Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 aprilie 2025, pe rolul Curții de Apel București – Contestații Electorale, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central („BEC”, „Biroul”), a solicitat anularea Deciziei nr. xD/15.04.2025, emisă de pârât și respingerea, ca nefondată, a plângerii înregistrată sub nr. xC/BEC/P.R.2025/14.04.2025, formulată de către partidul „B”.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 114 din 22 aprilie 2025, Curtea de Apel București – Contestații Electorale a respins cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
3.1. Împotriva sentinței civile nr. 114 din 22 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București – Contestații Electorale, a declarat recurs reclamantul A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Recurentul-reclamant susține că prima instanță a stabilit greșit caracterul de publicitate politică al celor două postări, interpretând eronat legislația aplicabilă, respectiv Regulamentul (UE) 2024/900 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparența și vizarea unui public-țintă în publicitatea politică, la care face trimitere O.U.G. nr. 1/2025, norma europeană având prioritate în fața celei naționale, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României.
Arată că art. 3 pct. 2 din Regulament definește „publicitatea politică”, iar art. 3 pct. 3 definește „materialul publicitar politic”, dar acestea nu au legătură cu postările recurentului-reclamant, aspect neanalizat de prima instanță. Astfel, din analiza mesajelor postate rezultă că ele nu sunt special pregătite, publicate și promovate, în schimbul unei remunerații sau prin activități interne, ori ca parte a unei campanii de publicitate politică. În cauză se discută despre utilizarea unui cont personal de X, deschis din anul 2011 și activ tot timpul, așadar nu a fost deschis special în această perioadă și care conține două mesaje unice care nu se găsesc nici la candidați, nici la alți cititori din online (așadar nu este vorba de o campanie, nu fac parte dintr-o strategie a vreunei persoane), care exprimă gânduri personale și aprecieri cu privire la mai mulți candidați (fiind discutate mai multe persoane, printre care doi primari, un fost prim ministru, un fost președinte de țară interimar, un șef de partid ce candidează).
Susține recurentul-reclamant că, pentru a identifica un material publicitar politic, atât BEC cât și prima instanță au ignorat și interpretat greșit criteriile stabilite prin art. 8 pct. 1 din Regulamentul (UE) 2024/900, și anume: a) conținutul mesajului; b) sponsorul mesajului; c) limbajul utilizat pentru transmiterea mesajului; d) contextul în care este transmis mesajul, inclusiv perioada de difuzare; e) mijloacele prin care mesajul este pregătit, plasat, promovat, publicat, distribuit sau difuzat; f) publicul-țintă; g) obiectivul mesajului. Prin cele două mesaje, nu au fost prezentate obiective din programul politic al candidaților, ci a fost criticată conduita lor în legătură cu relația privind justiția și administrația, nu a fost reprodus vreun slogan de campanie, nu au fost reluate ulterior postările pe alte rețele de socializare pe care recurentul susține că le utilizează (Y, Z, website), nu a folosit reclame sau sponsorizări.
Recurentul-reclamant apreciază că, prin hotărârea recurată, instanța a interpretat greșit și prevederile art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, care definesc actorul politic. Învederează că nu a promovat obiectivele politice ale niciunui candidat, nu a reprodus citate, sloganuri de campanie, nu a tag-uit în postare vreun candidat de care a discutat, nu a făcut trimitere la site-ul sau contul lui. Pe de altă parte, în postare nu există nicio dovadă că între recurentul-reclamant și vreunul dintre candidați ar exista vreo legătură sau măcar o înțelegere, fie ea și implicită, neexistând niciun fel de obligații și legături, iar impunerea unor obligații de indicare a numărului candidatului, a sponsorului acestuia și la fondurile folosite de acesta în publicitate ar afecta libertatea de exprimare a recurentului-reclamant. Subliniază că nu este și nu dorește să fie agentul politic al vreunei persoane, însă se implică activ în dezbaterile publice de când activează în social media. În acest sens, solicită a se avea în vedere și dispozițiile din preambulul Regulamentului (UE) nr. 2024/900.
Printr-un alt rând de critici, recurentul-reclamant susține afectarea dreptului la o instanță imparțială, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, în cauza de față, instanța de fond a preluat rolul pârâtului BEC. Mai exact, deși în contestație s-a arătat că la data de 12 aprilie 2025 nu au existat două postări, ci una singură, instanța de fond a reținut o eroare materială comisă de Biroul pârât, reținând că este vorba de o altă postare, din data de 10 aprilie 2025. Or, în dosar nu s-a formulat o astfel de susținere, nu s-a depus nicio dovadă de către BEC în acest sens.
Mai arată recurentul-reclamant că BEC nu a indicat care sunt cele două postări, nu le-a prezentat, nu le-a analizat în decizia contestată, recurentul-reclamant nu a fost invitat la procedura desfășurată în fața Biroului, iar cele două postări nu au fost prezentat instanței de judecată, judecătorul cauzei având acces la postări prin căutarea proprie pe care a efectuat-o pe Internet, devenind astfel parte în dosar. O astfel de modalitate de a instrumenta cauza este contrară Ghidului practic privind utilizarea de către judecători a social-media în Europa Centrală și de Est, întocmit de CEELI Institute în anul 2000.
În raport de aceste aspecte, apreciază recurentul-reclamant că judecătorul primei instanțe nu întrunește condițiile de imparțialitate subiectivă, aspect de natură a afecta echilibrul procesual și soluția pronunțată. Mai arată că nu a putut formula o cerere de recuzare câtă vreme această chestiune s-a ivit abia cu ocazia redactării motivelor sentinței.
În ceea ce privește considerentele sentinței atacate, referitoare la libertatea de exprimare, prin care s-a susținut că reclamantul nu își exprimă propria opinie, ci atrage alegătorii în scopul exprimării dreptului la vot în favoarea unui candidat, recurentul-reclamant învederează că scopul campaniei electorale este ca politicienii să își prezinte intențiile, iar publicul să le dezbată, or BEC împiedică discuțiile publice de obiective, persoane sau alegători, ceea ce reprezintă formă de cenzură neacceptabilă într-un stat democratic. Limitarea libertății de exprimare într-o societate democratică trebuie să fie necesară, or instanța de fond nu a motivat cum este protejată societatea dacă cele două postări nu ar fi fost înlăturate ori ar fi fost etichetate ca material publicitar politic. În cele două postări, s-a argumentat de ce recurentul consideră că un candidat este mai bun ca alții, nu a postat excesiv, nu a țintit public pe X, nu a plătit publicitate digitală, nu a postat pe conturile altor persoane, a folosit contul său obișnuit de persoană fizică, ceea ce se subsumează libertății de exprimare, iar nu unui abuz ce trebuie sancționat. Apreciază că intenția legiuitorului, materializată prin art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 nu a fost aceea de a resticționa accesul persoanelor private la dezbaterea publică, ci doar de a supune prevederilor Regulamentului persoanele care au legături de afiliere cu partidele politice/candidații implicați în alegeri, altele decât cele prevăzute la lit. a – f).
Recurentul-reclamant susține și că postările analizate de prima instanță nu există. Astfel, prima instanță face trimitere la o postare indicând adresa https://www.x.com/share/p/1A8ficJJnR/, care în realitate nu există. De asemenea, instanța a respins apărarea cu privire la faptul că a doua postare este din 10 aprilie, iar nu din 12 aprilie, considerând că este vorba de o eroare materială, motivarea fiind contradictorie, întrucât ori acest viciu reprezenta o eroare materială ce trebuia invocată și îndreptată de BEC, ori este vorba de altă postare. Prin urmare, nu este clar ce postări sunt analizate, cele două postări din 10 aprilie sau unica postare din 12 aprilie. Prin urmare, susține recurentul-reclamant că este greșită individualizarea postărilor făcută de instanță.
Consideră recurentul-reclamant că în mod nefondat prima instanță a respins critica referitoare la nemotivarea deciziei BEC contestată, câtă vreme pârâtul nu prezintă postările analizate, ci doar indică unde sunt ele accesibile, în felul acesta fiind imposibil de făcut un control de legalitate de către instanță. Prima instanță a reținut că este suficientă indicarea actelor normative care justifică soluția dată de BEC (lege, Regulament UE și hotărâre AEP) și locul de pe internet în care se găsesc postările, or motivarea în drept nu exclude necesitatea de a motiva în fapt soluția pronunțată. Lipsa motivării deciziei BEC/actului administrativ nu poate împlinită ulterior, nici printr-un act administrativ ulterior și nici prin considerentele hotărârii instanței de fond.
Totodată, arată recurentul, prima instanță susține că acesta a făcut mai multe postări care conțin un îndemn direct către alegători, lucru contrazis de probele de la dosar. În prima postare la care face referire BEC, recurentul susține că a arătat cum a decis el și familia sa să voteze, la a doua postare arată alegătorilor că e mai bine să susțină un anumit candidat, necuprinzând, așadar, îndemnuri directe cu privire la vot și nici nu este vorba de postări repetate în acest sens.
Recurentul-reclamant învederează că în mod greșit prima instanță a susținut că postările repetate susțin obiectivele politice ale unui candidat, cât vreme la dosar nu există vreun document cu privire la obiectivele politice ale lui C și nici BEC sau prima instanță nu le enumera, astfel că nu se poate face vreo asemenea analiză. Prima instanță arată că ambele postări conțin un îndemn al alegătorilor de a vota cu unul dintre candidați, aspect nereal întrucât în postarea din 12 aprilie nu este niciun îndemn în acest sens, ci recurentul doar a arătat publicului cu cine a decis el, familia și prietenii săi să voteze.
De asemenea, recurentul-reclamant susține că este eronat și considerentul instanței de fond în sensul că ar fi acționat în numele candidatului C, câtă vreme nici la BEC și nici în fața instanței nu s-a depus vreo dovadă că ar exista vreo legătură între recurent și C. Susține recurentul că în postările din timpul campaniei electorale a prezentat mai mulți candidați la președinție, pe unii i-a lăudat, pe alții i-a criticat, fără avea o legătură cu aceștia.
Cât privește mențiunea instanței de fond în sensul că reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că nu este membru de partid, voluntar sau consultant al vreunui candidat, recurentul-reclamant susține că această cerință de probațiune excede celor prevăzute de art. 249 C. proc. civ.
3.2. Prin precizările depuse în scris, înregistrate la data de 09 mai 2025, recurentul-reclamant A a învederat că motivele de recurs se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar prin precizările formulate oral în ședința de judecată de la aceeași dată, a arătat că invocarea pct. 6 reprezintă o eroare, criticile de nelegalitate încadrându-se în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Biroul Electoral Central a depus întâmpinare față de declarația de recurs, prin care a invocat excepția nemotivării în termen a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat; ulterior comunicării motivelor recursului, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
6. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene
Prin cererea înregistrată la data de 9 mai 2025, recurentul-reclamant A a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări:
(i) în interpretarea art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, noțiunea de „actor politic” presupune sau nu încheierea unei înțelegeri prealabile, expresă sau tacită, între persoana fizică fără apartenență politică și oricare dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f) în scopul reprezentării sau acționării în numele acestora?
(ii) în raport de răspunsul la prima întrebare, în interpretarea art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, noțiunea de „actor politic” cuprinde și situația unei persoane fizice care, în lipsa unei atare înțelegeri, în nume propriu și din proprie inițiativă, în calitate de formator de opinie, își exprimă preferințele electorale, cu ocazia unor analize tehnice, prin materiale postate pe rețelele de socializare? Astfel de materiale pot intra în accepțiunea noțiunii de „material publicitar politic”, conform art. 3 pct. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900?
(iii) în raport de răspunsul la a doua întrebare, în interpretarea art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, persoana fizică fără apartenență politică care, în calitate de formator de opinie, își exprimă preferințele electorale, cu ocazia unor analize tehnice, prin materiale postate pe rețelele de socializare trebuie să îndeplinească și condițiile de etichetare prevăzute de art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, sub sancțiunea restrângerii dreptului la liberă exprimare prin înlăturarea materialului considerat ilegal?
În susținerea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 267 TFUE, recurentul-reclamant a susținut că, potrivit acestei norme, jurisprudenței CJUE și jurisprudenței instanței supreme, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se poate pronunța numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal și numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanței naționale pentru a pronunța o hotărâre în cauza cu care este învestită. Astfel, o întrebare invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac potrivit dreptului intern, cum este cazul de față, obligă instanța să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, o asemenea obligație fiind înlăturată doar în ipoteza în care există deja o jurisprudență consacrată a CJUE în materia respectivă sau în cazul în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
Raportat la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se dispune sesizarea CJUE, susține recurentul-reclamant că întrebările propuse în prezenta cerere se referă la interpretarea dispozițiilor legale ce reprezintă drept european, conform art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, respectiv la interpretarea unor art. din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, act normativ al Uniunii Europene, aplicabil în prezenta cauză.
Arată că decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în prezenta cauză, având în vedere că:
- articolele/dispozițiile legale din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, a căror interpretare este vizată prin întrebările din prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, au fost interpretate și menționate ca temei de drept al Deciziei nr. xC/BEC/P.R.2025/14.04.2025 a cărei anulare se solicită prin acțiune;
- prin contestația formulată s-a invocat, ca motiv de nelegalitate a deciziei BEC, o interpretare greșită a articolele/dispozițiile legale din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 a căror interpretare este vizată prin întrebările din prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene;
- în considerentele decisive și decizorii ale sentinței civile nr. 114/22.04.2025, ce face obiectul recursului formulat în prezenta cauză, se interpretează și se aplică articolele/dispozițiile legale din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 a căror interpretare este vizată prin întrebările din prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene;
- principalele motive de nelegalitate ale recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 114/22.04.2025 se referă la interpretarea greșită a dreptului european - respectiv art. 3 pct. 4 lit. g și art. 3 pct. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 a căror interpretare este vizată prin prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Totodată, a învederat că dispozițiile legale din dreptul european a cărei interpretare se solicită prin prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv art. 3 pct. 4 lit. g și art. 3 pct. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, nu au mai făcut obiectul unei alte examinări a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
7. Alte aspecte procesuale
La termenul de judecată din 9 mai 2025, Înalta Curte a respins excepția nemotivării în termen a recursului, ca rămasă fără obiect, pentru considerentele regăsite în practicaua prezentei decizii.
II. Soluția instanței de recurs
II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene
Examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru considerentele ce se succedă.
Dispozițiile art. 19 alin. (3) lit. b din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, iar art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea (…)”.
Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea tratatelor sau a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, pe care, ulterior, instanța națională să le aplice la contextul factual dedus judecății.
Astfel, în conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, revine în competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei și are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.
Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-283/81, Srl CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătății, Curtea de Justiție din Luxemburg a arătat: «9. … trebuie să se sublinieze în primul rând că art. 177 nu constituie o cale de atac deschisă părților dintr-un litigiu pendinte la o instanță națională. Prin urmare, nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul implică o problemă de interpretare a dreptului comunitar pentru ca instanța națională respectivă să fie obligată să considere că este vorba despre o întrebare adresată în sensul art. 177. În schimb, dacă este cazul, instanța națională respectivă poate sesiza Curtea de Justiție din oficiu. 10. În al doilea rând, rezultă din raportul dintre al doilea și al treilea paragraf ale art. 177 că instanțele vizate de al treilea paragraf se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă, pentru a pronunța o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului comunitar formulată în cauza dedusă judecății lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, în alți termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, acesta nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului. …». [s.n.].
Rezumând, Înalta Curte reține că instanța europeană a recunoscut instanțelor naționale o marjă de apreciere asupra relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există o îndoială în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte referitoare la elemente particulare ale speței deduse judecății, care cad în domeniul de analiză a instanței naționale.
Având a efectua o astfel de analiză în cauză, Curtea constată că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere că, în realitate, aspectele invocate de recurentul-reclamant nu vizează o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci mai degrabă o problemă de aplicare a acestui drept la situația de fapt dedusă judecății, care este atributul instanței naționale.
Prin demersul său, recurentul-reclamant solicită a se tranșa, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, modalitatea de interpretare a sintagmei de „actor politic” din cuprinsul art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul UE nr. 2024/900, prin raportare la existența sau nu a unei înțelegeri prealabile între persoana fizică fără apartenență politică și oricare dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele a) – f), precum și interpretarea aceleiași sintagme în ipoteza în care persoana fizică, în calitate de formator de opinie, își exprimă preferințele electorale în lipsa unei înțelegeri precum cea anterior amintită, situație în care recurentul-reclamant dorește a se lămuri și dacă materialele postate în această calitate au sau nu natura de „materiale publicitare politice” în sensul art. 3 pct. 3 din Regulament, iar în acest caz, dacă materialele trebuie etichetate conform art. 11 din Regulamentul UE nr. 2024/900, sub sancțiunea restrângerii dreptului la liberă exprimare prin înlăturarea materialului considerat ilegal.
Se reține că potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul nr. 2024/900 privind transparența și vizarea unui public – țintă în publicitatea politică, prin „actor politic” se înțelege „orice persoană fizică sau juridică care reprezintă sau acționează în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f) și care promovează obiectivele politice ale oricăreia dintre aceste persoane sau organizații;”
Înalta Curte constată că nu se poate reține existența unui caracter îndoielnic al dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul UE nr. 2024/900, textul prevăzând două condiții distincte, independente, pentru reținerea calității de „actor politic”, respectiv (i) persoana fizică să fie reprezentant al oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f) sau (ii) să acționeze în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f), în vederea promovării obiectivele politice ale oricăreia dintre aceste persoane sau organizații.
În esență, recurentul-reclamant solicită ca instanța europeană să stabilească, prin răspunsul la întrebările preliminare, dacă intră în categoria de „actor politic” persoana care, deși nu a încheiat nicio înțelegere, sub nicio formă, cu persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f), își exprimă preferințele electorale în favoarea uneia dintre aceste persoană și dacă, în acest caz, îi revine obligația etichetării acestor materiale ca fiind publicitare politice, atât în fond, cât și în recurs, recurentul-reclamant susținând că o astfel de persoană nu poate fi considerată „actor politic” care „acționează” în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele a) – f), în lipsa unei forme de înțelegeri prealabile, expresă sau tacită.
Or, Înalta Curte constată că norma europeană nu conturează sfera acțiunilor și activităților care se subsumează „acționării” în numele unui candidat/organizații politice, nefăcând trimitere la existența sau nu a unei înțelegeri/convenții, astfel că încadrarea în categoria „actorilor politici” se analizează de la caz la caz, în funcție de elementele contextuale și probatoriile administrate în cauză. Astfel fiind, prin maniera de formulare a întrebărilor, recurentul-reclamant tinde în realitate să obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei, prin raportare la elemente specifice cauzei.
Problemele de drept a căror dezlegare o solicită recurentul-reclamant prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce țin de modalitatea concretă în care instanța națională învestită cu soluționarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanțele factuale specifice cauzei. Chestiunea disputată în cauză nu se raportează în mod esențial la interpretarea dreptului european, astfel încât să necesite intervenția instanței din Luxemburg, ci vizează evaluarea situației de fapt, dată în competența instanței naționale, prin urmare întrebările propuse nu justifică o legătură directă și imediată cu prezenta cauză.
Pentru aceste motive, Înalta Curte conchide că în cauză nu sunt întrunite cerințele reglementate de art. 267 TFUE, astfel că urmează să respingă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate de recurentul-reclamant A.
În raport de această soluție, nu se mai impune examinarea cererii de suspendare a judecății, formulată de recurentul-reclamant A, câtă vreme o atare cerere avea drept premisă admiterea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A a solicitat anularea Deciziei nr. xD/15.04.2025, prin care pârâtul Biroul Electoral Central a admis plângerea înregistrată sub nr. xC/BEC/P.R.2025/14.04.2025 vizând postarea pe platforma online foarte mare X a unor materiale publicitare politice fără respectarea condițiilor legale de etichetare, apreciind autoritatea pârâtă că materialele reclamate reprezintă materiale publicitare politice în sensul art. 16 alin. (5) din O.U.G. nr. 1/2025, incluzând un îndemn la votarea unuia dintre candidații la alegerile prezidențiale.
Contestând decizia Biroului, reclamantul a susținut că decizia atacată nu este motivată și că postările în discuție au fost în mod greșit individualizate, iar pe de altă parte, că în mod greșit s-a reținut calitatea sa de „actor politic” în sensul art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 și că materialele analizate, raportat și la conținutul lor, nu au caracter politic publicitar, având natura unor simple opinii/preferințe personale cu privire la un anumit candidat, astfel încât, dispunând înlăturarea postărilor respective, decizia contestată îi încalcă dreptul la liberă exprimare.
Soluționând cererea dedusă judecății, prima instanță a găsit-o a fi neîntemeiată, respingând toate criticile de nelegalitate avansate de reclamant, reținând, în esență, că decizia este motivată corespunzător, că greșelile de individualizare a materialelor prin raportare la data postării sunt simple erori materiale, iar reclamantul se înscrie în categoria „actorilor politici”, materialele publicate având caracter publicitar politic prin raportare la conținutul lor și nerespectând obligația legală de etichetare corespunzătoare. Astfel fiind, judecătorul cauzei a confirmat analiza efectuată de BEC și, în consecință, legalitatea deciziilor contestate.
Împotriva soluției instanței de fond, reclamantul A a declarat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate/casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., potrivit cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (...) ”.
În ceea ce privește motivele de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (astfel cum au fost încadrate prin precizările scrise și susținerile orale din fața instanței de control judiciar), recurentul-reclamant a susținut că judecătorul cauzei nu și-a întemeiat analiza de legalitate a Deciziei BEC și soluția dată în cauză pe probele aflate la dosar, ci pe probe pe care le-a cules el însuși din mediu online, respectiv prin accesarea link-urilor menționate în actul administrativ atacat și vizualizarea în această modalitate a postărilor în discuție. A apreciat recurentul-reclamant că o astfel de activitate excede competențelor instanței de judecată, care, astfel, se substituie părții pârâte, cu consecința lipsirii reclamantului de dreptul la o instanță imparțială.
Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, în speță nefiind decelată o încălcare a normelor de procedură în sensul indicat de recurentul-reclamant.
Este de necontestat că la dosarul cauzei nu au fost depuse de către autoritatea pârâtă probatorii în sensul indicat de către recurentul-reclamant și că analiza postărilor reclamate de către judecătorul cauzei s-a realizat prin accesarea personală a link-urilor aferente acestor postări. Însă această împrejurare nu poate fi interpretată nici ca o depășire a atribuțiilor instanței judecătorești, nici ca o substituire în obligațiile pârâtului și nici ca afectând dreptul reclamantului la o instanță imparțială, având în vedere obiectul cauzei, actul administrativ specific dedus analizei de legalitate a instanței de contencios administrativ și cadrul legislativ în care se judecă pricina.
Instanța de judecată a fost sesizată, în condițiile art. 17 alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2025, cu examinarea pretinsei nelegalități a unei decizii emise de Biroul Electoral Central în exercitarea atribuțiilor de autoritate relevantă, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 50/2024 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2022/2065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale), precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic. Obiect al analizei Biroului intimat îl reprezintă materialele publicitare reclamate ca având caracter politic, care nu se supun obligațiilor de etichetare prevăzute de art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2025, art. 2 din Hotărârea AEP nr. 9/2025, precum și art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 și care sunt postate pe platforme online foarte mari.
Potrivit art. art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2025 și art. 42 din Legea nr. 370/2004, precum și art. 3 pct. 8 din Regulamentul (UE) 2024/900, Biroul Electoral Central soluționează plângerile cu privire la campania electorală prin intermediul platformelor online foarte mari, iar potrivit art. 17 alin. (5) din O.U.G. nr. 1/2025, deciziile prin care sunt admise aceste plângeri reprezintă ordine de a acționa împotriva conținutului ilegal în sensul art. 9 din Regulamentul (UE) 2022/2065.
Raportat la acest cadru legislativ, național și european deopotrivă, Înalta Curte constată că însuși obiectul de analiză dat în competența autorității pârâte are un specific care deosebește decizia pe care aceasta o emite de actele administrative emise în exercitarea celorlalte atribuții ce-i revin conform legii. Mai exact, intimatul-pârât BEC este învestit cu verificarea unor materiale care nu au o existență fizică, ci se regăsesc în spațiul virtual, pe platforme online, ce pot fi accesate prin Internet. Aceste materiale se identifică prin URL (prescurtarea de la „Uniform Resource Locator” – adresă uniformă pentru localizarea resurselor), care reprezintă o secvență unică de caractere standardizată, folosită pentru denumirea, localizarea și identificarea unor resurse de pe Internet, indiferent de forma de expunere, respectiv format text, audio, video, fotografii, etc.
Prin urmare, pentru a putea vizualiza și verifica conținutul postărilor recurentului-reclamant A, ce fac obiectul Deciziei BEC nr. xD/15.04.2025, atât instanța de judecată (cât și orice altă persoană, inclusiv reclamantul), are posibilitatea accesării URL-urilor menționate de autoritatea pârâtă în cuprinsul actului administrativ, examinând ex proprius sensibus conținutul acestora și data la care au fost postate.
Această modalitate de administrare a probelor nu excede normelor C. proc. civ., câtă vreme respectă condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 C. proc. civ., având caracter pertinent, concludent și util soluționării cauzei. Diferențele de administrare față de celelalte mijloace de probă se datorează existenței virtuale, iar nu în format material, a acestor postări, iar progresele tehnologice actuale impun adaptarea instanțelor de judecată și a normelor de procedură în materia administrării probelor la situațiile juridice și de natură tehnică nou ivite.
De asemenea, trebuie avut în vedere și că judecătorului cauzei îi revine, potrivit art. 22 C. proc. civ., obligația de a soluționa litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care va dispune administrarea probelor necesare. Or, materialele postate de recurentul-reclamant pe platforma online foarte mare X sunt, evident, esențiale soluționării cauzei, câtă vreme au făcut obiectul Deciziei BEC nr. xD/15.04.2025, contestate în cauză, iar modalitatea de administrare și verificare a acestor probe se adaptează existenței virtuale a acestora și se circumscrie cadrului legislativ incident cauzei, respectiv Legea nr. 370/2004, O.U.G. nr. 1/2025, Regulamentul (UE) nr. 2024/900 și Regulamentul (UE) nr. 2022/2065.
Totodată, Înalta Curte apreciază că nu este necesară o altă modalitate de verificare a postărilor de către instanța de judecată (de exemplu, prin depunerea la dosar a unor planșe foto ale postărilor ori a unor înregistrări electronice), decât în măsura în care postările respective nu ar (mai) fi disponibile spre accesare și vizualizare și ar exista o contestare asupra conținutului lor concret (iar nu doar asupra interpretării date acestui conținut de părțile cauzei).
Este de observat și că recurentul-reclamant nu a solicitat instanței de fond administrarea altor probatorii decât cele aflate la dosar, iar argumentele din recurs, prin care a invocat lipsa oricărei obligații în sarcina sa de a administra probe în contestarea actului administrativ, sunt greșite. În materia contenciosului administrativ, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, astfel că revine persoanei care se consideră vătămată în drepturile și obligațiile sale legitime sarcina de a face dovada nelegalității actului administrativ, prin propunerea și administrarea probelor pe care le consideră necesare dovedirii pretențiilor sale.
În consecință, Înalta Curte consideră nefondate argumentele recurentului-reclamant referitoare la modalitatea de administrare de către instanța de fond a probatoriului necesar soluționării cauzei.
În ceea ce privește chestiunea vizând data postărilor reclamate, recurentul-reclamant a reiterat argumentația referitoare la inexistența a două postări în data de 12 aprilie 2025, arătând că în ziua respectivă a existat o singură postare, iar cea de-a doua a fost în data de 10 aprilie 2025, contestând considerentele instanței de fond cu privire la existența unei simple erori materiale în Decizia BEC.
Instanța de control judiciar confirmă analiza primei instanțe, observând, la rândul său, că menționarea datei de 12 aprilie 2025 pentru ambele postări nu poate fi interpretată decât ca o eroare materială a autorității pârâte în cuprinsul deciziei atacate, care nu este de natură să afecteze legalitatea actului administrativ.
După cum s-a arătat anterior, sursele online se identifică conform URL-ului, astfel că atât timp cât postarea se identifică prin URL-ul indicat în decizie (https://www.x.com/share/p/18WT44e5sU/), împrejurarea că Biroul intimat a menționat greșit data postării nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei. Menționarea datelor postărilor reprezintă un element care ajută la contextualizare (de exemplu, la a stabili dacă aceste postări au fost realizate în timpul campaniei electorale), iar nu la identificarea și vizualizarea materialelor, mai ales în condițiile în care un material identic în conținut poate fi postat de autorul său în mod repetat, în zile diferite sau chiar de mai multe ori în cursul aceleiași zile, la fiecare postare urmând a avea un nou URL.
Cât privește criticile din recurs referitor la „viciul de procedură”, Înalta Curte reține că nu există nicio contradicție, în sensul indicat de recurentul-reclamant, în ceea ce privește considerentele instanței de fond cu privire la eroarea materială, respectiv la viciul de procedură. Acest din urmă argument a fost reținut de judecător cu caracter subsidiar, instanța chiar utilizând sintagma „orice eventual viciu de procedură”, iar Înalta Curte confirma raționamentul judecătorului fondului, în sensul în care, și dacă s-ar considera că menționarea greșită a datei postării nu reprezintă doar o eroare materială, ci un viciu de procedură, revine în sarcina reclamantului să invoce și să dovedească vătămarea care i s-a produs la urmare a menționării datei de 12.04.2025, în loc de 10.04.2025. Or, singura susținere a recurentului-reclamant este aceea a unei pretinse confuzii cu privire la postările analizate, confuzie care nu se confirmă, cât timp, astfel cum s-a arătat anterior, identificarea postărilor se face în mod primar și esențial prin URL, menționarea datei fiind un element care ajută la contextualizare, iar nu un element de identificare.
Totodată, nerelevantă este și împrejurarea că, la acest moment procesual, postarea identificată cu URL https://www.x.com/share/p/1A8ficJJnR/ nu mai este disponibilă, câtă vreme ea a putut fi accesată, fiind redate de prima instanță în considerentele sentinței atacate acele afirmații ale recurentului-reclamant considerate a fi material politic publicitare, iar ceea ce recurentul-reclamant contestă nu este exact conținutul postării, ci înțelesul mesajului pe care aceasta îl transmite, susținându-se, contrar intimatului-pârât BEC și instanței de fond, că mesajul său nu are decât natura unei opinii personale, iar nu a unui îndemn la votarea unui anumit candidat.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt fondate niciuna dintre criticile de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în speță nefiind identificată o situație de aplicare greșită a unor norme de procedură.
Analizând sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.
În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Referitor la motivul de nelegalitate reiterat, vizând nemotivarea deciziei atacate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat.
În doctrina și jurisprudența instanțelor naționale s-a arătat în mod constant și unitar că motivarea actului administrativ reprezintă o obligație în sarcina autorității emitente și o veritabilă condiție de validitate a acestuia, o garanție împotriva conduitei arbitrare a autorităților publice, menită să asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii lor discreționare. Motivarea unei decizii administrative trebuie să conțină elemente de fapt și de drept care, pe de-o parte, să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de alta parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.
În speță, dispozițiile art. 17 alin. (6) din O.U.G. nr. 1/2025 stabilesc că: „Deciziile prevăzute la alin. (5) trebuie să conțină elementele prevăzute la art. 9 alin. (2) lit. a din Regulamentul (UE) 2022/2.065 și sunt executorii.”
Dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. a din Regulamentul (UE) 2022/2065 reglementează conținutul ordinului de a acționa împotriva conținutului ilegal, arătând că acesta trebuie să conțină: o trimitere la temeiul juridic al ordinului din dreptul Uniunii sau din dreptul intern; o expunere de motive care explică de ce informațiile constituie conținut ilegal, făcând trimitere la una sau mai multe dispoziții specifice din dreptul Uniunii sau din dreptul intern care este conform cu dreptul Uniunii; informații care identifică autoritatea competentă; informații clare care să permită furnizorului de servicii intermediare să identifice și să localizeze conținutul ilegal în cauză, cum ar fi unul sau mai multe URL-uri și, dacă este necesar, informații suplimentare; informații privind mecanismele reparatorii aflate la dispoziția furnizorului de servicii intermediare și a destinatarului serviciului care a furnizat conținutul; dacă este cazul, informații despre autoritatea căreia urmează să i se transmită informațiile cu privire la modul în care s-a dat curs ordinelor.
De asemenea, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 50/2024 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2022/2.065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale), precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic, statuează că ordinul de a acționa împotriva conținutului ilegal ce se emite de autoritatea relevantă care deține competențele în sectorul ori domeniul vizat de respectivul ordin în conformitate cu prevederile cadrului normativ național în vigoare trebuie să îndeplinească cel puțin condițiile prevăzute la art. 9 alin. (2) din Regulament.
Prin urmare, decizia BEC trebuie să îndeplinească cerințele de validitate generale ale oricărui act administrativ, însă amploarea și detalierea motivării se vor analiza în raport de dispozițiile art. 17 alin. (6) din O.U.G. nr. 1/2025 și art. 9 alin. (2) lit. a din Regulamentul (UE) 2022/2065 și cu circumstanțele cauzei.
Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că decizia contestată conține o motivare adecvată și suficientă, în acord cu dispozițiile legale anterior indicate, cuprinzând toate elementele necesare pentru ca atât reclamantul, cât și instanța de contencios administrativ să poată cunoaște și evalua motivele de fapt și de drept care au conturat soluția adoptată de autoritatea administrativă.
Pretinsul caracter insuficient al motivării nu a împiedicat reclamantul să conteste activ și să contraargumenteze motivele autorității pârâte pe care se sprijină soluțiile de admitere a plângerii și de înlăturare a conținutului ilegal, iar prima instanță nu a constatat nicio împiedicare de a examina fondul raportului juridic dintre părți, expunând considerente asupra situației de fapt, raportat la temeiurile de drept incidente.
Astfel, în cuprinsul deciziei s-a arătat, în esență, că postările „includ un îndemn pentru votarea unui dintre candidații la alegerile prezidențiale” și că:
„Din analiza conținutului postărilor reiese că acestea reprezintă materiale publicitare politice în sensul art. 16 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025.
De asemenea, din observarea datelor și activității pe contul vizat rezultă calitatea de actor politic a titularului postării în sensul art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul 2024/900, prin aceea că autorul a acționat în numele unui candidat, promovând obiectivele politice ale acestuia, conținutul și frecvența mesajelor postate depășind sfera opiniilor politice exprimate cu titlul personal.
În acest sens, prezintă relevanță faptul că titularul contului a efectuat mai multe postări care promovează obiectivele politice ale unui candidat și care conțin un îndemn direct pentru alegători, în sensul de a-și exercita dreptul de vot în favoarea candidatului indicat. O atare activitate derulată în perioada campaniei electorale excede limitelor dreptului la libertatea de exprimare, deoarece demersul autorului nu este acela de a-și exprima propria opinie, ci în calitate de formator de opinie, de a atrage alegătorii în scopul exprimării dreptului de vot în favoarea candidatului susținut de către acesta.
Prin urmare, rezultă calitatea de actor politic a titularului postării și implicit, obligația acestuia de a eticheta materialul publicitar politic, obligație prevăzută expres de art. 16 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025.
Conținutul analizat încalcă prevederile art. 16 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025 referitoare la etichetarea materialelor publicitare politice, precum și pe cele ale art. 2 și art. 3 din Hotărârea Autorității Electorale Permanente nr. 9/2025 (...).”
Într-adevăr, în decizia administrativă nu a fost detaliat conținutul materialelor reclamate, însă prevederile art. 17 alin. (6) din O.U.G. nr. 1/2025, raportat la cele ale art. 9 alin. (2) lit. a din Regulamentul (UE) 2022/2065, nu includ o astfel de condiție a motivării ordinelor de a acționa împotriva conținutului ilegal. Aceste norme solicită prezența unei expuneri de motive care explică de ce informațiile constituie conținut ilegal, făcând trimitere la una sau mai multe dispoziții specifice din dreptul Uniunii sau din dreptul intern care este conform cu dreptul Uniunii, condiție pe care decizia contestată o îndeplinește.
Totodată, împrejurarea că în decizia administrativă nu a fost detaliat conținutul materialelor reclamate nu echivalează cu lipsa oricărei motivări și nu conduce la o imposibilitate de verificare a legalității lor de către instanța de contencios administrativ, câtă vreme din actul administrativ contestat rezultă cu claritate cerințele legale care au fost considerate a nu fi fost îndeplinite, precum și motivele de fapt avute în vedere în calificarea recurentului-reclamant ca „actor politic” și a postărilor sale ca fiind „materiale publicitare politice”.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea deciziei contestate, reținând că prima instanță a făcut o corectă analiză asupra acestei cerințe de validitate a actului administrativ.
Examinând în continuare motivele de recurs referitoare la greșita încadrare a reclamantului în categoria „actorilor politici” și la caracterul postărilor de opinii personale, protejate de dreptul la liberă exprimare, iar nu de „materiale publicitare politice”, Înalta Curte constată că, raportându-se la dispozițiile art. 3 pct. 2, pct. 4 lit. g și art. 8 pct. 1 din Regulamentul (UE) 2024/900, recurentul-reclamant și-a fundamentat argumentația pe ideea inexistenței unor obligații sau legături cu candidatul la care se refereau postările reclamate, arătând că nu este agent politic, nu este membru al unui partid politic, nu are legături contractuale referitoare la campania electorală cu vreun candidat, că postările sale nu au inclus îndemnuri directe cu privire la vot și nici nu au avut caracter repetitiv, exprimând doar opinia sa politică personală. A mai susținut că materialele reclamate nu sunt special pregătite, publicate și promovate în schimbul unei remunerații ori ca parte a unei campanii de publicitate politică.
Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) 2024/900 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024, potrivit cărora intră în categoria actorilor politici: „(g) orice persoană fizică sau juridică care reprezintă sau acționează în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f) și care promovează obiectivele politice ale oricăreia dintre aceste persoane sau organizații.”. În cauza pendinte, teza incidentă, astfel cum a fost evidențiată și de instanța de fond dar și în cuprinsul Deciziei BEC, este cea a acționarii în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f) din același art.
Totodată, prevederile art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) 2024/900 impun și o a doua condiție, respectiv promovarea obiectivelor politice ale oricăreia dintre aceste persoane sau organizații.
Înalta Curte are în vedere și că, prin Hotărârea nr. 9/2025 emisă de Autoritatea Electorală Permanentă, s-a stabilit, la art. 1 alin. (1), că pentru ca un material să fie considerat material publicitar politic, trebuie să îndeplinească următoarele condiții, în mod cumulativ:
a) Să fie pregătit, editat, prelucrat, plasat, promovat, publicat, distribuit și/sau difuzat în campania electorală de către un actor politic;
b) Să fie un material scris, tipărit, audio, video sau o imagine, indiferent de mediul de diseminare;
c) Să îndemne alegătorii în mod direct sau indirect să aleagă sau să nu aleagă, să voteze sau să nu voteze un candidat.
În ceea ce privește distincția între materiale publicitare politice, cu privire la care sunt instituite în sarcina actorilor politici o serie de obligații de transparență, pe de-o parte, și opiniile politice exprimate cu caracter personal, pe de altă parte, prevederile art. 1 alin. (2) din Hotărârea AEP nr. 9/2025 dispun: „Comunicările care se înscriu în limitele activității jurnalistice de informare a publicului, precum și opiniile publice exprimate în nume personal de către alte persoane decât actorii politici nu constituie materiale publicitare politice”.
Repere legislative de natură a clarifica sfera opiniilor politice exprimate cu titlu personal, prin opoziție cu sfera opiniilor politice exprimate în calitate de actor politic sunt, pentru cazul particular incident cauzei și cele indicate de par. 23 și pct. 30 din preambulul Regulamentului (UE) 2024/900. Dacă în cuprinsul considerentului de la par. 30 se arată, printre altele, că: „(...) Identificarea opiniilor politice exprimate cu titlu personal ar trebui, în mod normal, să rezulte din autodeterminarea individuală, dar pot fi luate în considerare elemente contextuale. Printre factorii relevanți s-ar putea număra dacă avizul este emis în numele unei alte entități, dacă mesajul intenționează să autopromoveze o candidatură sau o campanie în cadrul unor alegeri, al unui referendum sau al unui proces legislativ sau de reglementare, dacă este exprimat de o persoană care, în general, este activă în campanii sau în acțiuni de schimbare privind chestiuni politice sau sociale și dacă mesajul este difuzat unui număr nedeterminat de persoane. (...)”, considerentul de la par. 23 dă indicații referitoare la factorii care trebuie avuți în vedere: „(23) Promovarea, publicarea, distribuirea sau difuzarea de către alți actori a unui mesaj care este de natură și conceput să influențeze rezultatul unor alegeri sau al unui referendum, un comportament de vot sau un proces legislativ ori de reglementare la nivelul Uniunii, la nivel național, regional sau local ar trebui să constituie, de asemenea, publicitate politică. Un proces legislativ sau de reglementare ar trebui să includă luarea de decizii cu efecte obligatorii cu aplicare generală la nivelul Uniunii, la nivel național, regional sau local. Ar trebui să existe o legătură clară și substanțială între mesaj și potențialul acestuia de a influența rezultatul unor alegeri sau al unui referendum, comportamentul de vot sau un proces legislativ sau de reglementare. Pentru a stabili existența unei astfel de legături, ar trebui să se țină seama de toți factorii relevanți la momentul în care mesajul a fost promovat, publicat, livrat sau difuzat, cum ar fi identitatea sponsorului mesajului, forma și conținutul mesajului, limba vorbită sau scrisă folosită pentru a transmite mesajul, contextul în care a fost transmis mesajul, inclusiv perioada de difuzare, cum ar fi o perioadă electorală, obiectivul mesajului și mijloacele prin care mesajul a fost promovat, publicat, distribuit sau difuzat și publicul-țintă al mesajului. Limba ar trebui înțeleasă ca incluzând orice limbă utilizată în Uniune, inclusiv dialectele regionale și limbajul semnelor, utilizând orice mijloc de comunicare sau de codificare, cum ar fi alfabetul Braille și alte mijloace. Proiectarea ar trebui să fie evidentă în acești factori, și nicio legătură nu ar trebui stabilită exclusiv, în mod retroactiv, din impactul unui mesaj.”.
Totodată, par. 22 statuează că „Promovarea, publicarea, distribuirea sau difuzarea de către alți actori a unui mesaj care este de natură și conceput să influențeze rezultatul unor alegeri sau al unui referendum, un comportament de vot sau un proces legislativ ori de reglementare la nivelul Uniunii, la nivel național, regional sau local ar trebui să constituie, de asemenea, publicitate politică. Un proces legislativ sau de reglementare ar trebui să includă luarea de decizii cu efecte obligatorii cu aplicare generală la nivelul Uniunii, la nivel național, regional sau local. Ar trebui să existe o legătură clară și substanțială între mesaj și potențialul acestuia de a influența rezultatul unor alegeri sau al unui referendum, comportamentul de vot sau un proces legislativ sau de reglementare. Pentru a stabili existența unei astfel de legături, ar trebui să se țină seama de toți factorii relevanți la momentul în care mesajul a fost promovat, publicat, livrat sau difuzat, cum ar fi identitatea sponsorului mesajului, forma și conținutul mesajului, limba vorbită sau scrisă folosită pentru a transmite mesajul, contextul în care a fost transmis mesajul, inclusiv perioada de difuzare, cum ar fi o perioadă electorală, obiectivul mesajului și mijloacele prin care mesajul a fost promovat, publicat, distribuit sau difuzat și publicul-țintă al mesajului. Limba ar trebui înțeleasă ca incluzând orice limbă utilizată în Uniune, inclusiv dialectele regionale și limbajul semnelor, utilizând orice mijloc de comunicare sau de codificare, cum ar fi alfabetul Braille și alte mijloace. Proiectarea ar trebui să fie evidentă în acești factori, și nicio legătură nu ar trebui stabilită exclusiv, în mod retroactiv, din impactul unui mesaj.”
Analizând criticile recurentului-reclamant din această perspectivă legislativă, Înalta Curte constată că susținerile sale, conform cărora nu are calitatea de actor politic întrucât nu acționează, în niciun mod și în baza niciunei obligații sau raport, în sensul reprezentării sau promovării intereselor candidatului la alegerile prezidențiale din anul 2025 la care se referă postările (C), nu pot fi valorificate în sensul dorit de recurent, câtă vreme sintagma folosită de prevederile art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) 2024/900 („acționează în numele”) are un înțeles mult mai larg, excedând existenței unei înțelegeri contractuale sau extracontractuale, oneroase sau cu titlu gratuit, ori unor obligații sau raporturi personale ori profesionale, în urma cărora una sau mai multe persoane din cele prevăzute la lit. a – f) ale aceluiași text legal beneficiază de acțiunile unei persoane fizice/juridice care îi promovează obiectivele politice.
Niciuna dintre prevederile Regulamentului (UE) 2024/900 (sau din legislația națională) nu stipulează, pentru a se constata calitatea de actor politic a persoanei fizice/juridice, condiția preexistenței unei convenții scrise, în sensul încheierii unui contract de mandat/reprezentare/voluntariat, ori chiar a unui acord verbal între candidat și persoana care acționează în numele său, promovându-i obiectivele politice. Termenul folosit de textul de lege, acela de a „a acționa” are semnificația de a întreprinde o acțiune, o faptă, a exercita o influență asupra cuiva sau a ceva, fără a lega această acțiune de existența unui act juridic încheiat în formă scrisă ori, dacă legislația permite, în formă verbală.
Dispozițiile Regulamentul (UE) 2024/900 fac trimitere la acțiunile persoanei fizice/juridice, fără a stabili sau limita în vreun fel sfera și maniera de exprimare a acestor acțiuni și nu condiționează calitatea de „actor politic”, în sensul art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) 2024/900 de calitatea de membru al unui partid sau organizații politice (în acest din urmă caz fiind incident cazul reglementat de o altă literă a art. 3 pct. 4)
Calitatea de actor politic se stabilește contextual, de la caz la caz, inclusiv în raport de conținutul și frecvența postărilor analizate la un anumit moment temporal de către Biroul Electoral Central, calitatea nefiind presupusă automat pentru toate materialele publicate de un utilizator, ci trebuie reținută expres, în baza unei analize concrete, raportat la criteriile prevăzute de art. 16 din O.U.G. nr. 1/2025, art. 1 și art. 2 din Hotărârea AEP nr. 9/2025, par. 23 și 30 și art. 3 pct. 4 din Regulamentul UE 2024/900.
Pe cale de consecință, rezultă că dobândesc calitate de actor politic inclusiv persoanele fizice care, deși nu dețin funcții elective sau funcții publice ori calitatea de afiliați politici și nici nu au încheiat o convenție scrisă ori un acord verbal cu persoanele nominalizate la art. 3 pct. 4 lit. a – f) din Regulamentul (UE) 2024/900, acționează ca un actor politic de facto (de fapt), întrucât postează pe conturile personale, deschise pe platformele online foarte mari, în scop electoral, în mod preponderent și repetitiv, cu potențial de influențare a electoratului, materiale al căror scop principal nu este exercitarea propriei libertăți de exprimare prin promovarea opiniei sale personale, ci promovarea obiectivelor politice ale unui candidat la un mandat electiv, în determinarea calității de actor politic relevanță prezentând, alături de alte elemente, inclusiv conținutul materialului publicat pe platformă, frecvența și asiduitatea mesajelor.
În speță, Înalta Curte constată că Biroul Electoral Central, analizând datele și activitatea pe contul vizat, a reținut calitatea de „actor politic” a titularului postării, recurentul-reclamant A, în sensul art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) 2024/900, prin aceea că respectivul cont a acționat în numele unui candidat, promovând obiectivele politice ale acestuia, conținutul și frecvența mesajelor postate depășind sfera opiniilor politice exprimate cu titlu personal.
Sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant în sensul că instanța de fond nu putea cunoaște obiectivele politice ale candidatului respectiv, întrucât nu se află depuse la dosar înscrisuri în acest sens și, astfel, nu se poate stabili că recurentul-reclamant ar fi acționat în sprijinul acestuia. În realitate, ceea ce se analizează în acest cadru procesual nu este veridicitatea mesajului transmis, instanța de judecată nefiind chemată să analizeze dacă mesajele transmise de un utilizator, prin care se îndeamnă la vot, direct sau indirect, conțin o expunere corectă și/sau completă a obiectivelor ori programului politic ale unui candidat. Ceea ce este relevant este ca mesajul transmis de autorul postării să conțină îndemnuri directe ori indirecte la a vota sau a nu vota un anumit candidat, îndemnuri care ajută la promovarea obiectivelor politice ale unui candidat identificat sau identificabil, oricare ar fi platforma sa politică.
De asemenea, sunt nefondate și argumentele prin care se susține lipsa caracterului repetitiv al mesajelor. Deși nu există o definiție legală a acestui criteriu contextual, Înalta Curte apreciază că repetarea ulterioară a unui mesaj publicitar politic de susținere a unui candidat identificat, chiar dacă postat într-o altă zi sau chiar în aceeași zi, poate contura caracterul repetitiv al acțiunilor autorului postărilor și poate conduce la încadrarea acestuia în categoria „actorului politic”.
În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că, în cazul materialelor care au făcut obiectul analizei în cadrul Deciziei nr. xD/15.04.2025, recurentul-reclamant a conceput și postat mesaje care să influențeze un comportament de vot, respectiv a efectuat postări prin care a promovat obiectivele politice ale unui candidat, conținând îndemnuri, deopotrivă directe și indirecte, pentru alegători, în sensul de a-și exercita dreptul de vot în favoarea candidatului indicat.
Fără a mai relua conținutul acestor mesaje (care este redat in extenso în cuprinsul sentinței instanței de fond), Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a îndemnat direct publicul țintă, într-una dintre postări (cea din 12 aprilie 2025), să susțină un anumit candidat, iar în mesajul anterior, din 10 aprilie 2025, de asemenea a îndemnat indirect la vot, în favoarea aceluiași candidat, arătând că atât el, cât și familia, prietenii și asociația din care face parte, au decis să susțină și să sprijine acest candidat. Totodată, în postarea din 12 aprilie 2025, au fost expuse, anterior îndemnului la vot, obiectivele politice ale acestei persoane prin indicarea activităților și demersurilor pe care le-a derulat în funcția de primar al Municipiului București.
Nu trebuie omisă nici împrejurarea că recurentul-reclamant a fost considerat de autoritatea pârâtă ca persoană publică/formator de opinie, calitate pe care a recunoscut-o chiar reclamantul prin cererea de chemare în judecată, astfel că opinia sa, exprimată public, are aptitudinea de a forma, respectiv de a influența populația cu drept de vot, inclusiv prin raportare la numărul mare de persoane care-l apreciază și îi urmăresc postările, parte din ele distribuind mai departe aceste postări în mediul online, cu consecința ajungerii acestor opinii la cunoștința unui public mult mai numeros decât cel al unei persoane nepublice.
Argumentul recurentului-reclamant în sensul că postările nu s-au făcut contra unei remunerații sau ca parte a unei campanii de publicitate politică sunt, de asemenea, nerelevante, câtă vreme textele normative din dreptul național și dreptul european, anterior citate, nu prevăd, drept condiție esențială, primirea unei remunerații în acest sens sau participarea utilizatorului la o campanie politică concertată, organizată de candidatul respectiv sau, după caz, de alte persoane. Într-adevăr, dispozițiile art. 3 pct. 2 din Regulamentul (UE) 2024/900, definesc „publicitatea politică” ca reprezentând „pregătirea, plasarea, promovarea, publicarea, distribuirea sau difuzarea, prin orice mijloace, a unui mesaj, în mod normal în schimbul unei remunerații sau prin activități interne sau ca parte a unei campanii de publicitate politică: (...)”, însă, după cum în mod corect a observat prima instanță, sintagma „în schimbul unei remunerații” este precedată de sintagma „în mod normal”, rezultând că remunerarea nu este obligatorie.
Înalta Curte mai reține că există o legătură clară și substanțială între mesajele postate de recurentul-reclamant și potențialul acestuia de a influența comportamentul de vot, în funcție de toți factorii relevanți la momentul în care mesajele au fost publicate, printre care contextul în care au fost transmise mesajele, inclusiv perioada de difuzare, mai precis perioada electorală, precum și obiectivul mesajelor și mijloacele prin care au fost publicate, dar și publicul-țintă al mesajelor. Or, o atare activitate derulată în perioada campaniei electorale excedează limitelor opiniilor politice exprimate cu titlu personal, deoarece demersul autorului nu este acela de a-și exprima propria opinie, ci de a atrage alegătorii în scopul exprimării dreptului de vot în favoarea candidatului/candidaților susținut(ți) de către acesta.
În acest context, se reține că data publicării materialelor contestate se circumscrie perioadei campaniei electorale aferente alegerilor pentru Președintele României din anul 2025, iar mesajele postate de recurentul-reclamant promovează și aduc capital electoral competitorului electoral indicat, prin aceea că utilizatorul îndeamnă alegătorii în mod indubitabil să aleagă, să voteze pentru candidatul clar identificat, fapt ce poate aduce atingere desfășurării unei campanii electorale echitabile, scopului acesteia, precum și integrității, eficacității și transparenței procedurii electorale.
A mai susținut recurentul-reclamant că, atât intimatul-pârât BEC, cât și instanța de judecată, au pronunțat soluții administrative/judiciare care aduc atingere libertății sale de exprimare, apreciind recurentul că o astfel de restrângere a dreptului său la liberă exprimare echivalează cu golirea de conținut a acestui drept și instituirea unei cenzuri incompatibile cu un stat democratic, critici pe care Înalta Curte le constată a fi nefondate.
Se impune a menționa că libertatea de exprimare a opiniilor beneficiază de o largă protecție atât la nivelul național, fiind statuat prin art. 30 din Constituția României faptul că „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, cât și prin reglementările europene, respectiv art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „(1) Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul art. nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”.
Așadar, dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial, însă, astfel cum rezultă din par. 2 al art. menționat, acest drept nu este unul absolut, ci exercitarea acestuia poate fi restrânsă, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de acest art. și statuate în mod constant în practica instanței europene, respectiv (i) să fie prevăzută de lege; (ii) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și (iii) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.
Conform art. 11 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.”. Acest drept are aceeași întindere și înțeles precum art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția EDO).
Pe de altă parte, art. 3 din Protocolul nr.1 la Convenția EDO, reglementează dreptul la alegeri libere, în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.
Analizând circumstanțele concrete ale litigiului pendinte prin prisma elementelor indicate supra, se impune a fi evidențiat faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat verificarea legalității unei decizii a BEC emise în aplicarea prevederilor art. 17 din O.U.G. nr. 1/2025 în vederea soluționării plângerilor cu privire la campania electorală prin intermediul platformelor online foarte mari, în sensul art. 3 din Regulamentul (UE) 2024/900, astfel încât aspectele examinate vizează, în esență, îndeplinirea sau neîndeplinirea de către titularul materialului publicat pe sus indicatele platforme, a obligației reglementate de art. 16 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 1/2025, coroborate cu cele ale art. 2 și art. 3 din Hotărârea AEP nr. 9/2025, de etichetare a respectivelor materiale în scopul atenționării și informării corecte a publicului cu privire la caracterul de material publicitar politic al postării, în măsura în care condițiile ca această obligație să se nască în sarcina titularului materialului sunt îndeplinite.
Conform art. 16 alin. (2), (3) și (5) din O.U.G. nr. 1/2025: „(2) Pe durata campaniei electorale a alegerilor pentru Președintele României din anul 2025, actorii politici, în sensul art. 3 pct. 4 din Regulamentul (UE) 2024/900, asigură publicarea, împreună cu fiecare material publicitar politic, a următoarelor informații [s.n.]: a) o indicație că este vorba de un material publicitar politic; b) identitatea sponsorului materialului publicitar politic, respectiv numele, adresa de e-mail și, dacă este publică, adresa poștală, iar în cazul în care sponsorul nu este o persoană fizică, adresa la care acesta își are sediul; c) după caz, o mențiune că materialul publicitar politic a făcut obiectul unor tehnici de vizare a unui public-țintă sau de distribuire a materialelor publicitare, în sensul art. 3 pct. 11 și 12 din Regulamentul (UE) 2024/900; d) o mențiune că sumele cheltuite pentru pregătirea, plasarea, promovarea, publicarea, distribuirea sau difuzarea materialului publicitar politic provin exclusiv din sursele permise de Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) după caz, o mențiune că materialul publicitar politic a făcut obiectul unei promovări electorale sau al unei promovări electorale plătite. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică și pentru orice promovare, distribuire, postare sau editare a unor materiale publicitare politice de către actorii politici, în sensul art. 3 pct. 4 din Regulamentul (UE) 2024/900, pe platforme online în sensul prevăzut de art. 3 lit. i din Regulamentul (UE) 2022/2.065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale), pe platforme online foarte mari în sensul prevăzut de art. 3 pct. 8 din Regulamentul (UE) 2024/900, motoare de căutare online în sensul prevăzut de art. 3 lit. j din Regulamentul (UE) 2022/2.065 sau alte rețele de socializare. (...) (5) În sensul prezentei ordonanțe de urgență, la alegerile pentru Președintele României din anul 2025, este considerat material publicitar politic orice material scris, online, audio sau video, utilizat în campania electorală, care îndeamnă alegătorii în mod direct sau indirect să aleagă sau să nu aleagă, să voteze sau să nu voteze pentru un candidat independent sau pentru un candidat al unui partid politic clar identificat.”
Totodată, art. 2 din Hotărârea AEP nr. 9/2025, dispune că: „(1) Indiferent de mijlocul de distribuire, inclusiv prin intermediul programelor de radio și de televiziune, precum și al serviciilor media audiovizuale la cerere, pe durata campaniei electorale a alegerilor pentru Președintele României din anul 2025, materialele publicitare politice distribuite de actorii politici trebuie să conțină următoarele informații: a) o indicație privind faptul că reprezintă un material publicitar politic; b) candidatul sau formațiunea politică la cererea căreia sau în numele căreia este pregătit, plasat, promovat, publicat, distribuit sau difuzat materialul publicitar politic, respectiv numele și adresa de e-mail, precum și adresa poștală a candidatului, atunci când aceasta este dezvăluită public de către acesta, sau adresa sediului, în cazul formațiunilor politice; c) o mențiune că materialul publicitar politic a făcut obiectul unor tehnici de vizare a unui public-țintă sau de distribuire a materialelor publicitare, în sensul art. 3 pct. 11 și 12 din Regulamentul (UE) 2024/900 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparența și vizarea unui public-țintă în publicitatea politică, atunci când este cazul; d) o mențiune că sumele cheltuite pentru pregătirea, plasarea, promovarea, publicarea, distribuirea sau difuzarea materialului publicitar politic provin exclusiv din sursele permise de Legea nr. 334/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) după caz, o mențiune că materialul publicitar politic a făcut obiectul unei promovări electorale sau al unei promovări electorale plătite; f) codul unic de identificare al mandatarului financiar înregistrat la Autoritatea Electorală Permanentă conform art. 34 alin. (13) din Legea nr. 334/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (2) Materialele publicitare politice prevăzute la art. 36 alin. (2) lit. a, c) și e) din Legea nr. 334/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie să conțină, alături de informațiile prevăzute la alin. (1), și următoarele informații: a) denumirea operatorului economic care le-a realizat; b) tirajul, doar în cazul materialelor prevăzute la art. 36 alin. (2) lit. a și e) din Legea nr. 334/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (3) În înțelesul prezentei hotărâri, prin "promovare electorală" se înțelege orice acțiune cu caracter electoral derulată de către un actor politic în timpul campaniei electorale.”. [s.n.]
Toate aceste cerințe corespund celor prevăzute de art. 11 – „Cerințe de etichetare și de transparență pentru fiecare material publicitar politic” din cuprinsul din Regulamentul (UE) nr. 2024/900.
În speță, măsura dispunerii eliminării, de către furnizorul serviciului de plarformă online X, a conținutului constând în postările disponibile la URL-urile indicate în art. 1 al Deciziei BEC nr. xD/15.04.2025, publicate pe pagina X a recurentului-reclamant A a avut drept cauză neîndeplinirea obligației de etichetare a respectivelor materiale în scopul atenționării și informării corecte a publicului cu privire la caracterul de material publicitar politic al postării, lipsa etichetării corespunzătoare calificând materialul ca având un conținut ilegal, iar nu conținutul materialului.
Se reține că alegerile libere și libertatea de exprimare, în special libertatea dezbaterii politice, alcătuiesc împreună esență unei societăți democratice. Cele două drepturi sunt interconectate și se susțin reciproc, astfel că este deosebit de important ca în perioada care precedă alegerile, opiniile și informațiile de toate felurile să circule liber.
Cu toate acestea, în anumite împrejurări, cele două drepturi pot intra în conflict și, în perioada care precedă alegerile, se poate aprecia ca necesară impunerea anumitor restricții, de regulă inacceptabile, cu scopul de a asigura „libera exprimare a opiniei indivizilor în alegerea legislativului”, împrejurare în raport de care Curtea a admis că, balansând cele două drepturi, statele membre au o anumită marjă de apreciere, așa cum au în general cu privire la organizarea sistemului electoral (Hotărârea CEDO din 19 februarie 1998 pronunțată în Cauza Bowman contra Marii Britanii, par. 42-43).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că internetul a devenit unul dintre principalele mijloace prin care justițiabilii își exercită dreptul la libertatea de exprimare, astfel că ingerințele în exercitarea acestui drept ar trebui să fie examinate cu deosebită atenție, întrucât sunt susceptibile să aibă un efect descurajator, care implică un risc de autocenzură. Cu toate acestea, identificarea unui astfel de risc nu trebuie să ascundă existența altor pericole pentru exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale (Hotărârea CEDO din 15 mai 2023 pronunțată în Cauza Sanchez contra Franței, par. 184).
Nu sunt lipsite de relevanță nici statuările constante ale curții europene potrivit cărora autoritățile/instanțele naționale pot înțelege și aprecia mai bine problemele sociale specifice cu care se confruntă anumite comunități sau impactul probabil al anumitor acțiuni cu privire la care sunt chemate să se pronunțe (Hotărârea CEDO din 3 martie 2015 pronunțată în Cauza Recueil of Judgments and Decisions 1996-V și Maguire împotriva Regatului Unit, par. 54; Hotărârea CEDO din 25 noiembrie 1996 pronunțată în Cauza Wingrove contra Regatului Unit, par. 63). Se impun a se menționa și statuările CEDO din Cauza Sukhovetskyy contra Ucrainei (Hotărârea CEDO din 28 martie 2006 pronunțată în Cauza Sukhovetskyy contra Ucrainei, par. 68) prin care, în analiza unor condiții impuse candidaților la alegeri, curtea a subliniat rolul subsidiar al Convenției, raportat la faptul că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât o instanță internațională pentru a evalua nevoile și condițiile locale. În chestiuni de politică generală, cu privire la care opiniile în cadrul unei societăți democratice pot diferi în mod rezonabil, rolului decidentului național ar trebui să i se acorde o importanță specială, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în domeniul legislației electorale.
Referindu-se la lucrările pregătitoare pentru art. 3 din Protocolul nr. 1, Curtea EDO a subliniat că sintagma „condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ” implică, în esență, pe lângă libertatea de exprimare deja protejată de altfel de art. 10 din Convenție, principiul egalității de tratament pentru toți cetățenii în exercitarea dreptului lor de vot și a dreptului lor de a candida la alegeri (cauza Mathieu-Mohin și Clerfayt împotriva Belgiei, pct. 54).
Din această perspectivă se reține că Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 32 din 6 decembrie 2024, prin care instanța de contencios constituțional a anulat întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României în anul 2024, a fost luată, printre altele, ca urmare a faptului că, în opinia curții, caracterul liber exprimat al votului a fost încălcat prin faptul că alegătorii au fost dezinformați prin intermediul unei campanii electorale în cadrul căreia unul dintre candidați a beneficiat de o promovare agresivă, derulată cu eludarea legislației naționale în domeniul electoral și prin exploatarea abuzivă a algoritmilor platformelor de social-media. Manipularea votului a fost cu atât mai evidentă cu cât materialele electorale de promovare a unui candidat nu au purtat însemnele specifice publicității electorale conform Legii nr.370/2004. (...)Neregularitățile din campania electorală s-au răsfrânt asupra competitorilor electorali, din moment ce au creat o inegalitate vădită între candidatul care a manipulat tehnologiile digitale și ceilalți candidați participanți în procesul electiv. Astfel, expunerea semnificativă a unui candidat a condus la reducerea direct proporțională a expunerii în media online a celorlalți candidați în procesul electoral. Or, utilizarea tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale, atât de către candidați ori competitori electorali, cât și de către partide politice, susținători ori simpatizanții lor trebuie să fie transparentă pentru a garanta integritatea și imparțialitatea alegerilor. În caz contrar, alegătorii sunt împiedicați să-și formeze o opinie despre candidați și alternativele electorale sau pot fi induși în eroare cu privire la identitatea și calitatea candidatului ori procedurile de vot. Prin urmare, utilizarea într-un proces electoral de către competitorii electorali, inclusiv de către partidele politice, a unor asemenea practici învestește autoritățile publice competente, potrivit legii, să verifice, să constate și, după caz, să sancționeze astfel de conduite (parag.16 al acestei Hotărâri).
Din examinarea sentinței recurate, Înalta Curte observă că argumentația furnizată de instanța de fond reflectă în mod corect aspectele indicate supra, astfel încât nu se poate reține o interpretare greșită, de către instanța de fond, a libertății de exprimare și nici o încălcare a limitelor acestui drept. Obligația de etichetare incumbă, potrivit art. 16 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 1/2025, coroborate cu cele ale art. 2 și art. 3 din Hotărârea AEP nr. 9/2025, actorilor politici, în sensul art. 3 pct. 4 din Regulamentul (UE) 2024/900, privit inclusiv din perspectiva considerentelor par. 23 din preambulul acestui Regulament.
În raport de toate aceste elemente, se constată că, prin măsura dispusă prin Decizia BEC atacată nu au fost reprimate, în termeni generali, exprimări de opinii politice (neexistând o cenzură directă asupra opiniilor sale politice), ci, urmare unei examinări a caracterului acestora, s-a stabilit, prin analiza factorilor contextuali relevanți, care au vizat atât conținutul materialelor, cât și frecvența cu care acestea sunt realizate, că aspectele prezentate în materialele publicate de recurentul-reclamant la data de 10 aplilie 2025 și 12 aprilie 2025, nu îmbracă forma unor opinii politice exprimate cu titlu personal, ci, deși aparent sunt prezentate ca atare, titularul lor a acționat în numele unui candidat la un mandat electiv, caz în care trebuia să îndeplinească obligațiile de transparență prevăzute de art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2025 (de etichetare).
Înalta Curtea constată că reținerea unei obligații de etichetare a materialor vizate de Decizia BEC în scopul atenționării și informării corecte a publicului cu privire la caracterul de material publicitar politic al postărilor, deși reprezintă ingerință în dreptul la libertatea de exprimare, trece testul de proprționalitate, fiind în condițiile particulare ale cauzei pendinte, clară și previzibilă.
Ingerința constând în instituirea unei obligații de etichetare este corespunzătoare interesului general ca alegerile electorale să se desfășoare în condiții de echitate și cu respectarea prevederilor legale, iar scopul urmărit este proporțional cu ingerința în acest drept, astfel, că nu au fost încălcate, în cazul recurentului – reclamant, nici drepturile protejate de art. 30 din Constituție, art. 10 din Convenția EDO și art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a UE. Măsura dispunerii eliminării, de către furnizorul serviciului de platformă online X, a materialelor vizate de Decizia BEC, este o consecință a nerespectării obligației de etichetare indicate supra, iar nu a exprimării mesajului recurentului – reclamant conținut de materialele indicate în art. 1 al Deciziei BEC.
Totodată, ingerința este una proporțională, întrucât recurentului nu i s-a impus să nu posteze mesaje cu scop electoral, ci doar i s-a impus să le eticheteze corespunzător, obligație care nu impune acestuia o sarcină excesivă sau prea împovărătoare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanță a menținut decizia Biroului Electoral Central prin care s-a stabilit că materialele disponibile pe contul X de utilizatorul „A”, postate la datele de 10 aprilie 2025 și 12 aprilie 2025, includ îndemnuri directe sau indirecte de votare a candidatului C, constituind materiale publicitare politice în sensul art. 16 alin. (5) din O.U.G. nr. 1/2025, materialele în discuție reprezentând conținut ilegal, întrucât încalcă prevederile art. 16 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 1/2025 și ale art. 2 și art. 3 din Hotărârea Autorității Electorale Permanente nr. 9/2025, referitoare la etichetarea materialelor publicitare politice.
Prin urmare, criticile invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, formulată de recurentul-reclamant A.
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 114 din 22 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București – Contestații Electorale, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 9 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, potrivit art. 402 C. proc. civ.