Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, a solicitat judecătorului să dispună:
- în principal, obligarea pârâților la includerea în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 720/2008, în regim de compensare 100%, a medicamentului Nivolumab (denumire comercială Opdivo) pentru indicația terapeutică Neoplasm gastric care prezintă expresie PD-LI cu scor combinat pozitiv(CPS,combined positive score) mai mare sau egal cu 1;
- în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la adoptarea Ordinului privind constituirea comisiei pentru aprobarea decontării medicamentelor pentru indicațiile terapeutice neincluse în rezumatul caracteristicilor produsului, publicat în transparență decizională pe site-ul www.x.ro la data de 04.09.2018.
2. Soluția instanței de fond
Prin Sentința nr.45/2024 din 26 martie 2024, Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România, ca fiind inadmisibilă.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe, considerând că aceasta a admis în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, pe motiv că nu s-a adresat în prealabil cu o cerere pârâților.
Contrar acestor susțineri, recurenta-reclamantă a arătat că, anterior promovării cererii de chemare în judecată, s-a adresat pârâților cu solicitările ce fac obiectul cauzei, aspect pe care îl dovedește cu înscrisul anexat, în copie, recursului formulat, respectiv cererea adresată pârâților și dovezile de comunicare prin poștă cu confirmare de primire.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
Excepția nulității recursului a fost respinsă de instanță, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., căruia îi pot fi subsumate criticile formulate de recurenta-reclamantă A, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Astfel cum rezultă din expunerea prezentată la pct. I.1 al prezentei decizii și, de altfel, a reținut și prima instanță, demersul judiciar al reclamantei vizează o acțiune în contencios administrativ generată de refuzul nejustificat de soluționare a cererii, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, „...se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (...)”. Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit la art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 554/2004 ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile”. Față de conținutul acestor texte de lege, Înalta Curte reține că este necesar ca reclamantul să facă dovada existenței premisei refuzului nejustificat și anume adresarea unei cereri către autoritatea/autoritățile chemate în judecată, în caz contrar acțiunea fiind inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile.
Înalta Curte constată că sintagma de „procedură prealabilă” vizează, în acest context, condiția depunerii unei cereri în legătură cu care se invocă pretinsul refuz nejustificat.
Instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, motivându-și soluția pronunțată pe faptul că reclamanta nu a făcut dovada că anterior formulării acțiunii care face obiectul prezentului dosar s-a adresat autorităților publice pârâte cu o cerere administrativă privind drepturile și interesele pretinse în cauza de față, iar aceste autorități au refuzat în mod nejustificat să soluționeze cererea respectivă sau nu i-au răspuns în termenul legal.
Deși raționamentul primei instanțe este legal și temeinic, reclamanta a făcut dovada formulării cererii administrative și a refuzului nejustificat de soluționare a ei în fața instanței de recurs. Într-adevăr, potrivit art. 492 alin. (1) C. proc. civ., „în instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea”.
Astfel, potrivit înscrisurilor anexate cererii de recurs în condițiile art. 492 alin. (1) C. proc. civ. (filele 6-11), Înalta Curte constată că recurentul-reclamant s-a adresat autorităților pârâte cu o cerere administrativă în sensul anterior menționat, astfel încât sancțiunea constatării inadmisibilității cererii de chemare în judecată apare ca fiind nelegală, judecătorul fondului lăsând nesoluționat fondul cauzei, în sensul că nu a stabilit dacă refuzul pârâților este justificat ori nejustificat, respectiv dacă autoritatea pârâtă a lezat sau nu drepturile sau interesele legitime ale reclamantei.
Totodată, se are în vedere că prezenta cauză nu poate fi analizată strict din perspectiva normelor de drept interne invocate de pârâți prin întâmpinările depuse în cauză. Aceasta întrucât cauza se situează și în sfera de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, atât a respectării dreptului la viață, garantat de art. 2 al Convenției EDO, cât și a art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO, care garantează accesul efectiv la o instanță.
Astfel, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța deosebită pe care o atribuie principiului liberului acces la justiție pentru însăși existența unei societăți democratice. Acestei hotărâri îi poate fi atribuit un dublu merit: pe de o parte, acela de a fi tranșat problema privind sfera de aplicabilitate a art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul în care acesta reglementează nu numai condițiile necesare desfășurării unui proces echitabil, ci și dreptul de a accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege, în acest caz a dreptului la viață, iar, pe de altă parte, acela de a fi subliniat importanța exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăți democratice și al unui stat de drept.
În sensul considerentelor expuse anterior, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că scopul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este „să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective“, în acest sens fiind Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunțată în Cauza Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, și Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.
Tot în lumina celor statuate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, instanța de recurs reține că asigurarea unui drept de acces efectiv la justiție trebuie analizată și prin prisma efectelor pe care hotărârea judecătorească le are asupra drepturilor persoanei care s-a adresat justiției. În acest sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, paragraful 42, s-a reținut că un drept de acces la justiție efectiv „nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat”.
În aceste condiții, instanța de control judiciar constată că o eventuală admitere a excepției inadmisibilității ar avea un caracter exclusiv dilatoriu pentru reclamantă, raportat la natura specială a situației factuale care a determinat conduita reclamantei de a acționa cu celeritate pentru prezervarea drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la viață și accesul efectiv la o instanță, astfel că se impune respingerea acestei excepții.
Așa fiind, casarea cu trimitere se impune pentru soluționarea în mod efectiv a fondului cauzei, cu respectarea principiului contradictorialității și a accesului părților la dublul grad de jurisdicție.
Pentru considerentele expuse, reținând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.5 C. proc. civ., pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A împotriva Sentinței nr.45/2024 din 26 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A împotriva Sentinței nr.45/2024 din 26 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 februarie 2025.