Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin încheierea penală din data de 08 octombrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. X/231/2021/a2*, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul-inculpat A privind sesizarea Curții Constituționale a Românei cu excepția de neconstituționalitate invocată.
Pentru a pronunța o astfel de soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că la data de 28.06.2024, pe rolul instanței supreme a fost înregistrată sub nr. X/231/2021, cauza având ca obiect recursul în casație formulat de inculpatul A (fost B) împotriva deciziei penale nr. 441 din 11.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori.
Prin cererea de recurs în casație formulată, recurentul-inculpat A (fost B) a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, apreciind că dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. care nu includ între motivele de recurs în casație și reformarea hotărârii nemotivate din apel, cât și ipoteza în care instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel ori hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, sunt neconstituționale.
Înalta Curte, procedând la analiza excepțiilor invocate, a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile invocate, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv ca actul normativ criticat să aibă legătură cu soluționarea cauzei.
În acest sens, a reținut că în ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., autorul excepției nu invocă contradicția dintre o dispoziție legală și o prevedere constituțională, ci critică un aspect care ține de procesul de legiferare, dorind în fapt să adauge sau să modifice normele penale ce vizează cazurile în care hotărârile pronunțate de către instanțele de apel pot fi supuse recursului în casație.
Referitor la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, s-a arătat, de asemenea, că nu este îndeplinită condiția ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluționarea cauzei, apreciindu-se că Legea nr. 255/2013 nu are un efect direct, nemijlocit în soluționarea cauzei cu care a fost învestită instanța.
În final, s-a conchis că prin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor mai sus menționate, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, solicitare inadmisibilă în raport de competența Curții Constituționale care, prin exercitarea controlului de constituționalitate, nu poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.
II. Împotriva încheierii din data de 08 octombrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. X/231/2021/a2, a formulat recurs recurentul-inculpat A.
Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul-inculpat A a solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii atacate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.
În ceea ce privește admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, în esență, a apreciat că pe calea excepției de neconstituționalitate pot fi invocate și omisiuni legislative, putând fi cenzurate de Curtea Constituțională, doar cele cu relevanță constituțională. În cazul celor fără relevanță constituțională, excepția este inadmisibilă.
În acest sens, a solicitat să se aibă în vedere Deciziile nr. 107/27.02.20214, 1313/2011, 766/15.06.2011, 878/30.06.2011, 358/2022 și 421/2020 ale Curții Constituționale, precum și decizia nr. 183/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I Civilă.
Pe fondul cererii de sesizare, a solicitat să se aibă în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din care rezultă că hotărârile acesteia pronunțate în materia lipsei motivării hotărârii judecătorești sunt obligatorii față de părțile contractante, iar în acest context România nu numai ca nu a făcut posibilă o cale de atac de reformare a unei hotărâri penale, dar a și abrogat singurele puncte ale art. 438 din Codul de Procedură penală, care permiteau îndreptarea erorilor de judecată cu privire la încălcarea normelor ce atrag inclusiv nulitatea absolută.
De asemenea, a apreciat că argumentele avute în vedere de Legea 255/2013 nu au aplicabilitate prin prisma art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din Codul de Procedura Penală, recursul în casație având prevăzută procedura de admisibilitate în principiu, astfel încât argumentele degrevării Curții Supreme, nu numai că nu pot fi primite in condițiile în care justiția este realizata în primul rând prin Înalta Curte de Casație si Justiție.
Un alt argument invocat de apărare a vizat faptul că pct. 9 si 14 ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., abrogate, nu se circumscriau motivelor de contestație în anulare.
În continuare, a arătat că lipsa motivării deciziei de apel nu reprezintă altceva decât cea mai gravă eroare de drept și încălcarea flagrantă a Constituției, dar mai ales a art. 6 si 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar analiza care ar urma să fie efectuata de către Înalta Curte ar viza strict și punctual elementele imperative pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre judecătorească pronunțată în apel și existența răspunsului instanței de ultim grad de jurisdicție la motivele de apel în sens restrictiv și nu raportări in extenso la situația de ansamblu circumscrisă speței.
Conchizând, a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe explicit cu privire la ipoteza ce face obiectul prezentei, respectiv modalitatea concretă prin care poate fi îndreptată o hotărâre nemotivată a instanței de apel, inclusiv față de lipsa motivării instanței de fond, apreciind că până la acest moment instanța de control constituțional nu s-a pronunțat față de această imposibilitate obiectivă care este în contradicție în materie de motivare cu jurisprudența Curții Constituționale.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți și Casație la data de 05.11.2024, fiind repartizată aleatoriu, cu termen de judecată la data de 13.11.2024, dată la care au avut loc dezbaterile.
III. Analizând recursul declarat de recurentul-inculpat A, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Excepția de neconstituționalitate constituie un remediu procedural prin care cetățenii își pot apăra drepturile și libertățile fundamentale prin intermediul instanței de control constituțional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță cu Constituția României.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, rezultă faptul că, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate, controlul de constituționalitate este unul a posteriori (ulterior) și implică examinarea prealabilă a unor condiții de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.
Cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, poate pronunța fie sesizarea Curții Constituționale (când sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepția fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992). În situația în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale este obligatorie.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluției de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.
Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanței ierarhic inferioare referitoare la soluția de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.
Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reține că, pentru a putea învesti în mod legal instanța de control constituțional, instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate verifică următoarele:
1. calitatea de parte în proces a autorului excepției;
2. dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării;
3. condiția ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluționarea cauzei;
4. condiția ca legea sau ordonanța ori dispoziția criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Astfel, condițiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ și sunt de ordine publică.
Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiții anterior menționate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.
Aplicând mutatis mutandis Decizia Curții Constituționale nr. 591/21.10.2014, „legătura cu soluționarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate”, aceasta fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispozițiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanța de control constituțional este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și autoritatea competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menționată.
Astfel cum a statuat prin jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională se pronunță asupra litigiului de natură constituțională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu specificul cauzei și cu dispozițiile legale incidente.
Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, în raport și de criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acel text de lege.
În ceea ce privește condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, reținând că decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părți.
Raportat la aceste considerente, Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională. Fiind un remediu procesual, excepția de neconstituționalitate vizează în principal verificarea constituționalității unei dispoziții prevăzute de actele normative primare care are legătură cu soluționarea cauzei.
Prin demersul întreprins, în esență, recurentul invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat în dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cazurile cu privire la care se poate formula recurs în casație, respectiv că aceste dispoziții nu includ între motivele de recurs în casație și reformarea hotărârii nemotivate din apel, cât și ipoteza în care instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel ori hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, precum și soluția de abrogare, prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 9 și 14 din Codul procedură penală.
Verificând în aceste coordonate aspectele sesizate, Înalta Curte reține că prin demersul întreprins, recurentul-inculpat A nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate, excepția de neconstituționalitate necircumscriindu-se unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a normelor criticate.
Practic, prin criticile formulate, recurentul-inculpat tinde la modificarea și completarea Codului de procedură penală, respectiv a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în sensul reintroducerii cazurilor de casare prevăzute anterior datei de 01.02.2014 la pct. 9 și 14 și care, la momentul abrogării prin Legea nr. 255/2013, aveau următorul conținut:
- hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii;
- instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel.
În acest context, Înalta Curte reține că, deși reglementarea cazurilor cu privire la care se poate face recurs în casație reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia acestei căi extraordinare de atac, titularul excepției aduce în discuție o pretinsă soluție legislativă care nu a fost cuprinsă în dispozițiile legale criticate, solicitând, de fapt, modificarea și completarea dispozițiilor legale ce formează obiectul excepției.
Or, a accepta susținerea autorului excepției ar echivala cu subrogarea Curții Constituționale în sfera de competență a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aceste chestiuni reprezentând opțiunea legiuitorului cu privire la cazurile în care se poate face recurs în casație.
Conchizând, constată că în modalitatea în care au fost formulate, criticile aduse textelor de lege invocate nu reprezintă o chestiune de constituționalitate, ci o încercare de cenzurare a modului în care legiuitorul a înțeles să reglementeze cazurile în care se poate face recurs în casație.
În aceste condiții, în care în realitate se critică procesul de legiferare, excepția de neconstituționalitate apare ca fiind inadmisibilă.
Cât privește critica autorului excepțiilor, în sensul că instanța de control constituțional se poate pronunța și asupra omisiunilor legislative, Înalta Curte admite că în anumite circumstanțe concret determinate, controlul constituțional poate viza și astfel de împrejurări, însă în cazul de față nu este vorba despre o omisiune cu relevanță constituțională, aspectele invocate vizând, astfel cum anterior s-a precizat, expresia opțiunii legiuitorului în materia reglementării cazurilor în care se poate declara recurs în casație.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, față de lipsa unei legături efective între necesitatea exercitării unui control de constituționalitate și soluționarea cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeași lege, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-inculpat A împotriva încheierii din data de 08 octombrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. X/231/2021/a2.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-inculpat A împotriva încheierii din data de 08 octombrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. X/231/2021/a2.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2024.