Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21.03.2023, sub număr unic de dosar x/59/2023, reclamantul A a formulat acțiune în contencios administrativ în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, solicitând: anularea Ordinului MAI nr. 1504/17.11.2006; anularea Ordinului MAI nr. II/8433/22.07.2016 privind numirea în funcția de organ de cercetare al poliției judiciare a subinspectorului de poliție B; anularea tuturor actelor efectuate de către subinspectorul de poliție B în calitate de organ de cercetare penală al poliției judiciare; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 16.05.2023, au formulat cereri de intervenție principală numiții C, D, E, iar la data de 17.05.2023 a formulat cerere de intervenție principală și numitul F, solicitând instanței să dispună: anularea Ordinului MAI nr. 1504/17.11.2006; anularea Ordinului MAI nr. II/8433/22.07.2016 privind numirea în funcția de organ de cercetare al poliției judiciare a subinspectorului de poliție B; anularea tuturor actelor efectuate de către subinspectorul de poliție B în calitate de organ de cercetare penală al poliției judiciare; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 584 din 11 octombrie 2023 a Curții de Apel Timișoara – Secția contencios administrativ și fiscal s-au hotărât următoarele:
- s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității introducerii în cauză, invocate de pârâta B;
- s-a admis excepția lipsei de interes în privința cererilor de anulare a Ordinului MAI nr. 1504/17.11.2006 și a Ordinului MAI nr. II/8433/22.07.2016, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne și din oficiu de instanță;
- s-au respins ca fiind lipsite de interes cererile de anulare a Ordinului MAI nr. 1504/17.11.2006 și a Ordinului MAI nr. II/8433/22.07.2016, formulate de reclamantul A și intervenienții principali C, D, E, F, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și B;
- s-a admis excepția inadmisibilității cererilor de anulare a actelor de cercetare penală efectuate de pârâta B, invocată de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și B și din oficiu de instanță;
- s-au respins ca fiind inadmisibile cererile de anulare a actelor de cercetare penală efectuate de pârâta B, formulate de reclamantul A și intervenienții principali C, D, E, F, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și B.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 584 din 11 octombrie 2023 a Curții de Apel Timișoara – Secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantul A și intervenienții principali C, D, E și F, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, sub aspectul soluțiilor pronunțate cu privire la excepția lipsei de interes a cererilor de anulare a Ordinului MAI nr. 1504/17.11.2006 și a Ordinului MAI nr. II/8433/22.07.2016, și la excepția inadmisibilității cererilor de anulare a actelor de cercetare penală efectuate de pârâta B.
În drept, recurenții au invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.
În esență, recurenții au susținut că soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei de interes a fost pronunțată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv cu nesocotirea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Au învederat că prima instanță nu a invocat din oficiu, în etapa cercetării judecătorești, excepția lipsei de interes și nu a adus la cunoștința părților motivele de fapt și de drept pentru care aceasta a apreciat incidența acestei excepții.
Motivele de fapt și de drept pentru care intimata a apreciat că cererea de chemare în judecată este lipsită de interes sunt străine de cele reținute de către instanță în cuprinsul hotărârii recurate și de cele pe care a fost întemeiată soluția pronunțată cu privire la această excepție.
Curtea de Apel Timișoara nu a invocat din oficiu excepția lipsei de interes, cum în mod vădit eronat s-a menționat în cuprinsul hotărârii recurate și nu a pus în discuția contradictorie a părților motivele de fapt și de drept pentru care a apreciat că demersul judiciar promovat este lipsit de interes, încălcând în acest sens principii fundamentale ale procesului civil: principiul legalității consacrat de art. 7 C. proc. civ., dreptul la apărare reglementat de dispozițiile art. 13 C. proc. civ., principiul contradictorialității, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului în cauză, precum și obligația instanței de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil.
În continuare, în ceea ce privește soluția pronunțată de către prima instanță cu privire la excepția lipsei de interes în privința cererilor de anulare a Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 1504 din data de 17.11.2006 și a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 11/8433 din 22.07.2016, recurenții au apreciat că este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Prima instanță s-a rezumat la a analiza, în mod superficial, existența interesului de a anula cele două acte administrative care sunt afectate de profunde vicii de nelegalitate prin raportare la cauza penală în care recurenții au avut calitatea de inculpați și doar în ceea ce privește posibilitatea acestora de a anula actele efectuate de către intimată în cadrul acelui dosar penal.
În pofida faptului că excepția lipsei de interes viza capetele de cerere privind anularea Ordinelor MAI, prima instanță nu a motivat sub nici un aspect inexistența unui folos practic urmărit prin raportare la solicitarea de anulare a actelor administrative, ci aceasta s-a limitat la a-și întemeia soluția prin raportare la imposibilitatea anulării actelor efectuate de către numita B.
Totodată, considerentele instanței de fond cu privire la soluția dată excepției lipsei de interes nu cuprind niciun argument care să vizeze lipsa unui folos practic urmărit în vederea anulării actelor administrative, ci doar o eventuală inadmisibilitate a unei acțiuni în anularea actelor efectuate de către subinspectorul de poliție B, ceea ce echivalează cu o evidentă nemotivare a soluției pronunțate cu privire la aceste capete de cerere.
În opinia recurenților, o eventuală inadmisibilitate a ultimului capăt de cerere nu poate constituii un veritabil temei de fapt și de drept pentru respingerea ca fiind lipsite de interes a solicitărilor privind anularea celor două ordine.
Interesul, ca și condiție de exercitare a acțiunii civile, se analizează în raport cu fiecare capăt de cerere principal cu care a fost investită instanța, o eventuală inadmisibilitate a unuia dintre capetele de cerere nu poate constitui unicul fundament care să justifice calificarea altor cereri principale ca fiind lipsite de interes, fără ca în acest sens să fie prezentate și alte argumente suplimentare care să îndreptățească instanța să aprecieze că demersul judiciar promovat nu îi profită în niciun fel reclamantului.
Prima instanță nu a reușit să furnizeze niciun argument care să justifice soluția de respingere a capetelor de cerere privind anularea Ordinelor MAI ca fiind lipsite de interes, ci aceasta s-a rezumat a argumenta succint și lacunar doar eventuala inadmisibilitate a solicitării de anulare a actelor efectuate de către intimata B în calitatea sa de funcționar public, reiterând în acest sens argumentele reținute de către instanța penală cu privire la legalitatea probelor obținute în cadrul dosarului penal.
În plus, au învederat instanței de recurs faptul că actul administrativ cu caracter normativ contestat nu putea fi supus controlului de legalitate în fața instanței penale, întrucât dispozițiile Codului de procedură penală nu recunosc părților din cadrul unui proces penal o astfel de prerogativă.
Controlul de legalitate al actelor administrative cu caracter normativ se realizează în exclusivitate de către instanțele de contencios administrativ, acestea fiind singurele instanțe cărora legiuitorul le recunoaște și le conferă o astfel de competentă.
Dispozițiile art. 52 C. proc. pen. coroborate cu dispozițiile art. 4 din Legea 554/2004 recunosc posibilitatea părților din cadrul unui proces penal de a invoca nelegalitatea unor acte administrative cu caracter individual, fără a permite și efectuarea unui control de legalitate al actelor administrative normative. În cadrul dosarului nr. x/30/2020 a fost invocată nelegalitatea Ordinului MAI nr. 11/8433/2016, excepția de nelegalitate fiind respinsă de către instanța penală ca inadmisibilă, respectiv fără a se efectua o analiză pe fond a temeiniciei acesteia.
În consecință, apare ca fiind evident faptul că recurenții nu își mai puteau valorifica demersul printr-o altă formă decât o acțiune în anularea actelor administrative contestate, aspect care se impunea a fi avut în vedere de către prima instanță la momentul analizării existenței interesului de a promova prezentul demers judiciar.
Contrar celor susținute de către prima instanță, recurenții au susținut că justifică un interes în promovarea prezentului demers judiciar, întrucât eventuala nelegalitate a actelor administrative contestate poate fi invocată și valorificată într-o cale de atac extraordinară exercitată împotriva hotărârii pronunțate de către instanța penală.
Raportat la modalitatea superficială în care onorata instanță a înțeles să motiveze soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei de interes, recurenții au apreciat că argumentele sumare expuse de către prima instanță și care sunt deopotrivă străine de natura cauzei nu sunt în măsură să echivaleze cu o motivare corespunzătoare a hotărârii, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ.
Sub un alt aspect, recurenții au învederat faptul că motivele reținute de către instanță cu privire la excepția lipsei de interes sunt pe de-o parte contradictorii, iar pe de altă parte străine de natura cauzei.
În pofida faptului că recurenții au învederat primei instanțe faptul că prin intermediul prezentului demers judiciar nu înțeleg să conteste legalitatea probelor administrate în cadrul procesului penal și nu înțeleg să investească instanța de contencios administrativ cu o acțiune care să tindă la anularea probelor din cadrul acelui dosar, prima instanța s-a raportat tocmai la aceste aspecte, o astfel de interpretare fiind profund eronată și străină de natura și obiectul cauzei.
Motivele pentru care instanța a înțeles să califice ca fiind lipsite de interes și, respectiv, inadmisibile, solicitările de anulare a unor acte administrative cu caracter normativ și individual se rezumă doar la statuările instanței penale cu privire la legalitatea administrării probelor obținute în cadrul procesului penal, dosar în cadrul căruia nu a fost contestat actul administrativ normativ supus controlului de legalitate prin intermediul prezentului demers judiciar.
Mai mult decât atât, prima instanță nu și-a întemeiat soluția de respingere a primelor capete de cerere ca fiind lipsite de interes pe considerentele reținute de către instanța penală cu privire la excepția de nelegalitate a Ordinului MAI nr. 11/8433/2016, ci pe considerentele care priveau legalitatea administrării probelor în cadrul dosarului penal.
Or, instanța de contencios administrativ nu a fost investită cu o analiză a legalității probelor obținute și administrate în cadrul dosarului penal, pentru a-și putea întemeia soluția pe argumentele reținute de către judecătorul de camera preliminară, ci cu un control de legalitate a unor acte administrative normative și individuale, precum și a unor acte administrative efectuate de către un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Mai mult decât atât, anularea actelor efectuate de către intimată nu s-a solicitat pe cale principală, invocându-se incidența unor vicii de nelegalitate proprii ale acestor acte, ci ca și o consecință a sancțiunii nulității Ordinelor emise de către MAI, în temeiul efectelor nulității și a principiilor quod nullum est nullum producit effectum și resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Analiza legalității probelor administrate în cadrul unui proces penal și analiza legalității unor acte administrative reprezintă două proceduri distincte, supuse unor regimuri juridice distincte, fiecare dintre aceste proceduri fiind de competența materială, teritorială și funcțională a unei alte instanțe.
Astfel, legalitatea probelor obținute și administrate în cadrul unui proces penal va fi întotdeauna analizată de către judecătorul de cameră preliminară, în cadrul acestei proceduri și în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală, iar controlul de legalitate al actelor administrative se realizează în mod exclusiv de către instanțele de contencios administrativ competente și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în materie.
Raportat la aceste considerente, recurenții au apreciat că nu se poate pune semnul egalității între legalitatea unei probe și legalitatea unui act administrativ, chiar dacă acesta din urmă poate avea în anumite situații o natură duală.
De asemenea, au apreciat că raportat la dubla calitate a numitei B de funcționar public (polițist din cadrul poliției judiciare) și de organ de cercetare penală, procesele-verbale întocmite de către aceasta în exercitarea activității sale au o natură duală, respectiv atât de mijloace materiale de probă, cât și de acte administrative cu caracter individual.
Faptul că instanța penală a analizat legalitatea administrării probelor în cadrul procesului penal nu poate constitui un impediment în analizarea legalității acelorași acte de către instanțele de contencios administrativ, întrucât controlul de legalitate este supus în această situație unor norme de drept material și procesual distincte, precum și unor condiții de valabilitate distincte decât cele prevăzute de dispozițiile Codului de procedură penală.
Faptul că instanța penală nu a identificat existența unei vătămări procesuale sau a unor vicii de nelegalitate a probelor administrate în cadrul procesului penal nu poate constitui fundamentul pentru care instanța de contencios administrativ să se sustragă de la un control de legalitate actele administrative contestate prin intermediul prezentului demers judiciar.
În continuare, recurenții au învederat existența unei evidente contradicții între motivele de fapt și de drept reținute în cuprinsul considerentelor.
Astfel, pe de-o parte s-a reținut faptul că actele efectuate de către intimata B nu sunt acte administrative, iar pe de alta parte s-a reținut incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, dispoziții legale care vizează actele administrative care nu sunt supuse controlului de legalitate de către instanțele de contencios administrativ, întrucât legea prevede pentru modificarea/desființarea acestora o altă procedură judiciară.
Considerentele primei instanțe cu privire la natura juridică a actelor efectuate de către intimata B sunt în mod evident contradictorii, întrucât motivarea hotărârii duce la o cu totul altă soluție față de cea pronunțată de către instanță cu privire la excepția inadmisibilității.
În măsura în care instanța a apreciat faptul că actele efectuate de către intimată în calitate de subinspector de poliție nu au natura unor acte administrative soluția pronunțată nu se putea fundamenta pe incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziții aplicabile tocmai actelor administrative.
O soluție fundamentată pe incidența art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ duce la concluzia potrivit căreia actele efectuate de către intimată sunt acte administrative, însă pentru desființarea acestora legiuitorul a prevăzut o altă procedură judiciară.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că Soluția primei instanțe cu privire la excepția inadmisibilității cererii în anulare a actelor efectuate de către intimata B în calitate de funcționar public (subinspector de poliție) a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în prezenta cauză, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Instanța de fond a apreciat că solicitarea efectuată de către recurenți, pe calea contenciosului administrativ, de anulare a actelor întocmite de către numita B este inadmisibilă, întrucât o atare operațiune se poate realiza doar de către judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri.
Acest raționament este unul lipsit de profunzime și vădit neîntemeiat, întrucât reclamanții nu supun controlului judecătoresc mijloacele de probă prin intermediul cărora s-au obținut probele folosite în cadrul procesului penal, ci procesele-verbale întocmite de către numita B în calitate de funcționar public și care constituie, raportat la acest aspect, acte administrative cu caracter individual.
Au apreciat că nu se poate reține incidența sancțiunii inadmisibilității unui astfel de demers judiciar formulat pe calea contenciosului administrativ, întrucât actele administrative cu caracter individual contestate nu sunt excluse de la controlul judecătoresc de legalitate.
Mai mult decât atât, nu au avut posibilitatea de a supune actele administrative contestate unui control de legalitate în fața instanței penale, întrucât judecătorul de cameră preliminară realizează un control de legalitate al probelor administrate în cadrul procesului penal prin raportare la dispozițiile Codului de procedură penală și nu prin raportare la normele de drept administrativ și la condițiile de valabilitate și legalitate pe care aceste norme le impun.
Legiuitorul nu prevede pentru anularea acestor acte o altă procedură judiciară, cum în mod eronat a reținut prima instanța.
Procedura de cameră preliminară are ca obiect verificarea legalității sesizării instanței, precum si verificarea legalității administrării probelor ori efectuării actelor de către organele de urmărire penală, respectiv o verificare a acestor acte doar prin raportare la natura lor de probe/acte de urmărire penală, fără ca în această procedură să se supună controlului de legalitate prin prisma naturii lor juridice duale, de acte administrative.
O eventuală anulare a actelor de urmărire penală/excludere a probelor de către judecătorul de cameră preliminară pentru existența unor vicii de nelegalitate nu poate constitui ab initio și o nelegalitate a acestor acte prin prisma naturii lor juridice de acte administrative.
Mutatis mutandis nici constatarea legalității unui act de urmărire penală nu implică în mod necesar și o validare a legalității acestuia ca și act administrativ, întrucât condițiile de validitate și legalitate aplicabile actelor administrative sunt distincte de cele aplicabile actelor de urmărire penală, fiind reglementate de alte acte normative.
Întrucât nu se poate pune semnul de egalitate între controlul de legalitate al actelor de urmărire penală efectuat de către judecătorul de cameră preliminară și controlul de legalitate al actelor administrative de către instanțele de contencios administrativ, precum și raportat la faptul că instanța penală nu a analizat legalitatea acestor acte prin raportare la normele de drept administrativ, au apreciat că pentru desființarea acestor acte administrative nu este reglementată o altă procedură judiciară. Astfel, verificarea legalității acestor acte administrative și desființarea acestora se va realiza în mod necesar tot de către instanțele de contencios administrativ.
Raportat la aceste considerente, recurenții au apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 cu privire la cererile în anulare a actelor efectuate de către intimată în calitate de funcționar public.
De asemenea, în măsura în care s-ar constata existența viciilor de nelegalitate a actelor administrative atacate și s-ar dispune anularea acestora, recurenții au apreciat că actele întocmite de către numita B în cadrul activității desfășurate în calitate de polițist de poliție judiciară nu pot avea decât aceeași soartă ca și actele administrative emise anterior și care i-au conferit acesteia calitatea pe care a deținut-o la acel moment și care au îndrituit-o pe aceasta să întocmească actele contestate.
Aplicarea unui alt raționament decât cel indicat supra ar presupune o încălcare flagrantă a principiilor quod nullum est nullum producit effectum și resoluto îure dantis, resolvitur ius accipientis, precum și o gravă perturbare a ordinii de drept, întrucât ar presupune menținerea în circuitul civil a unor acte administrative întocmite de către un funcționar în continuare. Astfel, au apreciat că soluția cu privire la excepția inadmisibilității a fost pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004 coroborată cu dispozițiile art. 1254 alin. (2) și art. 1325 C. civ.
Solicitarea de anulare a actelor efectuate de către intimata B în calitate de subinspector de poliție nu s-a realizat pe cale principală, respectiv ca urmare a existenței unor vicii de nelegalitate care privesc în mod direct aceste acte, ci ca un efect al intervenției sancțiunii nulității Ordinului MAI nr. 1504/2006 și a Ordinului MAI nr. 11/8433/2016, în temeiul principiului resoluto iure dants, resolvitur ius accipientis.
Întrucât s-a solicitat anularea actelor efectuate de către intimată ca urmare a anulării Ordinului MAI nr. 1504/2006 și a Ordinului MAI nr. 11/8433/2016, prima instanță avea obligația de a se pronunța asupra legalității acestor acte în temeiul principiilor quod nuîlum est nuttum producit effectum și resoluto iure dantis, resolvîtur ius accipientis, neavând posibilitatea de a reține incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea 554/2004, întrucât desființarea acestor acte nu s-a solicitat pe cale principală, ci ca un efect al anulării celor două ordine emise de către intimata MAI.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului în raport de data declarării căii de atac – 27.12.2023.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că nu sunt incidente motivele de casare invocate.
În esență, a arătat că prin maniera în care instanța de fond a analizat și s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes, acesta a respectat principiile fundamentale ale procesului civil la care recurenții au făcut trimitere, punând în discuția părților excepțiile invocate in cauză.
Prima instanță a motivat de o manieră completă și corectă soluția, determinând lipsa interesului recurenților prin raportare la folosul practic pe care aceștia l-ar obține prin anularea actelor administrative contestate și nu prin raportare, cum eronat susțin recurenții, la o eventuală inadmisibilitate a capătului trei de cerere.
Referitor la alegațiile recurenților prin care aceștia fac o paralelă între maniera de analiză a legalității unei probe în materie penală și cea de analiză a legalității unui act administrativ, intimatul-pârât consideră că se pornește de la o premisă greșită întrucât Curtea de Apel Timișoara a avut în vedere cele reținute de instanța penală cu privire la legalitatea modului de a obține probele de către investigatorul sub acoperire și nu legalitatea probei.
Cu privire la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că soluția dată excepției inadmisibilității capătului trei de cerere privind anularea actelor efectuate de numita G nu a avut ca și temei de drept dispozițiile art. 5 alin. (2) din legea nr. 554/2004. În materia contestării actelor administrative există o reglementare unică, cu caracter special, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Intimata-pârâtă B a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că excepția lipsei de interes a fost ridicată de intimatul MAI, dar și din oficiu de către instanță, fiind discutată în contradictoriu cu părțile prezente, legal citate.
A considerat că nu se susțin nici argumentele recurenților privind celelalte două motive de nelegalitate a hotărârii primei instanțe, aceștia urmărind, de fapt, punerea în discuție a legalității probelor obținute în procesul penal, printr-o procedură derulată în contenciosul administrativ, lucru inadmisibil.
1.5. Procedura de soluționare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 octombrie 2024, cu citarea părților.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant și intervenienți este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante
În prezenta cauză, instanța de contencios administrativ a fost investită cu anularea Ordinului MAI nr. 1504/17.11.2006 privind desemnarea polițiștilor ca organe de cercetare ale poliției judiciare, numirea, promovarea și eliberarea polițiștilor în/din funcțiile structurilor de poliție judiciară și încetarea acestei calități, anularea Ordinului MAI nr. II/8433/22.07.2016 privind desemnarea ca organ de cercetare al poliției judiciare a subinspectorului de poliție B, precum și cu anularea tuturor actelor efectuate de către subinspectorul de poliție B în calitate de organ de cercetare penală al poliției judiciare, în considerarea calității de inculpați ai recurenților în dosarul penal nr. x/30/2020 al Curții de Apel Timișoara – Secția Penală.
Instanța de fond a respins ca lipsite de interes cererile de anulare ale Ordinului MAI nr. 1504/17.11.2006 și Ordinului MAI nr. II/8433/22.07.2016, și ca inadmisibile cererile de anulare ale actelor de cercetare penală efectuate de pârâta B, soluția fiind criticată de reclamant și de intervenienții principali prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a căror incidență va fi analizată punctual de instanța de control judiciar.
Prin criticile subsumate primului motiv de recurs se arată că soluția cu privire la excepția lipsei de interes a fost pronunțată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil (legalitatea, dreptul la apărare, contradictorialitatea, rolul activ al instanței) deoarece prima instanță nu a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes în etapa cercetării judecătorești, cum în mod eronat s-a menționat în cuprinsul hotărârii recurate, și nu a pus în discuția contradictorie a părților motivele de fapt și de drept pentru care a apreciat că demersul judiciar promovat este lipsit de interes.
Contrar acestor susțineri, din actele dosarului, Înalta Curte reține faptul că la termenul de judecată din 29.09.2023 (încheierea de ședință, fila 155 din dosarul de fond) prima instanță, constatând că intervenienții se află în aceeași situație cu cea a reclamantului și urmăresc același folos practic, a admis cererile de intervenție în interes propriu formulate în cauză, a invocat din oficiu și în privința intervenienților aceleași excepții procesuale invocate de pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, și a acordat cuvântul părților prezente asupra acestor excepții.
La termenul de judecată din 29.09.2023 a fost prezent pârâtul MAI, prin consilier juridic, care a susținut excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare, iar reclamantul/intervenienții principali au fost reprezentați de doi apărători aleși care au pus concluzii orale cu privire la toate excepțiile invocate în cauză, astfel cum reiese din încheierea de ședință menționată anterior.
Prin urmare, instanța de control judiciar reține că nu s-au încălcat principiile fundamentale ale procesului civil invocate de recurenți, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenți circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a invocat, în esență, faptul că instanța de fond nu a motivat inexistența unui folos practic urmărit prin raportare la solicitarea de anulare a actelor administrative, ci aceasta s-a limitat la a-și întemeia soluția cu privire la aceste capete de cerere prin raportare la unicul argument referitor la imposibilitatea anulării actelor efectuate de către numita B.
În susținerea acestui motiv de casare, recurenții își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, neputând împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al treilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta „expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.
Totodată, Înalta Curte apreciază că sentința recurată satisface exigențele instituite de acest text de lege, iar motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, și nu una de volum. Instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, recurenții criticând, așa cum s-a reținut anterior, motivele pentru care instanța a înțeles să califice ca fiind lipsite de interes și, respectiv, inadmisibile, solicitările de anulare a actelor contestate, aspecte care se circumscriu motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente și vor fi analizate în continuare.
Instanța de control judiciar constată că prima instanță a făcut o corectă dezlegare a problemei de drept supusă analizei, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., invocat de recurenții.
Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d coroborat cu art. 33 C. proc. civ., orice demers judiciar („orice cerere”) poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.
În speță, prin cererile introductive formulate în fața instanței de fond, reclamantul și intervenienții s-au raportat la calitatea de inculpați pe care o au în dosarul penal nr. x/30/2020 al Curții de Apel Timișoara – Secția Penală, arătând că au arătat că au un interes direct în constatarea nulității absolute a actelor de urmărire penală efectuate de către organul de cercetare.
Și prin cererea de recurs (pagina 9), criticând soluția dată de prima instanță excepției lipsei de interes, recurenții au arătat că justifică un interes în promovarea prezentului demers judiciar, „întrucât eventuala nelegalitate a actelor administrative contestate poate fi invocată și valorificată într-o cale de atac extraordinară exercitată împotriva hotărârii pronunțate de către instanța penală”.
În opinia acestora, interesul, ca și condiție de exercitare a acțiunii civile, se analizează în raport cu fiecare capăt principal cu care a fost investită instanța, iar o eventuală inadmisibilitate a unuia dintre capetele de cerere nu poate constitui unicul fundament care să justifice calificarea altor cereri principale ca fiind lipsite de interes.
Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte reține că nu inadmisibilitatea ultimului capăt de cerere a constituit unicul temeiul de fapt și de drept pentru care instanța de fond a admis excepția lipsei de interes a cererilor privind anularea celor două ordine contestate în cauză (Ordinul MAI nr. 1504/2006 și Ordinul MAI nr. II/8433/2016), ci instanța a analizat dacă există un interes legitim încălcat, raportat la folosul practic urmărit prin acțiunile introductive în fața instanței de contencios.
Prin urmare, în analiza efectuată, în mod corect a reținut instanța de fond că nu este îndeplinită condiția existenței unui interes, câtă vreme și în situația în care ordinele contestate (Ordinul MAI nr. 1504/2006 și Ordinul MAI nr. II/8433/2016) ar fi găsite nelegale și anulate, actele procedural-penale efectuate de pârâta B (cu privire la care recurenții susțin că au interes să se constate nulitatea absolută) nu ar putea fi anulate de instanța de contencios administrativ, întrucât legalitatea acestora a fost deja tranșată în litigiul penal.
În continuare, recurenții au criticat soluția dată excepției inadmisibilității cererilor de anulare a actelor de cercetare penală, apreciind că raportat la dubla calitate a numitei B (de funcționar public și de organ de cercetare penală), procesele-verbale întocmite de aceasta în exercitarea activității sale au o natură duală, respectiv atât de mijloace de probă, cât și de acte administrative cu caracter individual, iar controlul de legalitate se realizează în două etape distincte, respectiv atât de către judecătorul de cameră preliminară, cât și de către instanțele de contencios administrativ.
Instanța de control judiciar nu poate primi această interpretare, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora „Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
Prin aceste dispoziții se exclud din sfera contenciosului administrativ, în mod expres, actele pentru care este reglementată o altă procedură judiciară, acesta fiind și cazul actelor emise în anchetele penale, care sunt supuse reglementărilor din Codul de procedură penală sau din alte legi speciale aplicabile procesului penal și pentru care competența de a analiza legalitatea revine exclusiv instanței penale.
În mod just s-a reținut în sentința recurată că analiza legalității actelor de cercetare penală efectuate de intimata B a fost tranșată definitiv de judecătorul de cameră preliminară în cadrul dosarului nr. x/30/2020/a1 al Curții de Apel Timișoara – Secția Penală, prin pronunțarea Încheierii finale nr. 127/CO/CP din 30.06.2021, neputând face obiectul analizei instanței de contencios administrativ, câtă vreme Codul de procedură penală reglementează o procedură distinctă de contestare a acestora.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.
2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul A și intervenienții F, C, D și E împotriva sentinței civile nr. 584 din 11 octombrie 2023 a Curții de Apel Timișoara – Secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.