Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 14.08.2024 pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX -a de contencios administrativ și fiscal, sub numărul de dosar x/2/2024, reclamanții A, B, C, C moștenitor legal al lui D și al lui E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata penalităților prevăzute de art. 906 C. proc. civ. cuvenită fiecărui reclamant, de la data de 8.06.2019, data expirării termenului prevăzut de 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr 554/2004, și până la data executării obligației stabilite prin DC nr 2370/8.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul x/2/2015.
Soluția instanței de fond
Prin Sentința Civilă nr. 1551 din data de 01.10.2024, Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal a dispus următoarele:
„ Respinge, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii.
Respinge, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B, C, C moștenitor legal al lui D și al lui E , F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI PRIN SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI”.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinței au declarat recurs reclamanții A, B, C, în nume propriu, dar și în calitate de moștenitor legal al părinților săi, D și E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, și, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct.5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., aceștia au susținut că sentința recurată este vădit nelegală, instanța de executare fiind în eroare.
În dezvoltarea recursului, recurenta – reclamantă a arătat că, în primul rând, în considerentele Deciziei I.C.C.J. nr. 2370/08.05.2019, care constituie titlul executoriu, intrate în puterea lucrului judecat, s-a statuat și ce debitorul nu are dreptul sa facă: "nu se pot retine apărările intimatului (Guvernul, nt. subs., N.V.) insensul ca poate decide când si in ce măsura se va efectua vânzarea pachetului de acțiuni... " - vezi titlul executoriu, p.5, par. 1, dar si ce debitorul este obligat sa facă : "... obiectul litigiului nu vizează instituirea, modificarea sau abrogarea unor norme juridice, ci organizarea executării si executarea in concret a acestora, atribute ce tin de acțiunea administrației publice." — vezi titlul executoriu, p.5; par. 3.
Ca urmare, debitorul a făcut exact ce s-a statuat că nu are dreptul să facă și nu a făcut nimic din ceea ce trebuia realmente să facă - să adopte Normele de aplicare a OUG nr. 49/1997, modificată și completată, adică procedura si condițiile vânzării acțiunilor U S.A. către salariați -, instanța de executare dovedindu-se de vădita rea credința când a statuat ca obligația din titlul executoriu a fost indeplinită de debitorul autoritate publica prin adoptarea HG nr. 746/2022.
Subsumat motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct.7 C. proc. civ., recurenții – reclamanți susțin că instanța de executare a încălcat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 2370/08.05.2019, care constituie titlul executoriu.
Reamintesc recurenții – reclamanți că, prin dispozitivul Deciziei I.C.C.J. nr. 2370/08.05.2019 autoritatea administrativă centrală a fost obligată "să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a disp. art. 9 din anexa la OUG nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin OG nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale U S.A., până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile in cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 lei pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării prezentei decizii și până la exectarea obligației" , iar art. 9 din anexa la OUG nr. 49/1997 are următorul conținut:
"Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege.Societatea comercială va tine evidenta acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații Societății Naționale U - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile in cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărârea Guvernului".
Astfel, susțin recurenții că norma legală pe care autoritatea executivă ar fi trebuit să o pună în executare conține în fapt două drepturi, iar nu un drept al salariaților U - și o obligație corelativa dreptului lor, care incumba Guvernului.
Astfel, art. 9 al Anexei la OUG nr. 49/1997, la care trimite dispozitivul titlului executoriu, prevede în primul rând dreptul salariaților U S.A. de a cumpăra, în condiții de favoare în ce privește prețul, un pachet de pana la 8% din acțiunile societății.
Pe de altă parte, aceeași normă legală prevede ca procentul din capitalul social care se vinde salariaților și momentele când se va realiza vânzarea vor fi stabilite prin hotărâre de Guvern.
Or, asa cum a stabilit I.C.C.J. în Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 (HP), pct. 79, o posibilitate recunoscuta ca fiind legală nu este altceva decât un drept.
Ca urmare, când a adoptat HG nr. 746/2022 Guvernul nu a îndeplinit obligația din titlul executoriu (și nici pe cea din lege), ci doar a exercitat dreptul discreționar de a stabili el, peste lege, dacă vinde, cât vinde și când vinde. In alte cuvinte, Guvernul nu a îndeplinit obligația din titlul executoriu prin stabilirea cotei din capitalul social care se vinde salariaților și a momentelor când va avea loc vânzarea, pentru că aceste lucruri nu sunt obligații, ci drepturi discreționare pe care Guvernul și le-a dat singur prin OG nr. 55/2003.
Pe de alta parte, mai susțin recurenții – reclamanți că, întrucât obligația din dispozitivul deciziei - titlu executoriu este de a pune în aplicare disp. art. 9 din anexa la OUG nr. 49/1997 iar aceasta normă legală reglementează doua drepturi, nu se poate admite că aceasta normă a fost pusă în aplicare, în întregime, fără satisfacerea și a celui de-al doilea drept, respectiv al reclamanților, în calitate de salariați ai U S.A., de a cumpăra, în condiții de favoare, pachetul de acțiuni prevăzut de lege.
Or, asta presupunea ca Guvernul să dea, prin hotărârea la care fusese obligat, Normele de aplicare a legii, în concret procedura și condițiile vânzării acțiunilor către salariați, lucru pe care debitorul nu 1-a făcut, nici în tot si nici în parte.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții susțin că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normei legale de drept material care trebuia pusa in executare - art. 9 din anexa la OUG nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin OG nr. 55/2003.
Este de remarcat și că adoptarea hotărârii de guvern trebuia sa atingă un obiectiv, un scop : sa facă posibila vânzarea acțiunilor către salariați (sa adopte o hotărâre de guvern ... în vederea vânzării de acțiuni ale U S.A....).
Acest obiectiv nu a fost atins prin adoptarea HG nr. 746/2022 ci chiar ne-am Îndepărtat de el, deoarece nu există nici acum, cum nu exista nici înainte de adoptarea HG nr. 746/2022, Normele de aplicare a legii.
Pe de alta parte, termenul stabilit în HG pentru finalizarea vânzării acțiunilor către salariați -31.12.2023 - s-a implinit fără ca măcar vânzarea acțiunilor să înceapă iar nicidecum să se finalizeze.
Guvernul, când a adoptat HG nr. 746/2022, a făcut așadar o promisiune mincinoasa.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții – reclamanți susțin că soluția pronunțata de instanța de executare în sentința recurată raportat la faptul ca HG nr. 746/2022 a fost anulata prin Sentința civila nr.145/13.09.2023 pronunțata de Curtea de Apel Ploiești in ds. nr. x/42/2023, rămasa definitivă prin nerecurare, este de asemenea vădit nelegală.
Instanța de executare a apreciat ca HG nr. 746/2022 este un act administrativ individual (cu mulți destinatari, zeci de mii, dar totuși individual) si ca Sentința nr. 145/13.09.2023 produce efecte doar inter partes.
Apreciază recurenții – reclamanți că aceste concluzii ale instanței de executare nu pot fi primite, în considerarea faptului că dreptul fiecărui reclamant sau intervenient din ds. nr. x/2/2015, în care a fost pronunțată Decizia ICCJ nr. 2370/08.05.2019 care constituie titlul executoriu, este identic cu al reclamantului din ds. nr. x/42/2023, în care a fost anulată definitiv HG nr. 746/2022.
Întrucât "ubi eadem est ratio, eadem soluția esse debet”, soluția de anulare definitivă și integrală a HG nr. 746/2022, pronunțată în ds. nr. x/42/2023, produce efecte în privința tuturor destinatarilor HG nr. 746/2022, care sunt salariații U S. A. cu vocație la cumpararea pachetului de acțiuni de 8% stabilit prin lege, deci și in privința recurenților - reclamanți.
Deși toți salariații U S.A. cu vocație la cumpărarea acțiunilor societății se afla în exact același raport de drept material, drepturile lor fiind identice, daca numai unul sau unii beneficiază de anularea HG nr. 746/2022, în legătura cu care s-a statuat printr-o hotărare judecătoreasca definitivă că nu reprezintă executarea integrală și conformă a obligației stabilit în sarcina Guvernului prin Decizia ICCJ nr. 2370/08.05.2019, în timp ce altor salariați li s-a refuzat acest beneficiu, înseamnă ca se încalcă și disp. art. 124 alin. (2) din Constituții României, potrivit cărora: Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.(l) pct. 5 C. proc. civ. recurenții – reclamanți susțin că actul administrativ pe care debitorul Guvern îl prezenta ca executare a obligației stabilite în sarcina sa prin Decizia ICCJ nr. 2370/08.05.2029 a încetat sa existe (a fost anulat), debitorul nu a executat, nici măcar în parte, obligația stabilita în sarcina sa prin titlul executoriu, motiv pentru care solicită instanței de control judiciar să admită cererea de recurs, sa constate ca debitoul Guvem nu a executat obligația stabilita în sarcina sa prin titlul executoriu, sa admită cererea de executare silită și să oblige debitorul autoritate publica la plata către fiecare dintre reclamanți a unei penalități pe zi de întârziere, până la executare, astfel cum au solicitat prin cererea de executare.
Apărările formulate în cauză
Intimatul – pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului în termenul legal, a formulat apărări la recursul promovat de reclamanți, în cadrul unei întâmpinări, solicitând respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.
Procedura de soluționare a recursului
În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 art. 490 C. proc. civ.
Prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 20.01.2025, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea tuturor părților, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului.
Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 C. proc. civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările din cuprinsul întâmpinării, dar și de normele legale aplicabile litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A, B, C, în nume propriu, dar și în calitate de moștenitor legal al părinților săi, D și E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S și T este nefondat, motiv pentru care va fi respins, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:
Elemente de fapt și de drept relevante
Prin Decizia civilă nr.2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul numărul x/2/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a fost îndreptată și completată prin Încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o Hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 a OUG nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale U S.A până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației.
Potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a OUG nr. 49/1997:
„Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va tine evidenta acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații Societății Naționale U - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului.”
În cauză, debitorul Guvernul României a emis HG nr.746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560 /08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele:
„ART. 1
(1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "U" - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării.
(2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.
ART. 2
În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
Problema de drept dedusă judecății prin prezentul recurs este aceea a verificării corectei aplicări de către prima instanță a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 în raport de obligația instituită prin titlul executoriu mai sus menționat.
Conform paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunțată de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/1/2017), procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:
a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării).
Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 lei pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani.
Această etapă are un dublu scop:
- pe de o parte, dă efect principiului disponibilității care guvernează executarea silită și în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, așa cum rezultă explicit din dispozițiile art. 24 alin. (5) altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) și 4 lit. b și c și art. 24 alin. (1), deoarece s-a încălca principiul disponibilității; în plus, spre diferență de dreptul comun, executarea silită în astfel de situații se face de instanța de executare și nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuție este constrângerea la exercițiului puterii publice;
- pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligația care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanța de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului și penalitățile în favoarea creditorului.
b) Într-o a doua etapă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.
Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligației amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură.
Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, daca în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu executa obligația prevăzuta în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din Codul de procedură civila, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.
Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunță la executarea începută). Astfel, potrivit art. 24 alin. (5), în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților.
Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita /se pot stabili penalități de întârziere conform legii nr. 554/ 2004:
- pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) și 6, odată cu soluționarea acțiunii sau a recursului, la cererea părții interesate (reclamantul);
- pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
De altfel, art. 18 alin. (5) și 6 nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziția creditorului de a cere încă din cursul judecății executarea obligației principale sub sancțiunea penalităților, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalități în temeiul art. 24 alin. (3), fiind aceleași penalități, care de data aceasta încep să curgă diferit.
Apoi, trebuie observat faptul că stabilirea cuantumului final al penalităților nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condițiile C. proc. civ. Dacă ar fi așa, dispozițiile art. 24 alin. (4) și 5 din Legea nr. 554 /2004 nu ar mai avea nicio rațiune, iar penalitățile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) s-ar executa direct în temeiul C. proc. civ., fără mijlocirea instanței de executare.
De altfel, obligația de a emite un act administrativ individual, indiferent de numărul destinatarilor actului, conține o obligație unică în sarcina autorității publice emitente de a emite un singur act administrativ, acest caracter unic răsfrângându-se și asupra mijlocului de constrângere reprezentat de stabilirea penalităților de întârziere.
Mergând mai departe cu raționamentul juridic, se constată că stabilirea penalităților în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeași lege, cel puțin ca și cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18 se reține de către instanță o neexecutare a unei obligații legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligații stabilite pe cale judecătorească și devenită executorie.
În mod evident, stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ.
Așadar, în cazul obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și exercițiul autorității publice, dacă obligațiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24 alin. (3), 4 și 5.
Este esențial că obiectul executării silite nu constă în penalitățile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligația de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și, implicit, exercițiul forțat al autorității publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări.
Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554 /2004, după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț din Legea nr. 554 /2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire.
Acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554 /2004 trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile).
În situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și totuși formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde și aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanța este ținută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligația nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere.
Susținerea recurenților – reclamanți este aceea că prima instanță în mod greșit a apreciat că pârâții și-ar fi îndeplinit obligația de a face stabilită prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370 /2019 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. x/2/2015, aceștia invocând, așadar, o neexecutare a titlului executoriu invocat în speță.
Raportând conținutul HG nr. 746/2022 la dispozițiile art. 9 din Anexa nr.1 a OUG nr.49/1997, prima instanță a reținut că debitorul Guvernul României prin emiterea acestui act administrativ și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin Decizia Civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin urmare, ceea ce trebuie stabilit este dacă, în lumina dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ, în cauză se reține o executare sau o neexecutare a titlului executoriu emis de instanța de contencios administrativ, aspect care intră în sfera de aplicare a legii, chiar dacă implică în sine și verificări de fapt ce nu pot fi însă desprinse de conținutul normei juridice a cărei aplicare se discută în cauză.
Din analiza dispozitivului deciziei menționate, Curtea reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească pe de o parte cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați, iar pe de altă parte momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia.
Or, prin HG nr. 746 /2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023 și cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați de 1 % din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării.
Înalta Curte constată că, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe, pârâtul Guvernul României a adoptat H.G nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560/8 iunie 2022.
În preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispozițiile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale U - S.A. București, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, cu modificările ulterioare, precum și la Decizia civilă nr. 2.370 din 8.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal,
Prin art. 1 al H.G. nr. 746/2022 pârâtul Guvernul României a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea „U“ - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. Totodată, s-a prevăzut ca vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.
Prin art. 2 din H.G. nr. 746 /2022 s-a prevăzut ca, în termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554 /2004: „Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii”.
Potrivit art. 24 alin. (3) din aceeași lege: „La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 C. proc. civ.”.
Având în vedere că prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49 /1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003 în vederea vânzării de acțiuni ale U până la limita de 8% din capitalul social, iar la data de 8 iunie 2022, pârâtul a adoptat H.G. nr. 746 /2022, prin care a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea „U“ - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte retine ca prima instanță, cu corecta aplicare a legii, a reținut că aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere nu mai sunt necesare în condițiile în care debitorul Guvernul României a executat obligația stabilită în sarcina sa prin hotărârea definitivă.
Potrivit dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale U - S.A. București, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 55/2003: „Salariații Societății Naționale U - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului”.
Legea recunoaște autorității publice posibilitatea de a stabili o cotă, până la limita de 8%, marjă de apreciere ce a fost exercitată prin intermediul H.G. nr. 746/2022.
Pe de altă parte, termenul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia a fost, de asemenea, stabilit (decembrie 2023).
În ceea ce privește prețul de achiziție, se constată că acesta este stabilit prin lege, nefiind necesar un act administrativ de forță juridică inferioară care să stabilească prețul acestor achiziții („același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare”).
Având în vedere ca, la data de 8 iunie 2022, pârâtul Guvernul României a îndeplinit obligația de a face stabilita prin titlul executoriu Decizia nr. 2370/2019 definitiva, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție in dosarul nr. x/2/2015, Înalta Curte reține că la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se mai justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în mod corect reținând prima instanță că a fost executată obligația stabilită prin titlul executoriu.
Astfel, cu corecta aplicare a legii, prima instanță a reținut că aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere nu mai sunt necesare în condițiile care la data de 8 iunie 2022, pârâtul a îndeplinit obligația de a face stabilita prin titlul executoriu Decizia nr. 2370/2019, definitiva, aceasta fiind executată, nu mai subzista necesitatea constrângerii debitorului și prin urmare aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere au devenit inutile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează, de asemenea, și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părți. În consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997, par. 40; Iatridis c. Greciei, 25 martie 1999, Burdov c. Rusiei, 7 mai 2002, par. 34; Jasiuniene c. Lituaniei; Ruianu c. României, 17 iunie 2003, X c. României, 2 martie 2004, Șandor c. României, 24 martie 2005).
Cu toate acestea, în materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanța nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă și penalitățile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligației de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, și nu pentru trecut, acestea neavând natura juridică a unor compensații/despăgubiri civile.
Or, în cauza dedusă judecății, reclamanții au atins scopul urmărit, obținând executarea obligației intuitu personae, iar din conținutul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că însăși fixarea cuantumului penalităților este condiționată de curgerea unui termen (prohibitiv) de 3 luni în care autoritatea publică, prin conducătorul acesteia, să fi rămas în pasivitate după pronunțarea încheierii de aplicare a art. 24 alin. (3)
Înalta Curte mai reține că în sarcina pârâtului nu se poate reține o culpă determinantă în întârzierea executării obligației, condiție prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166 /2020: „(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la companiile și societățile naționale, la instituții de credit, precum și la orice altă societate la care statul are calitatea de acționar, indiferent de cota de capital social deținută”.
Aceste modificări legislative au intervenit după pronunțarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2/2015, însă produc efecte în ceea ce privește situațiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acțiunilor U S.A.
Prin hotărârea judecătorească menționată nu a fost suplinit consimțământul unei părți la contractul de vânzare, obligația nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de inițierea unui proces de vânzare a acțiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173 /2020.
Prin urmare, nu se poate reține refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la OUG nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin OG nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că reclamanții au obținut executarea obligației prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat.
În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat. Acest motiv de casare intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, fiind incident când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
Contrar argumentelor prezentate de recurenți, soluția instanței de fond este legală, fiind rezultatul corectei interpretări și aplicări a dispozițiilor legale incidente litigiului dedus judecății, motiv pentru care criticile recurenților – reclamanți subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute, fiind neîntemeiate.
Deopotrivă, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct.5 și 6 C. proc. civ., invocate de asemenea, de recurenții – reclamanți.
Astfel, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, sub imperiul acestui motiv de casare, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Acest motiv de nelegalitate vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, ș.a.m.d.
Or, în susținerea acestui motiv de casare, recurenții – reclamanți, fără a invoca nici o normă de procedură pretins a fi încălcată de prima instanță, au arătat faptul că „actul administrativ pe care debitorul Guvern îl prezenta ca executare a obligației stabilite în sarcina sa prin Decizia ICCJ nr. 2370/08.05.2029 a încetat sa existe (a fost anulat), debitorul nu a executat, nici măcar în parte, obligația stabilita în sarcina sa prin titlul executoriu”.
Această critică însă nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.5 C. proc. civ., ci, mai degrabă în cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.8 C. proc. civ., instanța de recurs verificând, de altfel, hotărârea recurată din perspectiva îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute de art. 24 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, conform considerentelor anterior expuse.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia recurenții– reclamanți nu au invocat niciuna din aceste situații, susținând doar că „ soluția pronunțata de instanța de executare în sentința recurată raportat la faptul ca HG nr. 746/2022 a fost anulata prin Sentința civila nr.145/13.09.2023 pronunțata de Curtea de Apel Ploiești in ds. nr. x/42/2023, rămasa definitivă prin nerecurare, este de asemenea vădit nelegală.
Instanța de executare a apreciat ca HG nr. 746/2022 este un act administrativ individual (cu mulți destinatari, zeci de mii, dar totuși individual) si ca Sentința nr. 145/13.09.2023 produce efecte doar inter partes.
Nu se pot primit aceste concluzii ale instanței de executare. Dreptul fiecărui reclamant sau intervenient din ds. nr. x/2/2015, în care a fost pronunțată Decizia ICCJ nr. 2370/08.05.2019 care constituie titlul executoriu, este identic cu al reclamantului din ds. nr. x/42/2023, în care a fost anulată definitiv HG nr. 746/2022..”
Or, aceste critici nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. Prin urmare, se constată că recurenții au invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la nemotivarea sentinței de fond din perspectiva celor trei ipoteze corespunzătoare acestui caz de casare.
Normă imperativă instituie în sarcina părților obligația de a indica și a dezvolta motivul de nelegalitate invocat, acest lucru implicând indicarea concretă a ipotezei incidente, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează. Totodată, acest text de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea exactă a considerentelor apreciate contradictorii sau străine de natura cauzei, sau cu arătarea argumentelor pe care instanța ar fi trebuit să-și fundamenteze soluția pronunțată, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.
Așadar, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speță la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 6 al textului de lege antereferit. Aceasta deoarece, în practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, simpla invocare a acestuia neputând echivala cu motivarea recursului și, implicit, să determine casarea hotărârii.
Astfel, acest motiv de casare nu poate fi reținut și analizat în concret, dat fiind faptul că memoriul de recurs nu cuprinde argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii ori străine în cuprinsul acesteia.
Reținând, așadar, lipsa evidentă de prezentare de către recurenții -reclamanți a criticilor din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este judicios motivată, coerentă și răspunde criticilor și argumentelor înfățișate de toate părțile cauzei, fiind altfel pe deplin respectate prevederile art. 425 C. proc. civ. și limitele cercetării judecătorești impuse de dispozițiile 451 alin. 3 și 4 din Legea nr. 317/2004.
Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.
În același timp, este binecunoscut faptul că instanța nu trebuie să răspundă punctual fiecăruia dintre argumentele invocate de parte în dezvoltarea uneia ori alteia dintre susținerile făcute, ori dintre criticile din apel sau recurs, esențial fiind ca instanța să se pronunțe global cu referire la fiecare susținere sau la fiecare critică.
În speță, se constată că instanța de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor și apărărilor formulate de părți, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerințele impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și cu jurisprudența C.E.D.O. în materie, și făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei.
Așadar, instanța de fond a redat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât ansamblul considerentelor hotărârii nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă converg spre aceeași soluție, putând fi astfel realizat controlul judiciar, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenții – reclamanți au invocat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pt. 5 și 6 C. proc. civ., fără a preciza care sunt normele de drept procesual încălcate de prima instanță, sau considerentele contradictorii „ ori numai motive străine de natura cauzei”, nefiind decelate nici critici care să vizeze nemotivare hotărârii.
De asemenea, instanța de control judiciar nu poate reține ca fiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ. în cadrul căruia recurenții au invocat încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr.2370/08.05.2019.
Obiectul cererii de chemare în judecată privește atât pretenția formulată prin cerere, cât și dreptul subiectiv invocat; identitatea de obiect presupune reclamarea aceluiași beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecății anterior, formularea aceleiași pretenții, nu numai cu referire la obiectul material, ci și la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Pentru a stabili existența identității de obiect, trebuie analizat comparativ acest element al cererii de chemare în judecată cu ceea ce a stabilit instanța anterior.
Cauza cererii de chemare în judecată este fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii.
Or, pentru a exista identitate de cauză trebuie să se regăsească același fundament (act sau fapt juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acțiunii. Nu trebuie confundată cauza cu scopul urmărit prin introducerea acțiunii, pentru că este posibil să se tindă la obținerea aceleași finalități, dar pe temeiuri juridice diferite, astfel că incidența puterii de lucru judecat este exclusă.
În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.
Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.5, 6,7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanții A, B, C în nume propriu dar și în calitate de moștenitor legal al părinților săi, D și E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S și T, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul promovat de reclamanții C moștenitor legal al reclamanților E și D, H, L, P, T, C, G, K, O, S, B, F, J, N, R, A, I, M și Q împotriva Sentinței civile nr. 1551 din data de 1 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a de Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 martie 2025.