Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la 08.05.2024, sub nr. x/3/2024, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor, a solicitat:
1) anularea Comunicării privind rezultatul achiziției directe cu codul unic 2024 A1 027-Lot 2;
2) anularea tuturor actelor administrative subsecvente care au stat la baza emiterii actului administrativ, Comunicării privind rezultatul achiziției directe cu codul unic 2024 Al 027-Lot 2, necomunicate de pârât;
3) reluarea evaluării ofertei sale și obligarea autorității contractante de a lua în calcul toate expertizele depuse de reclamant ca experiență similară efectuate de expertul propus ce au fost întocmite de reclamant în dosare care au ca obiect „anularea de acte administrative fiscale” pentru că fac parte din categoria expertizelor din domeniul fiscalității așa cum au fost luate în calcul la restul ofertanților, așa cum reiese din înscrisurile comunicate de autoritatea contractantă.
Prin Sentința civilă nr. 3558/ 30.05.2024, Tribunalul București – Secția a II-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția a X-a Contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la 20.06.2024, sub nr.x/3/2024.
2. Soluția instanței de fond
Prin Sentința nr. 129 din 24 iulie 2024, Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice a admis cererea de chemare în judecată și, în consecință:
A anulat Comunicarea nr. (..)/ 25.04.2024 privind rezultatul achiziției directe cu codul unic 2024 A1 027-Lot 2;
A anulat, în parte, toate actele administrative care au stat la baza emiterii Comunicării nr. (..)/ 25.04.2024 privind rezultatul achiziției directe cu codul unic 2024 A1 027-Lot 2, în ceea ce privește evaluarea ofertei depuse de către reclamant;
A obligat autoritatea contractantă pârâtă la reevaluarea ofertei depuse de către reclamant, sub aspectul evaluării tehnice, conform motivelor expuse în considerentele hotărârii.
3. Cererea de recurs
Împotriva Sentinței nr. 129 din 24 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Recurentul-pârât susține existența unor motive/ argumente contradictorii, prin reținerea la pagina 6 din cuprinsul sentinței recurate a faptului că, potrivit Scrisorii de intenție nr. (..)/ 08.02.2024, pct. 2 – Cerințe minime – se impunea ca ofertantul să facă dovada că a mai prestat servicii de expertiză în sensul întocmirii unui raport de expertiză în specializarea fiscalitate, în timp ce la pagina 7 se arată că, în lipsa unor criterii explicite de determinare a conținutului rapoartelor de expertiză, autoritatea contractantă este obligată să arate în raportul de evaluare care este criteriul de diferențiere între rapoartele de expertiză depuse.
În realitate, autoritatea contractantă și-a respectat cerințele, întrucât atât în Scrisoarea de intenție (punctul 2.2.2.), cât și în cuprinsul Caietului de sarcini (punctul 5.2.) s-a solicitat ca „expertul cheie desemnat pentru îndeplinirea contractului să facă dovada că a mai prestat servicii de expertiză în sensul întocmirii unui raport de expertiză în specializarea fiscalitate”.
Prin urmare, în mod greșit, instanța fondului a arătat că nu există o cerință a autorității contractate, cuprinsă în Caietul de sarcini, care să facă referire la domeniul fiscalitate.
Această cerință este prevăzută expres în Scrisoarea de intenție și în Caietul de sarcini, în sensul solicitării de dovezi care atestă prestarea de servicii de expertiză în specialitatea fiscalitate, iar cerința impusă de prima instanță de a se insera în fiecare clauză a caietului de sarcini condiția specializării „fiscalitate” este excesivă.
Instanța de fond a procedat greșit și la analiza independentă a condiției stipulate de către autoritatea contractantă, din cuprinsul punctului 8.2. al Caietului de sarcini, referitoare la sintagma „domeniul pentru care se depune oferta”, fără să precizeze că în caietul de sarcini, la punctul 5.2. această cerință a fost exprimată fără echivoc.
În măsura în care exprimarea din Caietul de sarcini, referitoare la domeniul pentru care se depune oferta, ar fi fost ambiguă, reclamantul avea la dispoziție instituția solicitării de clarificări.
De asemenea, prin argumentația conform căreia nu este importantă denumirea raportului de expertiză efectuat, ci ceea ce tratează acesta, iar autoritatea contractantă este obligată să arate în raportul de evaluare care este criteriul de diferențiere între rapoartele de expertiză depuse, recurentul-pârât susține că se adaugă nejustificat la atribuțiile membrilor comisiei de evaluare, aceștia având competența să verifice documentația ofertanților, fără a avea însă prerogative de a analiza fondul rapoartelor de expertiză judiciare depuse, astfel cum acestea au fost calificate de instanțele de judecată.
Argumentația instanței de fond dispune asupra unei învestiri indirecte, în sarcina membrilor comisiei de evaluare, cu atribuții ce exced cadrului în care aceștia își desfășoară activitatea.
Comisia de evaluare, cu pregătire specializată în domeniul achizițiilor, nu poate reevalua natura unei lucrări de specialitate, împotriva celor reținute de instanțele de judecată în fața cărora s-a depus lucrarea.
Abordarea instanței de fond nu are corespondent în realitate, deoarece rapoartele de expertiză, pentru a fi demonstrată experiența similară, nu se depun în integralitate pentru a putea fi reevaluate de comisie, ci dovada se realizează prin extrase din conținutul rapoartelor de expertiză sau lucrărilor de specialitate.
Cu privire la acceptarea unui raport de expertiză contabilă judiciară, aceasta s-a produs din eroare, iar reclamantului i-a fost creat un avantaj și nu un dezavantaj.
Rapoartele de expertiză depuse de intimatul-reclamant sunt rapoarte de expertiză contabilă judiciară întocmite de acesta în calitatea de expert contabil, membru CECCAR, neputând să fie introduse în procesul de evaluare, deoarece cerințele minime sunt în sensul prestării de servicii de expertiză, în sensul întocmirii unui raport de expertiză în specializarea fiscalitate.
În dosarul pentru care a fost demarată procedura de achiziție publică s-a solicitat desemnarea unui expert tehnic judiciar în specialitatea fiscalitate, membru al Camerei Consultanților Fiscali, fiind aplicabile disp. art. 3 alin. (1) lit. g din OG nr. 71/2001 privind organizarea și exercitarea activității de consultanță fiscală.
4. Apărările formulate
Intimatul-reclamant A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
II. Soluția instanței de recurs
Analiza motivelor de casare
Din actele dosarului se desprinde concluzia că judecătorul fondului, deși realizează o diferențiere clară între expertiza contabilă și expertiza în specialitate fiscală, consideră că sintagma „domeniul pentru care se depune oferta – fiscalitate” nu este însoțită de criterii explicite de determinare a conținutului rapoartelor de expertiză, iar autoritatea contractantă, în evaluarea ofertelor trebuia să se raporteze nu la denumirea raportului de expertiză (contabilitate-fiscalitate), ci la obiectul expertizării, fiind posibil ca un raport de expertiză, deși este denumit „raport de expertiză contabilă judiciară”, să trateze și aspecte din domeniul fiscalității.
Față de acestea, prima instanță a constatat că autoritatea contractantă a procedat la aplicarea factorului tehnic de evaluare, de o manieră inconsecventă, nerezultând motivele pentru care raportul de expertiză contabilă judiciară aferent unui dosar a fost punctat, iar rapoartele de expertiză contabilă din alte dosare nu au fost punctate.
A mai constatat prima instanță că nu reiese că a fost efectuată o verificare intrinsecă a rapoartelor de expertiză contabilă depuse de reclamantă din care să rezulte că Dosarul nr.x/2/2018 îndeplinește în concret condițiile caietului de sarcini, în ciuda denumirii de raport de expertiză contabilă, creându-se astfel o situație juridică incertă, lipsită de previzibilitate, urmând ca autoritatea contractantă să stabilească conținutul factorului de evaluare privind experiența similară, cu condiția aplicării unitare a acestuia, întrucât instanța de judecată nu se poate substitui în atribuțiile comisiei de evaluare.
Înalta Curte constată că la pct. 5 – Cerințe minime – din Caietul de sarcini pentru achiziția publică a serviciului de expertiză tehnică judiciară în specializarea fiscalitate pentru Dosarul nr. x/3/2023, aflat pe rolul Tribunalului București se stabilește condiția ca expertul cheie desemnat pentru îndeplinirea contractului să facă dovada că a mai prestat servicii de expertiză în sensul întocmirii unui raport de expertiză în specializarea fiscalitate.
La punctul 8.2. din Caietul de sarcini se menționează că rapoartele de expertiză trebuie să fie din domeniul pentru care se depune oferta (fiscalitate), altfel acestea nu se punctează.
Punctele 2.2.2. și 4.2. din Scrisoarea de intenție nr.(..)/ 08.02.2024 conțin aceeași precizare, depunerea unor rapoarte de expertiză în specializarea fiscalitate, întrucât instanța de judecată a încuviințat administrarea probei cu expertiză în domeniul fiscalitate.
Prin urmare, instanța de fond deși reține că cerința minimă este cea referitoare la dovada prestării serviciilor de expertiză în sensul întocmirii unui raport de expertiză în specializarea fiscalitate, apreciază că aceasta nu este explicită, deoarece nu se cunoaște care este criteriul de diferențiere între rapoartele de expertiză depuse, iar comisia de evaluare are obligația să se raporteze nu la denumirea raportului de expertiză contabil/ fiscalitate, ci la conținutul acestuia.
Înalta Curte constată că din această perspectivă, motivarea primei instanțe este contradictorie, întrucât în considerente s-a evidențiat diferența dintre cele două domenii, contabilitate-fiscalitate, astfel că referirea la depunerea unor dovezi din care să rezulte că ofertantul a prestat servicii în sensul efectuării unor rapoarte de expertiză cu specializarea fiscalitate este îndestulătoare.
Este atribuția comisiei de evaluare să aprecieze fiecare lucrare în parte, conform criteriului sus-menționat, iar instanța de fond nu a arătat, prin exemple concrete, că membrii comisiei au avut în vedere doar denumirea actului și nu conținutul acestuia.
Dacă instanța de fond s-ar fi aplecat asupra analizei conținutului evaluării lucrărilor, ar fi observat că s-au arătat, în concret, motivele pentru care rapoartele de expertiză sunt/ nu sunt în domeniul fiscalității (filele 13-16 dosar fond).
Împrejurarea arătată de intimatul-reclamant în sensul că în cazul unui raport de expertiză contabilă depus de acesta s-a optat pentru considerarea că este în domeniul fiscalitate, deși se denumea raport de expertiză contabilă nu poate avea drept consecință anularea rezultatului achiziției publice, partea nefiind vătămată în raport cu ceilalți ofertanți.
Întrucât comisia de evaluare a aplicat întocmai criteriul stabilit de cerința minimă, concluzia primei instanței referitoare la aplicarea diferențiată și crearea unei situații incerte, lipsite de previzibilitate este greșită față de prevederile analizate din caietul de sarcini și scrisoarea de intenție.
Deși prima instanță conchide în sensul că nu se poate substitui în atribuțiile comisiei de evaluare pentru a stabili în privința cărora dintre rapoartele de expertiză se impune acordarea punctajului, ea însăși încalcă acest principiu și se substituie comisiei întrucât reanalizează concluzia rapoartelor de evaluare, se pune în ipostaza membrilor comisiei, ajungând la concluzia aplicării neunitare a criteriului cerinței minime, neexistând însă și o argumentare a acestei opțiuni.
Față de acestea, Înalta Curte reține că actul atacat este în concordanță cu dispozițiile legale în baza cărora a fost emis, evaluarea tehnică a ofertei depuse de reclamant a urmat cerințele prevăzute în caietul de sarcini și scrisoarea de intenție, iar cererea acestuia de reevaluare este nefondată.
În consecință, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va dispune admiterea recursului pârâtului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva Sentinței nr. 129 din 24 iulie 2024 a Curții de Apel București – Secția a X-a de contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice.
Casează sentința recurată și, rejudecând:
Respinge acțiunea formulată de reclamantul A, ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.