Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 iulie 2023, pe rolul Curții de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate („ANI”, „Agenția”), a solicitat ca anularea Raportului de evaluare nr. x/G/II/30.06.2023, întocmit de pârâtă și obligarea acestei la suportarea cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 31 din 26 ianuarie 2024, Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 31 din 26 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii în anulare.
În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea a fost dată cu încălcarea-aplicarea greșită a prevederilor art. 70 71 si 79 din Legea 161/2003 raportate la dispozițiile art. 445 si 463 din Codul Administrativ.
În privința dispozițiilor Legii nr. 161/2003, recurentul consideră că instanța de fond a dat o interpretare superficială normelor legale, arătând în mod abstract că "ar fi fost posibilă desemnarea unui alt funcționar public care să exercite atribuțiile in discuție", fără a arăta în concret care era acea persoană, cui îi era atribuită o astfel de sarcină și fără a indica modalitatea în care recurentul avea posibilitatea de refuza atribuțiile de semnare, dar și fără o analiză reală a implicațiilor și gravității faptei imputate recurentului, a eventualului prejudiciu produs, precum și fără o justă punere în balanță a intereselor potențial afectate în cauză.
Acesta mai consideră că a fost încălcat dreptul său la apărare dar și principiul egalității armelor, garanție a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică obligația ca fiecăreia dintre părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj față de partea adversă (cauza Regner împotriva Republicii Cehe (MC), pct. 146 și cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Țărilor de Jos, pct. 33).
Susține că instanța de fond nu a avut în vedere toate împrejurările relevante ale cauzei inclusiv din perspectiva criteriul proporționalității, o cerință pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-40/21, a apreciat că instanța trebuie să o aibă în vedere în analiza legalității raportului de evaluare, de vreme ce o eventuală constatare a legalității acestuia este urmată automat de aplicarea unor sancțiuni de o gravitate deosebită.
Se mai susține că, prin raportare la natura faptei de conflict de interese, faptă ilicită care impune cu necesitate reținerea atât a existenței unei acțiuni contrare normelor de drept apărate de legiuitor cu prilejul incriminării, dar și a vinovăției persoanei în cauză, rezultă că instanța nu a motivat corespunzător, modalitatea concretă în care aceste două elemente au fost reținute în cauză în ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant.
Consideră că cercetarea judecătorească este incompletă, arătând că nu s-a răspuns apărării că informația cu privire la soția sa, asociat și administrator în două societăți comerciale care au întocmit pentru varii clienți persoane fizice și juridice documentații necesare obținerii autorizațiilor de construire, era cunoscută edilului.
Recurentul face referire la noțiunea "notorietate" considerând că și-a îndeplinit obligațiile ce îi sunt impuse de dispozițiile legale analizate, respectiv art. 79 alin. (2) din Legea 161/2003.
Pe de altă parte, posibilitatea de desemnare a unui alt funcționar public nu poate fi imputată recurentului de vreme ce dispoziția legală îi impută doar încunoștințarea șefului ierarhic superior.
Cât privește luarea măsurilor de asigurarea a imparțialității, recurentul consideră că o astfel de obligației incumbă chiar șefului ierarhic superior căruia ii este cunoscută situația de incompatibilitate și nu recurentului.
Acesta apreciază greșită raportarea instanței de fond la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e din Legea 50/1991 care se referă la competența primarului de a emite autorizații de construire sugestionând în mod nepermis că în absența aparatului de specialitate - adică a recurentului-posibilitatea de emiterea a autorizațiilor de construire trebuia deferită altei instituții ca fiind sigurul caz în care exigențele dispozițiilor art. 79 alin. (2), 3 si 4 ar fi fost respectate.
Observă că instanța s-a limitat la o aplicare formalistă a acestor texte, fără o analiză în concret a alternativelor pe care recurentul le avea, fără o punere în balanță a prejudiciului ce ar fi rezultat din lipsa unui aparat de specialitate la nivelul unității administrative atât pentru unitate cât și inclusiv pentru persoanele fizice/juridice care urmăreau obținerea autorizațiilor de construire/ prin comparație cu eventualul prejudiciu care ar fi rezultat din emiterea celor 12 autorizații de unitatea administrativă in perioada 02.07.2020-28.07.2020.
Cât privește componenta decizională în procedura emiterii autorizațiilor de construcții susține că activitatea propriu-zisă a recurentului a constat în efectuarea unor formalități prealabile, vizând, într-o primă - etapă verificarea operativă a documentațiilor depuse, în vederea asigurării respectării structurii și conținutului cadru prevăzut de dispozițiile art. 20 din Ordinul 839/2009 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.
În concret, explică faptul că atribuțiile recurentului vizau doar verificarea de ordin tehnic prin raportare la o serie de criterii strict și limitativ prevăzute în legislația incidentă, neavând aptitudinea de a lua o decizie de oportunitate în privința documentațiilor, ci doar de a verifica încadrarea documentației în reglementările urbanistice și cerințele indicate de legislația în vigoare.
Subliniază că analizarea documentațiilor nu a avut niciodată legătură cu persoana care le întocmea sau societatea din care făcea parte, atribuțiile fiind exercitate întotdeauna în limitele trasate de legislație și cu respectarea rigorilor de etică profesională și prin respectarea principiilor de imparțialitate, transparența deciziei și supremația interesului public.
În plus, emiterea sau nu a autorizațiilor de construire nu reprezenta o decizie a recurentului fiind în fapt, astfel cum prevede legislația atributul exclusiv al primarului. Or, contrar reținerilor instanței de fond, verificarea efectuată de recurent nu era aptă per se să garanteze emiterea autorizațiilor de construire în absența girului de legalitate al secretarului unității și evident a aprobării-atribut exclusiv-al primarului.
Consideră important faptul că legiuitorul a stabilit anumite interdicții în sarcina funcționarului public, interdicții care potrivit art. 79 din Legea nr. 161/2003, care se referă la „rezolvarea unei cereri, luarea unei decizii sau participarea la luarea deciziei” și că analiza de către recurent a actelor depuse în susținerea cererilor de autorizare nu are semnificația luării unei decizii, cu atât mai mult cu cât simpla semnătură de verificare a recurentului/în lipsa celorlalte semnături, nu este de natură a produce vreun efect juridic.
Așa fiind, solicită să se constate că în cauză nu există elemente care să definească existența unor acte culpabile din perspectiva Legii nr. 161/2003 și care să stabilească că recurentul nu a respectat regimul conflictelor de interese prin simplul fapt al îndeplinirii sarcinilor de serviciu, respectiv verificarea documentațiilor tehnice.
Relativ la existența unui interes patrimonial chiar și indirect, urmat de obținerea unui folos patrimonial, contrar susținerilor instanței de fond, susține că, din probațiunea administrată nu a rezultat existenta vreunei garanții acordate persoanelor fizice sau juridice care au depus cele 12 cereri de eliberare a autorizațiilor de către recurent sau de către soția acestuia. Depoziția martorului Dobocan nu poate fi interpretată în sensul în sensul reținut de instanța de fond. Afirmațiile acestuia relative la atât la modul în care a luat legătura cu soția recurentului în calitate de proiectant ("...în urma demersurilor pe care le-am făcut pe cont propriu pentru a găsi un proiectant de pe șantiere am notat numerele de telefon ale proiectanților ce au făcut lucrări in zona...") precum și la momentul la care a aflat că proiectantul ales dna B este soția recurentului (la faza de execuție a lucrării autorizate) dovedesc exact contrariul și anume faptul că avizarea documentației tehnice de care recurent nu i-a adus acestuia nici un beneficiu patrimonial.
În susținerea punctul său de vedere, recurentul invocă Decizia nr. 1341/2023 a ÎCCJ din care citează: „Nu este lipsit de interes nici faptul că legiuitorul însuși nu interpretează interesul personal patrimonial sau folosul material în sens larg, ci restrâns, adică un folos material necuvenit care ar putea fi dobândit doar ca urmare a calității deținute de persona investita cu autoritate publica, iar acesta ar trebui să se folosească de calitatea sa pentru a exista un raport de cauzalitate care sa determine incompatibilitatea folosului dobândit de soțul sau ruda apropiată a acestuia.”
Recurentul amintește că textul legal prevede necesitatea existenței și a probării unui interes patrimonial materializat și nu pur ipotetic de genul celui alegat de instanța de fond, care a deturnat astfel scopul dispozițiilor legale.
În final, precizează că scopul reglementării a fost acela de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoana care deține o demnitate/funcție publică să adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice sa ajungă într-un conflict de interese. Acest scop nu poate fi deturnat prin reținerea drept conflict de interese a unor acțiuni care au produs un prejudiciu miram sau inexistent sau care au fost determinate de împrejurări obiective pentru care nu se poate reține o culpă caracterizată sub forma intenției în privința subiectului conflictului.
Din perspectiva jurisprudenței europene, gravitatea consecințelor reținerii conflictului de interese impune o analiză riguroasă a proporționalității acestor consecințe cu fapta concretă săvârșită, cu luarea în considerare a întregului său context, a împrejurărilor justificate sau nu în mod obiectiv care au determinat-o, a prejudiciului produs prin raportare comparativă și la eventualul prejudiciu rezultat în caz în care reclamantul ar fi rămas în pasivitate și nu ar fi semnat, a caracterului formal sau determinant al deciziei adoptate, al posibilităților concrete, nu doar teoretice și abstracte de evitare a conflictului de către subiectul acuzat de acesta.
Procedând la o analiză exclusiv formală a dispozițiilor legale mai sus amintite, fără o analiză în concret a tuturor aspectelor mai sus evidențiate, instanța de fond nu doar că a interpretat și aplicat greșit aceste dispoziții legale, dar a încălcat și standardul statuat de dispozițiile naționale și europene cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Răspunzând criticilor din recurs intimata susține în esență, următoarele:
Scopul reglementărilor legale a fost acela de asigurare a unui climat de integritate și de transparență în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoanele care ocupă astfel de funcții ori demnități să adopte o conduită de natură să le împiedice să ajungă în situația realizării unor interese personale.
Obligativitatea abținerii de la îndeplinirea atribuțiilor legale a fost instituită tocmai pentru a preveni orice situație care ar conduce la încălcarea principiilor instituite de legiuitor cu privire la exercitarea funcției publice prin prevederile art. 71 din Legea nr. 161/2003, respectiv: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public.
Abținerea reglementată de art. 79 este o obligație, iar nu o facultate a recurentului, o conduită contrară fiind sancționată de legiuitor prin reținerea încălcării regimului juridic al conflictelor de interese și, ulterior, prin atragerea după caz, a răspunderii disciplinarea, administrative, civile sau penale, potrivit alin. (4) al aceluiași art.
Împrejurarea că soția recurentului este asociat și administrator la două societăți care întocmesc documentații și le depun la Primărie în vederea obținerii de certificate de urbanism, autorizații de construire sau alte acte nu este de notorietate.
În sarcina recurentului subzista obligația de a se abține de la participarea la luarea unei decizii și de a-l informa de îndată pe șeful ierarhic căruia îi era subordonat direct, obligație pe care acesta a încălcat-o.
Indicarea funcționarului public a cărui desemnare se impunea a fi realizată ca urmare a abținerii recurentului de la participarea la luarea unei decizii nu era o atribuție a Curții de Apel Cluj și nici o obligație a acestei instanțe.
Desemnarea unui alt funcționar public în vederea participării la luarea unei decizii, în locul recurentului, este o atribuție ce îi revenea superiorului acestuia, în măsura în care ar fi fost anunțat cu privire la existența conflictului de interese.
Apărarea recurentului nu poate fi primită câtă vreme acesta a contribuit la emiterea autorizațiilor de construire pe care le-a semnat/avizat, participând astfel la luarea unor decizii cu privire la emiterea acestora, asumându-și, prin semnare, efectele produse de actele în cauză.
Legiuitorul nu distinge cum este obținut folosul patrimonial de către recurent, simpla posibilitate ca respectivul act să fie semnat sau încheiat fără existenta unor garanții de obiectivitate din partea celui care îl semnează, garantează încălcarea regimului conflictelor de interese.
Practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul în care interesele patrimoniale nu trebuie dovedite în concret, rațiunea instituirii conflictului de interese fiind aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a atribuțiilor și competențelor legale de către funcționarii publici, fără a fi necesară dovedirea, pentru stabilirea conflictului de interese, a unor interese patrimoniale.
Recurentul-reclamant nu a învestit instanța de fond cu solicitări privind aspecte de fapt care să poată fi apreciate de instanța de fond în sensul analizei principiului proporționalității.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs cu care Înalta Curte este legal sesizată vizează aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. art. 70, 71 si 79 din Legea 161/2003, raportate la dispozițiile art. 445 si 463 din Codul Administrativ, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 cod de procedură civilă.
Recurentul-reclamant consideră că instanța de fond a interpretat superficial dispozițiile Legii nr. 161/2003, susținând că analiza legalității raportului de evaluare nu a fost realizată în mod legal și proporțional și nu a luat în considerare implicațiile și gravitatea faptelor imputate. De asemenea, reclamă încălcarea dreptului la apărare și a principiului egalității armelor, garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Principalele puncte ale argumentației recurentului pot fi grupate astfel: inexistența obligațiilor ce atrag starea de conflict de interese, inexistența interesului personal și patrimonial concret pentru recurent sau soția acestuia și lipsa de proporționalitate.
A. În ceea ce privește prima chestiune, Înalta Curte reține, în esență, că prin raportul de evaluare nr. x/G/II/30.06.2023 s-a constatat încălcarea de către recurentul-reclamant A a prevederilor art. 79 alin. 1 lit. c și alin. 2 din Legea nr. 161/2003 coroborate cu art. 445 și 493 din Codul administrativ, prin aceea că, în calitate de funcționar public, consilier la Compartimentul de urbanism și amenajarea teritoriului din aparatul de specialitate al Primarului X, în perioada 06.11.2015-30.07.2020, a semnat 12 autorizații de construire acordate unor persoane fizice ori juridice, în baza documentațiilor tehnice elaborate de C SRL și D SRL, societăți în cadrul cărora, soția reclamantului, B, deține calitatea de asociat și administrator.
Conflictul de interese reținut privește situația în care, datorită faptului că interesele patrimoniale ale soției recurentului-reclamant ar fi putut influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice, acesta era obligat de legiuitor să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct, acesta din urmă fiind obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință.
Înalta Curte constată că recurentul-reclamant ridică trei probleme: 1. atribuțiile sale vizau doar verificarea tehnică a documentațiilor, fără luarea unei decizii de oportunitate privind emiterea autorizațiilor de construire, 2. emiterea autorizațiilor de construire era decizia exclusivă a primarului, nu a recurentului, 3. posibilitatea desemnării altui funcționar public era responsabilitatea șefului ierarhic superior, nu a sa.
În principiu, o conduită administrativă adecvată, care să respecte exigențele de imparțialitate, integritate, transparență a deciziei și de supremație a interesului public (principii enunțate de art. 71 din Legea nr. 161/2003), impunea reclamantului obligația de rezervă, respectiv de a se abține de la semnarea oricărui înscris și de a participa la orice procedură care viza documentația tehnică de autorizare a unor construcții, emisă de o societate la care soția sa este asociat și administrator.
Dispozițiile legale sunt clare și necondiționate și impuneau această obligație de rezervă, recurentul-reclamant negând-o în substanță fără un argument valid.
Chiar atribuțiile funcției sale, de verificare tehnică a documentaților și semnarea autorizațiilor de construire emise în calitate de consilier de specialitate, sunt argumente în sensul că acesta participa efectiv la procesul de luare a deciziei, din perspectiva îndeplinirii tuturor cerințelor legale de autorizare a construcțiilor. Prin urmare, primele două argumente nu sunt valide.
Ultimul argument este lipsit de relevanță întrucât starea de conflict de interese este determinată de existența unui interes personal sau patrimonial care afectează capacitatea decizională și nu depinde de alternativa desemnării altui funcționar public. Responsabilitatea șefului ierarhic superior, de a preveni și gestiona conflictele de interese, este distinctă și nu interferează cu obligațiile personale ale recurentului-reclamant.
Nu în ultimul rând, argumentul notorietății calității soției sale în cele două societăți este lipsit de consistență juridică în condițiile în care acesta nu capacitatea de a înlătura obligația legală și personală a funcționarului public, de a asigura imparțialitatea funcției publice.
B. A doua chestiune se referă la greșita aplicare a normelor de drept material întrucât nu este îndeplinită condiția existenței interesului patrimonial.
Înalta Curte constată că, raportat la însuși obiectul actelor avizate și semnate de recurent, rezultă că acestea au avut vocația să producă un folos material direct pentru soția reclamantului, în calitate de proiectant. Acest beneficiu/folos material constă în costul întocmirii documentației necesare autorizării, indiferent de valoarea concretă a acestora.
În consecință, corect a reținut prima instanța că la momentul avizării și semnării autorizațiilor de construire emise, reclamantul, în calitate de funcționar public, consilier în cadrul Compartimentului Urbanism și Amenajare a Teritoriului din Aparatul de specialitate al Primarului X și soț, era conștient de beneficiul patrimonial obținut de soția sa.
Recurentul susține că nu a existat un folos material efectiv însă, această susținere este nerelevantă întrucât textele legale care reglementează conflictul de interese de natură administrativă se raportează la prefigurarea folosului material și la caracterul potențial al acestuia.
În reglementarea conflictului de interese de natură administrativă, conform art. 79 din Legea nr. 161/2003 și art. 445 463 Codul administrativ, legiuitorul nu a condiționat existența conflictului de interese de niciun alt criteriu.
Astfel, așa cum s-a antamat la punctul A, este lipsit de relevanță faptul că reclamantul a acționat în exercitarea atribuțiilor sale și că nu s-a nominalizat nicio persoană care le-ar fi putut prelua în locul său. Dispozițiile legale menționate nu fac nicio distincție și nici interpretul nu trebuie să o facă. Important este că, putând anticipa interesul personal al soției sale, recurentul-reclamant era obligat să înștiințeze șeful ierarhic superior, să se abțină de a aviza documentația soției sale, indiferent de efectele acestei hotărâri în planul interesului public ori a atribuțiilor conducătorului ierarhic.
De asemenea, nu este negat principiul supremației interesului public, principiu avut în vedere și în privința rolului reglementării conflictului de interese, care privește prevenirea situațiilor în care funcționari publici sau demnitari ar sluji interesul personal, datorită existenței unei împrejurări care le-ar aduce acestora, rudelor, prietenilor sau asociaților lor un anumit avantaj. Importanța acestor situații este dată de faptul că simpla lor existență prezintă un potențial pericol de lipsă de imparțialitate.
Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a avut o contribuție personală la procesul decizional privind autorizarea construcțiilor, semnând personal autorizațiile emise. În concret, este posibilă manifestarea imparțialității funcționarului public în procesul decizional, intrând în conflict: interesul de natură privată ca soția sa să obțină avantaje patrimoniale din aprobarea documentațiilor întocmite în vederea autorizării construcțiilor, cu interesul public ca, această autorizare să fie conforme cu documentele urbanistice ale unității administrativ teritoriale.
Indiferent de raportul dintre aceste interese, consilierul departamentului de urbanism și amenajare a teritoriului nu poate lua decizia respectivă chiar dacă apreciază că este pe deplin obiectiv, deoarece are obligația de a nu participa la decizia în care interesul personal este manifest.
Într-adevăr prevenirea conflictului între interesele personale și cele publice, în apărarea principiilor enunțate de legiuitor: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public, constituie un imperativ esențial într-o societate democratică, însă argumentația recurentului nu rezonează cu aceste principii.
Prin urmare, Înalta Curte împărtășește concluzia primei instanțe în sensul că, în speță, s-a dovedit existența unui conflict de interese și că reclamantul avea obligația să nu participe la luarea deciziei de autorizare a documentațiilor întocmite de soția sa. Relevanța acestor aspecte înlătură apărările recurentului-reclamant, lipsite de forță juridică în susținerea nelegalității raportului de evaluare.
C. În privința celei de-a treia chestiuni, a proporționalității sancțiunii, Înalta Curte constată că acestea reprezintă seturi noi de argumente, ce privesc aspecte de drept bine determinate, având cauză juridică proprie și care nu se regăsesc printre motivele de nelegalitate evocate de recurentul - reclamant în fața primei instanțe în susținerea cererii de anulare a raportului de evaluare.
De asemenea, respectivele critici nu au corespondent în motive de fapt care să fi făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, ce ar fi trebuit să fie formulată în condițiile art. 204 Cod de procedură civilă, fiind evocate de reclamant, pentru prima dată în recurs. Așadar, nu sunt îndeplinite rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu aceste chestiuni, iar în recurs se tinde la schimbarea cauzei juridice a litigiului.
În considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalității hotărârii atacate, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.
Totodată, instanța de control judiciar are în vedere și că prin Decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of. nr. 386/23.05.2017, s-a statuat, cu forță obligatorie, faptul că prin invocarea chestiunii prevalenței dreptului unional nu se poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susțin obiectul cererii și nici a drepturilor subiective invocate, a căror protecție se solicită pe cale judiciară.
Totodată, invocarea direct în recurs a deciziei pronunțate de CJUE în cauza C-40/21 sau a principiului proporționalității nu constituie un motiv de ordine publică susceptibil a fi invocat/însușit de instanță din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) Cod proecdură civilă, aspect ce a fost decis și prin soluția de principiu adoptată în ședința judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 22 iunie 2023.
În final, trebuie subliniat că interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material nu înseamnă automat că s-a încălcat dreptul la apărare și că a fost încălcat principiul egalității armelor, garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste aspecte distincte se analizează separat.
Încălcarea principiului egalității armelor se referă la un real dezechilibru între părțile din proces, nu la o eroare de interpretare juridică și presupune ca părțile să beneficieze de aceleași oportunități de a-și susține cauza, fără ca una dintre ele să fie dezavantajată, cu trimitere, de exemplu, la un acces egal la probe.
Dreptul la apărare presupune accesul la avocat, dreptul de a prezenta probe și de a contesta probele părții adverse, precum și dreptul de a fi informat și de a i se asigura timpul necesar pentru pregătirea apărării.
Or, în cauză, hotărârea primei instanțe respectă aceste rigori ale dreptului la un proces echitabil iar criticile recurentului de drept material, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă, nu pot fi circumscrise în aceste noțiuni de drept procesual.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru toate aceste considerente, având în vedere că prima instanță a realizat o legală interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 cod de procedură civilă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 31 din 26 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 5 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.