
În baza art. 598 alin. (1) lit. d C.proc.pen rap. la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a dedus din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 108 din 10.11.2016, definitivă prin Decizia nr. 237/A din 28.06.2017 a ÎCCJ, Secția Penală, perioada executată prin privare de liberate în Marea Britanie, în considerarea mandatului european de arestare emis de Curtea de Apel Iași, respectiv arestul preventiv de la 17.03.2019 la 03.04.2019, precum și reținerea din data de 24.10.2019 și 03/04.06.2020.
În baza art. 599 alin. (4) C.proc.pen, după rămânerea definitivă a prezentei sentințe, s-a hotărât că se va proceda la o nouă punere în executare, formele de executare anterior emise urmând a fi retrase.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul primei instanțe sub nr. x/45/2023 din data de 21.08.2023, contestatorul-condamnat A a solicitat instanței să constate că a fost arestat în Anglia și plasat ulterior sub o măsură preventivă similară cu arestul la domiciliu, în perioada 17.04.2019 – 29.04.2023, când a fost extrădat în România pentru executarea pedepsei, precum și deducerea acestei perioade din pedeapsa aplicată de către Curtea de Apel Iași prin Sentința penală nr. 108/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 237/A/28.06.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La dosarul cauzei a fost atașat dosarul nr. x/45/2016 al Curții de Apel Iași.
Legal citat, contestatorul condamnat a participat la ședințele de judecată prin intermediul videoconferinței, fiind asistat inițial de un apărător desemnat din oficiu, iar ulterior de un apărător ales.
În vederea soluționării cauzei, instanța a solicitat relații de la autoritatea de executare a mandatului european de arestare, respectiv de la autoritățile britanice, punând, totodată, în vedere contestatorului să depună la dosar toate înscrisurile pe care le deține referitor la perioada în care a fost arestat preventiv sau sub imperiul unei alte măsuri preventive pe teritoriului Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
Astfel, în fața instanței de executare a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 108/10.11.2016 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr. x/45/2016, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 237/A/28.06.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a fost condamnat contestatorul A la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 50/2013, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen. din 1969 rap. la art. 10 din C. pen. din 1969.
La data de 28.06.2017, Curtea de Apel Iași a emis pe numele condamnatului A mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2016.
La data de 13.07.2017, IGPR - IPJ Vaslui, a sesizat instanța de executare cu privire la faptul că mandatul de executare emis pe numele condamnatului A nu a putut fi pus în executare, condamnatul fiind localizat în Anglia, solicitându-se emiterea unui mandat european de arestare pe numele acestuia.
La data de 14.07.20217, Curtea de Apel Iași a emis pe numele condamnatului A mandatul european de arestare nr. x/2017, precum și cererea de urmărire internațională în vederea extrădării. De asemenea, la data de 14.06.2018, o semnalare privind căutarea acestuia a fost introdusă în Sistemul de Informații Schengen, conform adresei nr. x/SIRENE/RR.
Prin adresa nr. x/SIRENE/RR din 03.04.2019, Biroul Național SIRENE a informat instanța de executare că persoana condamnată A a fost arestat în Marea Britanie la data de 17.03.2019, în vederea executării mandatului european de arestare emis de Curtea de Apel Iași pe numele său (f. 50, dosar x/45/2016 MEA).
Prin adresa nr. x din 20.06.2023 (f. 156-159 dosar x/45/2016 MEA) Autoritatea Centrală de executare a MEA din Regatul Unit a informat Curtea de Apel Iași că predarea condamnatului A către România a fost finalizată și că persoana condamnată a fost arestată la data de 17.03.2019 și predat autorităților române la data de 28.04.2023. În acest timp, condamnatul A a fost în arest preventiv de la 17.03.2019 până la data de 03.04.2019, când a fost eliberat pe cauțiune condiționată până la predarea sa, la data de 28.04.2023.
Prin adresa nr. x/03.05.2023 a ANP, Penitenciarul București Rahova, instanța de executare a fost informată că persoana condamnată A a fost înmatriculat la acest penitenciar la data de 29.04.2023 în executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2016 emis de Curtea de Apel Iași, pedeapsa începând de la 28.04.2023, data la care a fost arestat de INTERPOL București, și expirând la data de 27.04.2026 (f. 166).
Prin contestația la executare dedusă judecății de față, condamnatul contestator A solicită deducerea din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de Curtea de Apel Iași, atât a perioadei în care a fost arestat preventiv în executarea mandatului european de arestare emis pe numele său, cât și a perioadei în care acesta a fost plasat sub control judiciar pe cauțiune pe teritoriul Regatului Unit, până la predarea sa către autoritățile judiciare române.
Potrivit relațiilor comunicate de autoritatea competentă din Regatul Unit, atașate prezentei cauze (f. 75), persoana condamnată A a fost arestat preventiv la data de 17.03.2019, în baza mandatului european de arestare emis de Curtea de Apel Iași. La data de 27.03.2019, condamnatului i s-a aprobat eliberarea pe cauțiune, însă a fost eliberat efectiv din starea de detenție la data de 03.04.2019, după confirmarea cauțiunii, relații care coincid cu cele deja atașate dosarului de executare.
Or, potrivit art. 96 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, imediat ce este informată că persoana predată a fost adusă în țară, instanța emitentă solicită direct statului de executare informații cu privire la durata arestului efectuat de persoana predată în baza mandatului european de arestare, pe care le comunică, după caz, instanței de executare, în afară de cazul în care acestea au fost comunicate la data preluării.
Art. 15 alin. (1) din legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală prevede că durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.
Prin urmare, prima instanță a arătat că, față de dispozițiile legale anterior redate, perioada de timp în care persoana condamnată A a fost privată de libertate pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii, în executarea mandatului european de arestare emis de Curtea de Apel Iași, având la bază mandatul național de arestare nr. x/2016, emis de aceeași instanță, trebuie dedusă din pedeapsa de 3 ani închisoare la care se referă acest mandat.
Or, potrivit relațiilor comunicate de autoritățile statului de executare, persoana condamnată A a fost arestat preventiv în perioada 17.03.2019-03.04.2019, dată la care a fost pus în libertate sub control judiciar pe cauțiune. Această perioadă urmează a fi dedusă din durata pedepsei de 3 ani închisoare.
Cât privește durata de timp în care persoana condamnată s-a aflat sub imperiul măsurii controlului judiciar pe cauțiune, Curtea a reținut că, potrivit avizului x din 03.04.2019 (f. 19), depus la dosar de condamnat, și relațiilor comunicate de autoritățile judiciare are statului solicitat (f. 75), la momentul plasării condamnatului sub control judiciar pe cauțiune i-au fost stabilite următoarele obligații: să nu părăsească adresa de domiciliu între orele 24 și 4; să poarte brățară electronică; să depună o garanție de 10.000 lire, precum și pașaportul; să se prezinte zilnic la secția de poliție în interval de două ore, obligație modificată apoi la 3 zile pe săptămână (f. 80); să nu-și schimbe adresa; de asemenea, persoana condamnată nu avea acces la documentele de călătorie. La data de 21.05.2019, condițiile de eliberare au fost schimbate, în sensul că nu avea voie să părăsească domiciliul între orele 10-14, cu excepția zilei de marți, când interdicția viza intervalul 17-19.30, interval modificat în data de 27.06.2019 între orele 17-19. De asemenea, la data de 13.08.2019 interdicția de a părăsi domiciliul în ziua de luni a fost modificată pentru intervalul orar 17-19, la data de 09.12.2019 aceeași interdicție, pentru zilele de miercuri-duminică a fost fixată în intervalul 11-13, iar la data de 04.04.2022, în zilele de joi și vineri, interdicția a vizat intervalul orar 02-04, toate aceste modificări fiind legate de cereri ale persoanei condamnate, pentru a-i da posibilitatea de a desfășura diferite activități lucrative sau de voluntariat.
În acest interval de timp, deși a fost obligat să poarte brățară electronică de monitorizare, au fost perioade în care interdicția de a părăsi adresa de domiciliu a fost ridicată complet, respectiv între 31.05-02.06.2021 (f. 85, dosar). Potrivit înscrisurilor depuse de condamnat la dosar, privind corespondența cu societatea de avocatură care l-a reprezentat în procedura de extrădare din Anglia (f. 102), și frecvența prezentării condamnatului la secția de poliție a fost modificată, până la înlăturarea completă a acestei obligații la data de 08.02.2021. De asemenea, la data de 05.09.2022, i s-a încuviințat modificarea adresei de domiciliu pentru ca persoana condamnată să fie mai aproape de școala copiilor (f. 102).
Prin raportare la condițiile eliberării persoanei condamnate pe cauțiune pe teritoriul statului englez, Curtea a arătat că nu poate reține că acesta a fost privat de libertate în perioada 04.04.2019 -28.04.2023, pentru a proceda și la deducerea acestei perioade din durata pedepsei de 3 ani închisoare în a cărei executare se află.
CJUE a stabilit în cauza C-294/16 PPU, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Sąd Rejonowy dla Łodzi – Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul Districtual din Łódź – Centrul Orașului Łódź, Polonia), prin decizia din 24 mai 2016, primită de Curte la 25 mai 2016, în procedura JZ împotriva Prokuratura Rejonowa Łódź – Śródmieście, că noțiunea „detenție”, care figurează la art. 26 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584, este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată în mod autonom și uniform pe teritoriul acesteia, ținând seama în același timp de termenii acestei dispoziții, de contextul său, precum și de obiectivele reglementării din care face parte (a se vedea în ce sens Hotărârea din 29 octombrie 2015, Saudaçor, C-174/14, EU:C:2015:733, punctul 52). Articolul 26 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584 nu poate fi interpretat ca limitându-se la a impune statului membru emitent al mandatului european de arestare să computeze numai perioadele de încarcerare executate în statul membru de executare, cu excepția perioadelor în care au fost aplicate alte măsuri, care implică o privare de libertate cu efecte comparabile cu cele ale unei încarcerări.
A stabilit însă Curtea în decizia anterior citată că măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de nouă ore în timpul nopții, însoțit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brățări electronice, de obligația de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secție de poliție la ore fixe, precum și de interdicția de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare și astfel să fie calificate drept „detenție”, în sensul dispoziției menționate, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere.
Curtea a mai avut în vedere și jurisprudența CEDO în materie referitoare la „dreptul la libertate”, consacrat la art. 5 paragraful 1 din Convenție, text care nu se referă la simplele restrângeri ale libertății de circulație, numai măsurile de privare de libertate fiind acoperite de art. menționat. Pentru a stabili dacă o persoană este „lipsită de libertatea sa” în sensul art. 5 din CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că era necesar să se pornească de la situația concretă a acesteia și să se țină seama de o serie de criterii precum tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză (în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Guzzardi împotriva Italiei, și Hotărârea din 5 iulie 2016, Buzadji împotriva Republicii Moldova).
Or, deși prin durata sa (4 ani și 25 zile) măsura eliberării pe cauțiune putea fi constrângătoare pentru persoana solicitată, condamnatul A nu se poate considera că a fost privat de libertate, prin raportare la locul de executare a măsurii, respectiv propriul domiciliu, condițiile de supraveghere de către organele de poliție, prin intermediul unei brățări electronice și prin prezentarea persoanei solicitate, prezentare care avea un interval orar flexibil, de natură a permite persoanei solicitate corelarea obligației cu alte activități personale. Persoana solicitată, deși avea obligația de a nu părăsi domiciliul între anumite ore, acest interval orar a fost inițial pe timp de noapte și a fost adaptat la nevoile sociale ale persoanei, cum rezultă din analiza anterior efectuată.
Mai mult, persoana solicitată, deși nu putea călători în afara Regatului Unit, avea posibilitatea de a se deplasa, cu respectarea și a celorlalte obligații, pe tot teritoriul statului, interdicția de a părăsi locuința fiind doar pentru o durată minimă, trebuind să revină la adresă.
Deși condamnatul a susținut că interdicțiile au fost extrem de restrictive, Curtea a constatat că pe durata eliberării pe cauțiune i s-a permis acestuia să facă muncă de voluntariat, să lucreze, să obțină documente de la Ambasada României, să-și schimbe domiciliul pentru a fi mai aproape de școala copiilor. În același timp, durata mare de timp în care persoana solicitată s-a aflat pe teritoriul Marii Britanii sub control pe cauțiune pare că a fost determinată și de prelungirea procedurii de extrădare datorită solicitării statutului de rezident permanent de către persoana condamnată, aspect ce rezultă din corespondența purtată cu avocații săi (f. 102).
În acest context, Curtea a considerat că obligațiile stabilite în contextul măsurii căreia a fost supus condamnatul A în perioada 04.04.2019 - 28.04.2023, perioadă în care acesta s-a aflat eliberat pe cauțiune pe teritoriul Marii Britanii în procedura de predare a sa către autoritățile române în baza mandatului european de arestare emis de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/458/2016, nu erau extrem de constrângătoare și nu determinau o afectare atât de gravă a dreptului său la libertate încât să poată fi calificată drept o ”privare de libertate” și dedusă din pedeapsa închisorii în a cărei executare se află.
Cât privește solicitarea apărătorului ales din concluziile pe fond, de a se deduce cel puțin orele în care condamnatul nu a putut părăsi domiciliul, Curtea a reținut că o atare cerere nu are suport legal, deducerea perioadei 04.04.2019-28.04.2023 trebuind analizată coroborat, prin raportare la toate obligațiile instituite în sarcina condamnatului, întrucât în perioada de timp respectivă acesta s-a aflat sub imperiul unei măsuri preventive unice, respectiv controlul judiciar pe cauțiune.
Totuși, Curtea a constatat că în acest interval de timp, persoana condamnată A a fost reținut de două ori de către agenții de poliție și prezentat unei instanțe pentru presupusa încălcare a obligațiilor. Deși condamnatul nu a fost arestat pentru încălcarea condițiilor eliberării, cele două zile în care acesta a fost reținut și prezentat instanței urmează a fi deduse din pedeapsa închisorii, reprezentând tot o privare de libertate a condamnatului în legătură cu procedura de executare a mandatului european de arestare emis în cauză de Curtea de Apel Iași.
Așa cum rezultă din avizul x din 03.04.2019 (f. 19), depus la dosar de condamnat, acestuia i s-a atras atenția la momentul eliberării pe cauțiune că orice încălcare a obligațiilor stabilite în sarcina sa poate determina arestarea sa.
Potrivit relațiilor comunicate de apărătorii condamnatului (f. 103), la data de 24.10.2019 acesta a fost arestat și transportat la Curtea de Magistratură Yeovil pentru o presupusă încălcare a cauțiunii, însă s-a constatat ca echipamentul fusese de fapt defect, iar cazul a fost închis. Faptul că persoana condamnată A a apărut la data de 24.10.2019 în fața unui magistrat, în stare de reținere, fiind suspect de încălcarea condițiilor cauțiunii, este atestat și de apărătorul desemnat din oficiu care l-a asistat pe acesta (f. 146).
De asemenea, din înscrisurile depuse de condamnat la dosar (f. 147 și 158) rezultă că, la data de 03.06.2020, acesta a fost reținut pentru încălcarea interdicției de a nu părăsi locuința, acuzație în raport de care a pledat nevinovat la data de 04.06.2020 când a fost prezentat în fața magistratului, acuzație care a fost retrasă.
Din informațiile oficiale comunicate de autoritățile statului solicitat a rezultat că Autoritatea Centrală, Unitatea de Extrădare, a fost informată de apărătorii persoanei solicitate că acesta a fost prezentat unei instanțe pentru presupusa încălcare a condițiilor de cauțiune, dar că acuzațiile au fost retrase. S-a comunicat faptul că Autoritatea Centrală nu deține informații decât referitor la procedura de extrădare derulată în fața Curții Magistraților din Westminster și de la Înalta Curte (f. 139).
A reținut Curtea că potrivit Bail Act din 1976 (disponibil pe site-ul legislation.gov.uk), o persoană eliberată pe cauțiune poate fi arestat fără un mandat de către un organ de poliție (constable) dacă acesta are motive să creadă că persoana respectivă a încălcat condițiile cauțiunii. Persoana astfel arestată este prezentată în termen de maxim 24 de ore în fața unui judecător din circumscripția unde a fost arestat, care va decide cu privire la încălcarea condițiilor cauțiunii.
Or, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, condamnatul A, deși a fost arestat de două ori de un agent de poliție pentru presupusa încălcare a condițiilor cauțiunii, a fost pus în libertate, nefiind susținut cazul său de către procuror din lipsă de probe, conform relațiilor comunicate de apărătorii săi, dovedindu-se că echipamentul electronic folosit a fost defect și că persoana solicitată nu a încălcat condițiile eliberării pe cauțiune, măsură care a fost menținută până la data de 28.04.2023, data predării către România.
Împotriva acestei sentințe a declarat contestație, în termenul legal, condamnatul A.
Prin motivele contestației depuse la dosar la data de 15.04.2024, în esență, contestatorul a arătat că, în primul rând, în inventarul și analiza obligaţiilor impuse contestatorului condamnat la eliberarea din arestul provizoriu și până la predarea sa în Romania, instanța de fond a omis obligația esențiala, permanentă, respectiv de a locui și de a dormi în fiecare noapte la locuința de resedință, iar modificarea adresei de domiciliu nu a produs încetarea obligațiilor care vizau locuința condamnatului.
A susținut că este adevărat că a prestat activități lucrative și de voluntariat, însă acest lucru a fost posibil doar ca urmare a deciziile autorităților judiciare engleze, care au procedat astfel la modificarea intervalelor orare stabilite prin obligațiile inițiale; cu alte cuvinte, a existat acordul autorităților judiciare competente în acest sens.
A arătat că, practic, cu excepția orelor cât s-a aflat la serviciu, contestatorul nu a putut călători sau desfașura alte activitați în afara resedinței sale, avocații săi din Marea Britanie considerând că se afla în toată aceasta perioadă în cadrul și limitele unui arest la domiciliu.
De aceea, în dezacord cu sentința instanței de fond, a apreciat că ansamblul obligaților impuse contestatorului timp de cca. 4 ani, prin durata, intensitatea natura diversă și multiplă a acestora, au fost în măsură să conducă la privarea de libertate a acestuia.
A avut în vedere în acest sens considerentele Hotărârii C-294/16 PPU din 28.07.2016, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (camera a patra), prin care s-a statuat ca efectul privativ de libertate, element constitutiv al unei detenții, poate caracteriza atât închisoarea, cât și, în cazuri excepționale, alte măsuri care, fără a constitui o încarcerare în sens strict, sunt totuși într-atât de constrângătoare încât trebuie sa fie asimilate unei asemenea încarcerări. Astfel s-ar prezenta situația în cazul măsurilor care, din cauza tipului, a duratei, a efectelor și a modalităților lor de executare, ar avea un asemenea grad de intensitate încât ar priva persoana în cauză de libertatea sa într-un mod comparabil cu o încarcerare (paragraful 44).
A arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii contestatorului din timpul dezbaterilor și dezvoltată prin concluziile scrise, în sensul de a computa cel puțin o parte din durata cât acesta s-a aflat sub imperiul măsurilor restrictive (în aprecierea Curții de Apel Iași) de libertate în Marea Britanie.
Ori, obligația de a nu părăsi locuința cca. 12-10 ore în fiecare zi (pe timpul nopții și un interval de la 4 - 2 ore/zi), de a purta permanent o brațară electronică pentru monitorizarea sa, obligația de a se prezenta la secția de poliție aflata în altă localitate față de cea a resedinței constituie un cumul de factori și împrejurări care au fost de natură a afecta libertatea condamnatului, chiar daca nu într-un mod similar măsurii preventive a arestului la domiciliu, însă, în mod cert, prin durata și intensitatea obligațiilor impuse, peste cele al controlului judiciar sau controlului pe cauțiune din legislația națională.
Înalta Curte, examinând contestația declarată de condamnatul A, constată că aceasta este nefondată și o va respinge, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.
Contestaţia la executare este un mijloc procesual, cu caracter jurisdicțional, care poate fi folosit, de regulă, înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive sau în cursul executării acesteia.
Examinând hotărârea contestată, al cărei obiect l-a format contestația la executare formulată de condamnatul A, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică, în mod corect apreciind prima instanță că perioada în care contestatorul s-a aflat sub măsura controlului judiciar pe cauțiune în Marea Britanie nu poate fi asimilată unei încarcerări și nu poate fi dedusă din pedeapsa de 3 ani închisoare pe care acesta o are de executat.
Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea 302/2004, durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.
Reține, totodată, că, potrivit art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 584/2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre a Consiliului Uniunii Europene, statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate, iar potrivit alin. (2) al aceluiași art., în acest scop, toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza mandatului european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată în temeiul art. 7 autorității judiciare emitente în momentul predării.
În interpretarea art. anterior menționat, s-a reținut prin Hotărârea C-294/16 PPU din 28.07.2016, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (camera a patra) că "Art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de nouă ore în timpul nopții, însoțit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brățări electronice, de obligația de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secție de poliție la ore fixe, precum și de interdicția de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare și astfel să fie calificate drept «detenție» în sensul dispoziției menționate, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere".
Curtea a considerat, așadar, că, raportat la intensitatea și durata limitării libertății individuale impuse de autoritățile de executare prin măsurile luate, chiar dacă ele sunt evaluate împreună, în cadrul unui ansamblu, acestea nu pot fi considerate similare unei lipsiri de libertate de mișcare, pe care o presupune în mod necesar noțiunea de detenție.
În hotărârea anterior menționată s-a mai arătat, că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la libertate", consacrat la art. 5 paragraful 1 din CEDO, nu se referă la simplele restrângeri ale libertății de circulație, numai măsurile de privare de libertate fiind acoperite de art. menționat. Pentru a stabili dacă o persoană este "lipsită de libertatea sa" în sensul art. 5 din CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că era necesar să se pornească de la situația concretă a acesteia și să se țină seama de o serie de criterii precum tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Guzzardi împotriva Italiei, CE:ECHR:1980:1106JUD000736776, § 92, și Hotărârea din 5 iulie 2016, Buzadji împotriva Republicii Moldova, CE:ECHR:2016:0705JUD002375507, § 103)- paragraful 51
În această privință, în Hotărârea din 20 aprilie 2010, Villa împotriva Italiei (CE:ECHR:2010:0420JUD001967506, § 43 și 44), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că măsuri care obligă persoana în cauză să se prezinte o dată pe lună la secția de poliție însărcinată cu supravegherea, să țină legătura cu centrul de psihiatrie al spitalului în cauză, să locuiască într-un anumit loc, să nu părăsească localitatea în care locuia, precum și să rămână la domiciliul său între orele 22.00 și 7.00 nu constituiau o privare de libertate în sensul art. 5 paragraful 1 din CEDO - paragraful 52
Înalta Curte reține că, potrivit relațiilor comunicate de autoritățile statului de executare, persoana condamnată A a fost arestat preventiv în perioada 17.03.2019-03.04.2019, dată la care a fost pus în libertate sub control judiciar pe cauțiune, iar potrivit avizului x din 03.04.2019 (f. 19), depus la dosar de condamnat, și relațiilor comunicate de autoritățile judiciare are statului solicitat (f. 75), la momentul plasării condamnatului sub control judiciar pe cauțiune i-au fost stabilite următoarele obligații: să nu părăsească adresa de domiciliu între orele 24 și 4; să poarte brățară electronică; să depună o garanție de 10.000 lire, precum și pașaportul; să se prezinte zilnic la secția de poliție în interval de două ore, obligație modificată apoi la 3 zile pe săptămână (f. 80); să nu-și schimbe adresa; de asemenea, persoana condamnată nu avea acces la documentele de călătorie. La data de 21.05.2019, condițiile de eliberare au fost schimbate, în sensul că acesta nu avea voie să părăsească domiciliul între orele 10-14, cu excepția zilei de marți, când interdicția viza intervalul 17-19.30, interval modificat în data de 27.06.2019, între orele 17-19. De asemenea, la data de 13.08.2019, interdicția de a părăsi domiciliul în ziua de luni a fost modificată pentru intervalul orar 17-19, la data de 09.12.2019 aceeași interdicție, pentru zilele de miercuri-duminică a fost fixată în intervalul 11-13, iar la data de 04.04.2022, în zilele de joi și vineri, interdicția a vizat intervalul orar 02-04, toate aceste modificări fiind legate de cereri ale persoanei condamnate, pentru a-i da posibilitatea de a desfășura diferite activități lucrative sau de voluntariat.
Înalta Curte constată că toate aceste măsuri au fost impuse contestatorului de autoritățile din Marea Britanie ca efect al punerii sale în libertate, urmare a plății cauțiunii de 10.000 de lire, iar ele erau necesare pentru a împiedica fuga acestuia, astfel cum prevede și art. 12 din Decizia-cadru nr. 584/2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre a Consiliului Uniunii Europene, care prevede faptul că, atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu legislația statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.
După cum s-a reținut în Hotărârea C-294/16 PPU din 28.07.2016, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (camera a patra) această dispoziție prevede, așadar, că există o alternativă la "detenție", și anume punerea provizorie în libertate, însoțită de măsuri menite să prevină fuga persoanei în cauză (paragraful 41).
Totodată, în Hotărârea C-237/15 PPU din 16 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (camera a patra) s-a stipulat că art. 12 din decizia-cadru menționată coroborat cu art. 17 din aceasta și în lumina art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu se opune, într-o astfel de situație, menținerii în detenție a persoanei căutate, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, chiar dacă durata totală a detenției acestei persoane depășește respectivele termene, cu condiția ca această durată să nu aibă un caracter excesiv în raport cu caracteristicile procedurii urmate în cauza principală, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere. Dacă autoritatea judiciară de executare decide să pună capăt detenției persoanei menționate, această autoritate este obligată să ia, împreună cu punerea provizorie în libertate a acesteia, orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga acesteia și să se asigure că condițiile materiale necesare în vederea predării sale efective rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare.
Înalta Curte reține că, în acest interval de timp (17.03.2019-03.04.2019), deși a fost obligat să poarte brățară electronică de monitorizare, au fost perioade în care interdicția de a părăsi adresa de domiciliu a fost ridicată complet, respectiv între 31.05-02.06.2021 (f. 85, dosar). Potrivit înscrisurilor depuse de condamnat la dosar, privind corespondența cu societatea de avocatură care l-a reprezentat în procedura de extrădare din Anglia (f. 102), și frecvența prezentării condamnatului la secția de poliție a fost modificată, până la înlăturarea completă a acestei obligații la data de 08.02.2021. De asemenea, la data de 05.09.2022, i s-a încuviințat modificarea adresei de domiciliu pentru ca persoana condamnată să fie mai aproape de școala copiilor (f. 102).
Raportat la condițiile eliberării persoanei condamnate pe cauțiune pe teritoriul Marii Britanii și la interpretările date prin hotărârile anterior menționate de CJUE și CEDO, instanța de control judiciar nu poate reține că a existat o privare de libertate a contestatorului în perioada 04.04.2019 -28.04.2023, astfel că nu se impune deducerea acestei perioade din durata pedepsei de 3 ani închisoare în a cărei executare se află.
Este real faptul că durata peste 4 ani în care contestatorul a fost eliberat pe cauțiune este posibil să fi avut un efect constrângător pentru condamnat, întrucât îi limita parțial acestuia libertatea de mișcare, însă nu i-o îngrădea în totalitate sau în marea parte a timpului, iar obligațiile impuse nu erau într-atât de greu de suportat pentru a se putea trage concluzia că acesta a fost privat de libertate.
Asfel, Înalta Curte are în vedere faptul că obligația de a nu părăsi adresa de domiciliu între orele 24 și 4, în condițiile în care acesta nu a suportat un disconfort considerabil, având în vedere că nu rezultă din înscrisurile aflate la dosar că și-ar fi desfășurat actitatea profesională pe timpul nopții, astfel că, în mod obișnuit, la acele ore, oricum ar fi fost prezent acasă pentru a-și satisface nevoia propriului organism de somn și odihnă; obligația de a nu părăsi domiciliul într-un interval de 2/4 ore în timpul zilei, în condițiile în care durata de timp reprezenta o mică parte din durata unei zile, iar intervalul de timp a fost schimbat periodic, la solicitările contestatorului, acesta având un program flexibil care i-a permis să muncească, să efectueze activități de voluntariat, să-și rezolve anumite probleme personale/familiale sau să aibă o viață relativ normală, atât cât poate avea o persoană aflată sub o măsură preventivă; obligația de a se prezenta zilnic la secția de poliție în interval de două ore, în condițiile în care obligația a fost modificată apoi la 3 zile pe săptămână, iar apoi înlăturată din 08.02.2021, adică pe aproximativ jumătate din perioada în care acesta s-a aflat sub controlul judiciar pe cauțiune; obligația de a nu-și schimba adresa, în condițiile în care acestuia i-a fost permisă, totuși, la data de 05.09.2022, modificarea adresei de domiciliu pentru a fi mai aproape de școala copiilor, astfel că nu a reprezentat un disconfort major,_ toate acestea nu au fost excesiv de restrictive și nu au condus la o afectare atât de gravă a dreptului său la libertate încât să poată fi considerată drept o ”privare de libertate” și dedusă din pedeapsa de 3 ani închisoare în a cărei executare se află.
În ceea ce privește solicitarea contestatorului din timpul dezbaterilor și dezvoltată prin concluziile scrise, în sensul de a computa cel puțin o parte din durata cât acesta s-a aflat sub imperiul măsurilor restrictive sau de a fi dedusă perioada cât acesta nu a avut voie să-și părăsească domiciliul, Înalta Curte constată că solicitarea condamnatului nu poate fi primită, întrucât nu există un temei legal pentru ca instanța de control judiciar să procedeze în acest sens, în mod corect apreciind prima instanță că deducerea perioadei 04.04.2019-28.04.2023 trebuie analizată coroborat, prin raportare la toate obligațiile instituite în sarcina condamnatului, întrucât în perioada de timp respectivă acesta s-a aflat sub imperiul unei măsuri preventive unice, respectiv controlul judiciar pe cauțiune.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A împotriva sentinței penale nr. 3 din data de 16 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/45/2023.
Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 340 lei, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D ECIDE :
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A împotriva sentinței penale nr. 3 din data de 16 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/45/2023.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 340 de lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2024.