Asupra cauzei de față;
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 585 din data de 11.05.2023 pronunțată în dosarul nr. x/3/2018, Tribunalul București- Secția I Penală, în baza art. 395 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție privind repunerea cauzei pe rol a cauzei în vederea discutării oportunității suspendării acesteia.
I. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A (fiul lui (...), născut la data de (...) în com. (...), jud. Giurgiu, domiciliat în mun. București, str. (...), sector 5, în prezent încarcerat în Penitenciarul B, CNP (...), cetățean român, studii superioare, cu antecedente penale) pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen..
II. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei C S.R.L. (cu sediul social în com. (...), județul Giurgiu, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. Jx/21.06.1994, având codul unic de înregistrare RO (...), necunoscută cu antecedente penale) pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
III. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului D (fiul lui (...), născut la data de (...) în Aleppo, Siria, cu locuința în fapt în mun. Bucureşti, strada (...), sector 2, posesor al documentului de călătorie nr. x emis de Inspectoratul General de Imigrări la data de 20.03.2018, CNP (...), cetățean sirian, necunoscut cu antecedente penale) pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.
În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 1357 și art. 1382 C. civ. a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva inculpaților A, C S.R.L. și D și, pe cale de consecință, a dispus obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 9.427.490 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, la care s-au adăugat și obligațiile fiscale accesorii, calculate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală de la data la care obligația a devenit scadentă până la data executării integrale a plății, precum și obligațiile fiscale accesorii calculate la T.V.A. aferent facturilor fiscale emise de societățile E S.R.L. și F S.R.L. (accesorii aferente perioadelor fiscale decembrie 2011-mai 2012 și decembrie 2011-februarie 2013).
A respins în rest acțiunea civilă, ca neîntemeiată.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen. a menținut măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituită prin ordonanța nr. x/P/2013 din data de 13 martie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție cu privire la bunurile mobile și cele imobile aparținând inculpaților A, C S.R.L. și D.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen. a menținut în integralitate sechestrul asigurător aplicat prin procesul verbal din data de 15 martie 2013 cu privire la un număr de 2.362.057 acțiuni în valoare totală de 23.620.570 lei (valoare nominală de 10 lei/acțiune), deținute de inculpata C S.R.L. la G S.A. (în prezent H S.A. – C.U.I. x).
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a dispus desființarea totală a facturilor fiscale seria RAT nr. 0001/14.12.2011 - emitent E S.R.L. (fila nr. 74, vol. I, d.u.p.) și nr. 170/20.12.2011 - emitent F S.R.L. (fila nr. 81, vol. I, d.u.p.).
În baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b și alin. (4) C. proc. pen. a obligat pe inculpații A, C S.R.L. și D la plata sumei de câte 10.000 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (10.000 lei pentru faza de urmărire penală și 20.000 lei pentru faza de cameră preliminară și judecată).
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariile majorate ale apărătorilor din oficiu care au asigurat asistența juridică obligatorie a inculpaților C S.R.L. și D (doamna avocat I și domnul avocat J), în cuantum de câte 1.400 lei, s-au avansat din fondurile alocate de Ministerul Justiției și au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 4 iulie 2018 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București-Secția I Penală, sub nr. x/3/2018, rechizitoriul nr. x/P/2013 din data de 3 iulie 2018, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A, C S.R.L. și D pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (autorat în cazul primilor doi inculpați și complicitate în cazul inculpatului D).
Potrivit actului de sesizare a instanței, s-a reținut că inculpații A și C S.R.L., în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în luna decembrie 2011 au înregistrat în evidența contabilă a inculpatei C S.R.L. cheltuieli nereale în sumă totală de 58.921.812,63 lei, în baza facturilor fiscale ce atestă operațiuni comerciale fictive emise de S.C. E S.R.L. (factura fiscală nr. 0001/14.12.2011 în valoare totală de 46.939.538,98 lei, din care 9.085.072,06 lei T.V.A.) și S.C. F S.R.L. (factura fiscală nr. 170/20.12.2011 în valoare totală de 26.123.508,69 lei, din care 5.056.162,97 lei T.V.A.), în scopul sustragerii de la plata unui impozit pe profit în sumă de 9.427.490,02 lei și a deducerii nelegale de T.V.A. în sumă de 14.141.235,03 lei, aferentă cheltuielilor ce au fost înregistrate ca urmare a unor operațiuni nereale, prejudiciul total cauzat bugetului de stat fiind de 23.568.725,05 lei, din care s-a recuperat suma de 14.141.235,03 lei prin regularizarea taxei pe valoare adăugată aferentă celor două facturi fiscale.
În sarcina inculpatului D s-a reținut că, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în luna decembrie 2011, în calitate de administrator în fapt al S.C. E S.R.L și S.C. F S.R.L., a emis către S.C. C S.R.L. două facturi fiscale fictive cu scopul de a atesta livrarea de materiale de construcție în valoare totală de 73.063.047,67 lei, respectiv factura fiscală seria RAT nr. 0001/14.12.2011 în valoare de 46.939.538,98 lei, ce are înscrisă la rubrica vânzător S.C. E S.R.L., și factura fiscală nr. 170/20.12.2011 în valoare de 26.123.508,69 lei ce are înscrisă la rubrica vânzător S.C. F S.R.L., facturi în baza cărora societatea beneficiară S.C. C S.R.L. și-a dedus în mod nelegal T.V.A. în cuantum de 14.141.235,03 lei și s-a sustras de la plata unui impozit pe profit în sumă de 9.427.490,02 lei, rezultând astfel un prejudiciu în valoare totală de 23.568.725,05 lei.
Conform actului de sesizare, s-a reținut că faptele descrise mai sus întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (autorat în cazul inculpaților A și C și complicitate în cazul inculpatului D).
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A.
Prin decizia penală nr. 308/A din data de 11.03.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală și de minori în dosarul nr. x/3/2018 (x/2023) în baza art. 415 alin. (1) C. proc. pen. s-a luat act de retragerea apelului declarat de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. 585 din data de 11.05.2023, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. x/3/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul-inculpat A la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art. 421 alin. (1) pct.1 lit. b C. proc. pen. s-a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 585 din data de 11.05.2023, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. x/3/2018.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare privind apelul declarat de Ministerul Public au rămas în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. cheltuielile constând în onorariul avocaților din oficiu desemnați pentru inculpații A, S.C. C S.R.L., D, în cuantum de 942 lei pentru fiecare apărător, au rămas în sarcina statului.
Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, la data de 03 aprilie 2024, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.8 C. proc. pen. – în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A, C S.R.L. și D, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit, c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (autorat în cazul primilor doi inculpați și complicitate în cazul inculpatului D).
S-a susținut, că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin.l pct.8 C. proc. pen. – întrucât, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f C. proc. pen., constatându-se împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale.
S-a apreciat, în esență, că, trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripție, potrivit de art. 155 alin. (2) C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, în conformitate cu dispozițiile legislative prevăzute de art. 155 alin. (1) C. pen. în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (în sensul că „termenul de prescripție al răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză)".
S-a apreciat că, în mod greșit, Curtea a considerat că un termen general de prescripție de 10 ani, cum este cazul în prezenta speță, nu ar putea antrena un risc sistemic de impunitate care să justifice înlăturarea legislației naționale, fiind vorba de un termen de altfel compatibil cu protejarea eficientă a intereselor financiare ale UE, în raport de art. 325 alineatul (1) TFUE și de art. 12 al Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 (care impune un termen de prescripție minim de 5 ani pentru infracțiuni cu pedepse de cel puțin 4 ani închisoare). În schimb, a arătat că legislația europeană sus-menționată obligă ca termenul de prescripție să fie suficient după săvârșirea infracțiunilor, astfel încât infracțiunile respective să poată fi abordate eficient, impunându-se ca în cazul termenelor de prescripție mai mici să poată fi întrerupt/suspendat prin acte specifice. S-a opinat că un termen de prescripție de 10 ani, fără posibilitatea de a fi întrerupt anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, într-o cauză complexă ce a determinat o cercetare judecătorească amplă și în condițiile unor infracțiuni pedepsite cu închisoare de până la 15 ani, este de natură să antreneze un risc sistemic de impunitate care să justifice înlăturarea legislației naționale.
Contrar argumentelor Curții, parchetul a arătat că urmărirea penală a fost întreruptă prin ordonanțele de punere în mișcare a acțiunii penale din 23.04.2018 și 24.05.2018, procesele verbale de aducere la cunoștință a calității de inculpat din 25.04.2018 și 24.05.2018, ordonanța de extindere a urmăririi penale din 21.05.2018, procesele verbale din 07.06.2018 de îndreptare eroare materială, procesele verbale din 11.06.2018 de comunicare către inculpați a îndreptării erorii materiale și procesul verbal din 20.06.2018 prin care i-au fost puse la dispoziție inculpatului A toate actele dosarului penal în format electronic.
Astfel, a apreciat că începând cu data de 20.06.2018, potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (2) C.pen. a început să curgă un nou termen de prescripție, de 10 ani, intervenind prescripția răspunderii penale în decembrie 2026 conform Codului penal 1968 ca lege penală mai favorabilă (art. 124 - prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul de prescripție prevăzut de art. 122 este depășit cu încă jumătate).
Mai mult, în raport de cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția penală în deciziile nr. 613RC/23, nr. 615RC/23 și nr. 616RC/23, aplicarea dreptului comunitar era obligatorie pentru instanța de apel, decizia recurată fiind ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE. În același sens a făcut trimitere la decizia penală nr. 22/30.01.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2/2022, unde Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția penală a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 97/F din data de 15 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în dosarul nr. x/2/2022 (x/2022), privind pe inculpații K, L și M, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, reținându-se că actele de întrerupere anterioare deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 își vor produce efectele, deoarece standardul național de protecție privind aplicarea legii penale mai favorabile nu poate produce efecte anterior acestei date.
Aceeași jurisprudență privind producerea în continuare a efectelor actelor de întrerupere anterioare publicării deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale o regăsim și în decizia penală nr. 914/04.12.2023 a Curții de Apel Brașov (dosar penal nr. x/62/2019), decizia penală nr. 857/13.10.2023 a Curții de Apel Timișoara (dosar penal nr. x/30/2019), decizia penală nr. 979/18.10.2023 a Curții de Apel Constanța (dosar penal nr. x/88/2021).
Curtea de Apel București, în conformitate cu art. 439 alin. (2) C. proc. pen. a dispus comunicarea cererii de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, inculpaților A la data de 8 mai 2024-la penitenciarul B, C S.R.L. și D, precum și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală la data de 10 mai 2024.
Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție nu au fost depuse concluzii scrise.
Dosarul având ca obiect cererea de recurs în casație formulată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 31 mai 2024, stabilindu-se termen pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 C. proc. pen., la data de 18 septembrie 2024, fără citarea părților și fără participarea procurorului.
Prin încheierea din 18 septembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală, în dosarul nr. x/3/2018 a fost admisă în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 308/A din data de 11 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/3/2018 (x/2023), trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație la completul Cx, în compunere de 3 judecători, s-a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 16 octombrie 2024 și s-a dispus citarea părților și desemnarea unor apărători din oficiu pentru inculpații A, C S.R.L. și D.
În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilității recursului în casație instanța supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului căii de atac
Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 18 septembrie 2024, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel.
Instanța supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casație, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanța de recurs în casație pornește de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel.
Motivul de casare invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție s-a întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal).
Din perspectiva acestui caz de casare, devin incidente două ipoteze distincte și anume: fie soluția de încetare nu trebuia dispusă, întrucât temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e C. proc. pen. nu a existat, fie soluția de încetare a procesului penal se întemeiază pe un alt temei decât cel reținut.
În speță, situându-se în prima dintre cele două ipoteze anterior menționate, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpaților A, C S.R.L. și D, subsecvent adoptării de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.
Astfel, prin soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale față de inculpații A, C S.R.L. și D cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (autorat în cazul primilor doi inculpați și complicitate în cazul inculpatului D).
Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor, dreptul Uniunii Europene aplicându-se cu prevalență față de dreptul intern.
Totuși, Înalta Curte observă că, potrivit art. 325 din TFUE, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le iau pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare, fără a aduce atingere altor dispoziții ale tratatelor.
Din acest punct de vedere, este indiscutabilă supremația dreptului unional, însă, în același timp, este necesar a fi făcută precizarea că în ceea ce privește conflictele de legi în timp sau existența unor neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, regula de bază impune aplicarea normelor mai puțin severe. Astfel, în Constituția României, la art. 20 alin. (2) se prevede că: Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Revenind la cauza pendinte, Înalta Curte constată că în prezenta cauză inculpații A, C S.R.L. și D, au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție, respectiv pentru evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., sub diferite forme de participație(autorat în cazul primilor doi inculpați și complicitate în cazul inculpatului D).
În raport de această precizare, dar și de faptul că în cauză Ministerul Public a solicitat să fie lăsate neaplicate dispozițiile legale naționale, respectiv Deciziile nr. 297/2018 și 358/2022 ale Curții Constituționale, dar și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a aplicării principiului supremației dreptului Uniunii Europene, invocând Cauza-107/23 din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza Lin), Înalta Curte constată că aceasta nu este incidentă în cauza de față, domeniul de aplicare al acesteia fiind distinct.
Astfel, dacă hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocată de parchet, are în vedere protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene prin raportare la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii – fraudă gravă în domeniul TVA-ului, în cauza de față inculpații A, C S.R.L. și D au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție.
În aceste coordonate, Înalta Curte opinează că schimbarea domeniului de interpretare și aplicare a sintagmei „infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene” și extinderea lui la infracțiunile de corupție ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul și, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.
A admite susținerile parchetului din cadrul recursului în casație și a extinde domeniul de interpretare și aplicare a hotărârii CJUE la infracțiunile de corupție ar echivala cu încălcarea de către instanța supremă a ordinii juridice, precum și cu instituirea arbitrariului, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile statului de drept.
Drept urmare, în raport de argumentele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunile de corupție nu intră, ratione materiae, în sfera hotărârii pronunțate la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în cauza C-107/23.
De asemenea, s-a mai invocat Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 18 mai 2021* prin care s-a stabilit că Decizia nr. 2006/928/CE este obligatorie pentru România în toate elementele sale.
Referitor la aceste susțineri, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, ca prim aspect, faptul că Decizia nr. 2006/928/CE a fost abrogată prin Decizia nr. 1786/2023 a Comisiei Europene, adoptată la Bruxelles la 15 septembrie 2023, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 229 din 18 septembrie 2023 și intrată în vigoare la 8 octombrie 2023.
În altă ordine de idei, astfel cum s-a precizat anterior, Înalta Curte recunoaște, pe deplin și fără rezerve, primordialitatea dreptului Uniunii Europene în fața legilor interne, și, în limitele competențelor Uniunii, aplică cu prevalență, dispozițiile acestuia.
Însă, este de precizat că prioritatea/preeminența/primordialitatea dreptului Uniunii Europene nu se manifestă în raport de Constituția României și/sau orice altă normă de rang constituțional, astfel cum sunt, prin excelență, dispozițiile CEDO care asigură un standard superior de protecție a unui drept fundamental [art. 20 alin. (2) Constituție], ci vizează exclusiv dispozițiile contrare din „legile interne”.
Așadar, chiar admițând supremația dreptului Uniunii, Înalta Curte este obligată să verifice dacă prin lăsarea ca neaplicate a dispozițiilor legale naționale nu se încalcă drepturile fundamentale ale omului și principiile de bază ale procesului penal, recunoscute de legislația națională, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și chiar de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sau dispozițiile cuprinse în alte tratate.
Înalta Curte apreciază că realizarea justiției într-un stat de drept nu este posibilă fără respectarea drepturilor fundamentale prin raportare la particularitățile fiecărei cauze, la standardele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, respectiv a celor ce decurg din jurisprudența CJUE, în măsura în care sunt apte să asigure un nivel de protecție a drepturilor fundamentale echivalent sau superior celui din blocul convențional.
Înalta Curte remarcă din prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare CEDO sau Convenția europeană) că cea mai mare parte a acestor drepturi nu sunt nelimitate într-o societate democratică, fiind justificată restrângerea lor în numele siguranței publice sau al securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al drepturilor și libertăților altuia, al prevenirii dezordinii și delincvenței. În plus, potrivit art. 15 parag. 1 din Convenția europeană, statelor le este permis, în anumite circumstanțe, să deroge de la obligațiile lor în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. Dar chiar și în aceste împrejurări, niciun stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și a neretroactivității legii penale mai severe, respectiv a retroactivității legii penale mai favorabile (art. 15 parag. 2).
Prin urmare, în opinia Înaltei Curți atât neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile sunt menite să asigure protecția persoanei implicate într-un proces penal de aplicarea arbitrară a legii ori de aplicarea unei legi sau interpretări imprevizibile in malam partem.
Aceasta este și viziunea Curții Constituționale care a apreciat că în caz de coliziune a unui tratat cu însăși Constituția, inclusiv în sfera raporturilor la nivelul UE, regulile generale stabilite de art. 11 din Constituție impun revizuirea legii fundamentale, procedură fără de care este imposibil ca tratatul să fie aplicabil în România. Pe cale de consecință, orice tratat este aplicabil în sistemul intern doar atâta timp cât respectă dispozițiile constituționale. Prin urmare, standardul aplicabil este cel conferit de Constituție sau deciziile Curții Constituționale ori de câte ori un tratat ar conferi un standard mai redus, așa încât nu s-ar putea reține cu prioritate standardul unional al protecției drepturilor fundamentale atâta timp cât acesta este inferior celui care decurge din normele de rang constituțional.
Chiar trecând peste faptul că infracțiunile din prezenta cauză sunt infracțiuni de corupție, Înalta Curte apreciază că interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puțin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu prețul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dreptul Uniunii Europene permite CJUE să deroge de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului numai în măsura în care prima curte recunoaște anumitor drepturi fundamentale o protecție mai largă decât cea de a doua. Și această derogare este permisă doar dacă astfel nu se diminuează protecția unui alt drept fundamental prevăzut de Cartă, care corespunde unui drept prevăzut de CEDO, stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, în acele cazuri în care trebuie să se realizeze un echilibru între anumite drepturi fundamentale [hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C 275/06, EU:C:2008:54, punctul 68)].
Concluzionând, Înalta Curte constată că a îmbrățișa punctul de vedere al parchetului, în sensul de a da prevalență dreptului Uniunii Europene, respectiv de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale a României și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți, ar însemna aplicarea retroactivă a legislației penale mai punitive în detrimentul inculpaților, aspect ce ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale acestuia.
De asemenea, aplicarea legii în această manieră ar reprezenta un caz clar de încălcare a principiului legalității incriminării și pedepsei în toate componentele sale – accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate. Practic, aplicând legea națională, se asigură garanțiile reglementate în Convenția europeană a drepturilor Omului și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dar și o protecție superioară. Astfel, în acord cu dispozițiile art. 53 din Cartă, instanțele naționale trebuie să aplice standardele naționale care asigură o protecție mai largă.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere și faptul că succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcție de natura infracțiunii, după cum aceasta este o infracțiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, o infracțiune de corupție sau o altă infracțiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie și previzibilitate a legii.
Referitor la natura și efectele Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 pronunțate de Curtea Constituțională în considerarea principiului legalității, Înalta Curte reține:
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.
Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale, în considerente reținându-se că: „(...) în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (paragraful 73).
Curtea Constituțională a reținut în paragraful 76 că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea”, care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate.”
Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin art. unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 C. pen. după cum urmează: „(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen. (Decizia nr. 67/2022), Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 C. pen.
În considerentele acestei hotărâri s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022.
Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.
Instanța supremă a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.
Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) C. pen., 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind exclusiv dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1) fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
Prin urmare, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluția normativă declarată neconstituțională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) și până la modificarea dispoziției legale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanțială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.
Astfel, până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în materie penală nu a funcționat întreruperea cursului termenelor de prescripție a răspunderii penale. Ipotezele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.
Fiind o instituție de drept penal, se vor aplica în privința prescripției răspunderii penale regulile atașate principiului legalității ori al neretroactivității legii penale mai severe atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau suspendare.
În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reține că în măsura în care în dreptul național normele care au reglementat prescripția, astfel cum au fost sancționate de Curtea Constituțională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut prescripția specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispozițiilor privind prescripția, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situații fiind de natură a încălca dispozițiile art. 7 din Convenția europeană referitoare la principiul legalității incriminării și pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripție aplicabil.
În acest context jurisprudențial obligatoriu, în ceea ce privește temeinicia soluției instanței de apel relativ la incidența prescripției răspunderii penale, Înalta Curte reține următoarele:
Raportat la aspectele factuale definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de casație, termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală pedeapsa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 9 la 15 ani, îi sunt aplicabile prevederile art. 154 alin. (1) lit. b C. pen. în privința termenului de prescripție a răspunderii penale, care este de 10 ani și curge de la data săvârșirii presupusei infracțiuni, respectiv luna decembrie 2011, prescripția fiind împlinită în luna decembrie 2021, înlătură răspunderea penală potrivit art. 153 alin. (1) C. pen..
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost apreciată în final de instanța de apel (C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale - așa cum susține parchetul că, prin ordonanțele de punere în mișcare a acțiunii penale din 23.04.2018 și 24.05.2018, procesele verbale de aducere la cunoștință a calității de inculpat din 25.04.2018 și 24.05.2018, ordonanța de extindere a urmăririi penale din 21.05.2018, procesele verbale din 07.06.2018 de îndreptare eroare materială, procesele verbale din 11.06.2018 de comunicare către inculpați a îndreptării erorii materiale și procesul verbal din 20.06.2018 prin care i-au fost puse la dispoziție inculpatului A toate actele dosarului penal în format electronic, cursul urmăririi penale a fost întrerupt -, termenul general de prescripție era împlinit cel mei târziu în luna decembrie a anului 2021, deci anterior pronunțării deciziei penale nr. 308/A din data de 11 martie 2024 a Curții de Apel București.
În consecință, în mod corect, s-a apreciat că este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., soluția dispusă față de inculpații A, C și D, fiind legală sub aspectul criticat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 308/A din data de 11 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/3/2018 (x/2023).
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție vor rămâne în sarcina statului.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații-inculpați D și S.C. C S.R.L, în cuantum de câte 720 lei, precum și onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A, în cuantum de 180 lei, vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 308/A din data de 11 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/3/2018 (x/2023).
Cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații-inculpați D și S.C. C S.R.L, în cuantum de câte 720 lei, rămâne în sarcina statului.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A, în cuantum de 180 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2024.