Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19.06.2023, sub nr. x/35/2023, reclamanta A S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare, solicitând admiterea cererii și să fie obligată pârâta la plata sumei de 649.200 euro cu titlu de despăgubiri materiale cauzate prin emiterea Deciziei de respingere a cererilor de emitere a Avizelor de angajare înregistrate la Inspectoratul General pentru Imigrări sub nr. (...),(...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...) (nr. corect este, probabil, (...)), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...) din data de 08.12.2021 și 15.12.2021, emisă de pârâtă și comunicată prin adresa nr. x/DM/BIJ.SM/BVD din data de 07.01.2022, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 05.07.2022 și până la data plății acestei sume, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
La termenul de judecată din 9.11.2023, precum și la ultimul termen de judecată, din oficiu, în temeiul art. 22 C. proc. civ., instanța a pus în discuția părților calificarea juridică a pretențiilor formulate ca reprezentând un prejudiciu de șansă cauzat prin refuzul nejustificat al pârâtului de a emite avizele de muncă solicitate.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 20/CA/2024-PI din 25 ianuarie 2024, Curtea de Apel Oradea:
-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare;
-a obligat pe pârât să îi plătească reclamantei suma de 80.840 euro, în echivalent în lei la data plății, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plății efective;
-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 9 februarie 2024, Curtea de Apel Oradea:
-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 20/CA/2024 – PI, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/35/CA/2023, la data de 25.01.2024, având ca părți reclamanta A și pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare, în sensul că a obligat pe pârât să îi plătească reclamantei suma de 82.953 euro, în echivalent în lei la data plății, în loc de 80.840 euro, cum din eroare s-a menționat.
3. Recursurile exercitate în cauză
Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamanta A S.R.L., iar împotriva sentinței de fond și a încheierii de îndreptarea erorii materiale din 9.02.2024 a declarat recurs pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare.
3.1. A și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 649.200 euro cu titlu de prejudiciu material, la care se adaugă și dobânda legală calculată de la data de 05.07.2022 și până la data plății efective a prejudiciului. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta-reclamantă susține că hotărârea supusă controlului judiciar a fost dată, parțial, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru următoarele motive.
Sub un prim aspect, recurenta susține că instanța de fond a constatat existența unui prejudiciu material viitor și cert în patrimoniul său. Cu toate acestea, în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului, instanța a apreciat că acesta ar consta în neîncasarea comisionului aferent unui număr de 46 de avize de angajare, respinse în mod nelegal de către intimată, și nu în raport cu numărul de 60 de salariați temporari care au făcut obiectul contractului de punere la dispoziție, contract denunțat de partenerul contractual al recurentei din culpa pârâtului.
Astfel, prin sentința civilă nr. 185/CA/26.09.2022, pronunțată în dosarul nr. x/35/2022 al Curții de Apel Oradea, s-a stabilit în mod definitiv că un număr de 46 de avize de angajare au fost respinse nelegal de către intimata-pârâtă. Această faptă ilicită a constituit cauza determinantă a denunțării contractului de punere la dispoziție privind cei 60 de salariați temporari de către fostul partener contractual al recurentei, respectiv B.
Mai mult, din probatoriul administrat în cauză rezultă că recurenta a depus suplimentar un număr de 31 de cereri pentru emiterea avizelor de angajare la datele de 10.02.2022 și 25.02.2022, cereri care au fost respinse de către intimatul-pârât pentru aceleași motive ca și cele 46 de cereri analizate în dosarul nr. x/35/2022 al Curții de Apel Oradea. În aceste condiții, recurenta a demonstrat că avea o probabilitate de 100% de a obține toate cele 60 de avize necesare pentru angajarea celor 60 de salariați temporari care făceau obiectul contractului de punere la dispoziție reziliat.
Totodată, recurenta-reclamantă arată că, în ipoteza în care intimatul-pârât nu ar fi respins cele 46 de cereri de emitere a avizelor de angajare, aceasta ar fi avut posibilitatea să depună un număr mai mare de cereri de emitere a avizelor de angajare, depășind astfel cele 16 avize lipsă până la atingerea numărului de 60, necesar executării contractului denunțat.
În consecință, prin respingerea celor 31 de cereri de emitere a avizelor de angajare formulate în februarie 2022 pentru motive identice cu cele declarate nelegale în dosarul nr. x/35/2022 al Curții de Apel Oradea, intimatul-pârât a generat un prejudiciu viitor cert în sensul dispozițiilor art. 1532 alin. (1) C. civ. În această situație, instanța de fond avea obligația de a constata că recurenta a făcut dovada depunerii a cel puțin 60 de cereri de emitere a avizelor de angajare pentru salariații temporari prevăzuți în contractul de punere la dispoziție denunțat de partenerul contractual, precum și că prejudiciul material cert suferit de recurentă-reclamantă este în cuantum de 649.200 euro.
Sub un al doilea aspect, recurentul susține că, deși instanța de fond a constatat existența unui prejudiciu material viitor și cert în patrimoniul recurentei, aceasta a considerat că determinarea cuantumului său trebuie realizată prin raportare la pierderea unei șanse de a obține un avantaj financiar.
În acest sens, recurenta apreciază că instanța a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 1385 alin. (4) și art. 1532 alin. (2) C. civ., întrucât, deși a reținut existența unui prejudiciu material viitor și cert, l-a evaluat conform normelor legale aplicabile prejudiciului rezultat din pierderea unei șanse de a obține un avantaj, care are un regim juridic distinct.
Totodată, recurenta consideră că instanța de fond a aplicat în mod greșit aceste dispoziții legale, întrucât, pe de o parte, a recunoscut existența unui prejudiciu material viitor și cert, dar, pe de altă parte, a redus cuantumul acestuia prin raportare la criteriile aplicabile pierderii unei șanse, deși, potrivit reglementărilor legale, cele două tipuri de prejudicii sunt fundamental diferite.
În opinia recurentei, instanța de fond a combinat în mod nejustificat două categorii distincte de prejudicii pentru a justifica diminuarea cuantumului despăgubirilor solicitate, deși acestea erau integral dovedite.
Or, în măsura în care instanța de fond a stabilit în mod cert că recurenta a suferit un prejudiciu viitor și cert, evaluabil în temeiul clauzelor contractuale, diminuarea cuantumului acestuia prin aplicarea dispozițiilor legale privind pierderea unei șanse constituie o încălcare a normelor de drept material. Prin urmare, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta susține că modalitatea în care instanța de fond a realizat „evaluarea” șansei sale de a obține avantajul financiar solicitat prin cererea introductivă este, cel puțin, exagerată.
Astfel, instanța de fond a apreciat că, în ipoteza în care recurenta ar fi obținut cele 46 de avize de angajare, persoanele respective ar fi trebuit să obțină și viza de lungă ședere în scop de muncă. Pe acest considerent, instanța a redus cu un coeficient de 50% șansa recurentei de a pune la dispoziția utilizatorului salariații temporari pentru care solicitase avize de angajare.
Recurenta contestă această apreciere, arătând că majoritatea verificărilor necesare acordării vizei de lungă ședere în scop de muncă, prevăzute de art. 27 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, sunt realizate și în cadrul procedurii de emitere a avizului de angajare. Prin coroborarea acestor dispoziții cu art. 4 alin. (2) lit. f din OG nr. 25/2014, recurenta subliniază că singura condiție verificată exclusiv în etapa obținerii vizei este cea prevăzută la lit. f a art. 27 alin. (2) din OUG nr. 194/2002.
Totodată, recurenta arată că persoanele în cauză intenționau să ajungă în România pentru a desfășura o activitate remunerată mai avantajos decât în țara lor de origine, în scopul îmbunătățirii nivelului de trai și susținerii familiilor. În acest context, recurenta consideră improbabil ca aceste persoane să fi comis fapte care să conducă la respingerea acordării vizei de lungă ședere în scop de muncă, în special în perioada dintre emiterea avizului de angajare și solicitarea vizei.
Prin urmare, recurenta susține că probabilitatea obținerii vizei de lungă ședere în scop de muncă era foarte ridicată, apropiată de 100%. În aceste condiții, aprecierea instanței de fond, bazată pe o simplă prezumție privind posibilitatea acordării sau refuzului vizei, este nefundamentată, întrucât nu a fost analizată în concret natura condițiilor deja verificate în cadrul procedurii de emitere a avizului de angajare și nici probabilitatea reală ca solicitanții să prezinte documente falsificate.
De asemenea, recurenta subliniază că, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, străinii care intră pe teritoriul României în baza unei vize de lungă ședere în scop de muncă beneficiază de un drept de ședere legal de cel mult 90 de zile, fără a putea depăși perioada de valabilitate a vizei.
În opinia recurentei, instanța de fond a ignorat faptul că acești străini ar fi intrat în România pe baza unei vize de lungă ședere în scop de muncă și că, odată încadrați în muncă și puși la dispoziția utilizatorului, recurenta ar fi avut oricând posibilitatea înlocuirii acestora sau a unei părți dintre ei. Astfel, recurenta putea solicita și obține avize de angajare pentru alte persoane, întrucât contractul de punere la dispoziție prevedea expres această posibilitate.
Cu alte cuvinte, recurenta nu depindea de decizia individuală a salariaților temporari de a-și prelungi sau nu dreptul de ședere.
Mai mult, conform dispozițiilor imperative ale art. 17 alin. (5) din OG nr. 25/2014, în primele 12 luni de la înregistrarea contractului individual de muncă, străinii nu puteau fi încadrați la un alt angajator decât cu acordul scris al recurentei.
În acest context, constatarea instanței de fond conform căreia, după obținerea vizei de către străini, recurenta ar fi avut doar o șansă de 1/3 să își îndeplinească obligațiile contractuale nu are niciun fundament juridic sau factual.
În ceea ce privește obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. De asemenea, recurenta invocă și o aplicare greșită a prevederilor art. 1386 alin. (2) C. civ., care stabilesc că „la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului”.
În ceea ce privește reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, recurenta consideră că instanța de fond a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 451 alin. (2) coroborat cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta arată că instanța nu a ținut cont de complexitatea și particularitățile cauzei, de volumul și natura activității desfășurate de avocat, precum și de costurile aferente deplasărilor la termenele de judecată.
3.2. Pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și a încheierii de îndreptarea erorii materiale și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Astfel, cu titlu principal, pe cale de excepție, recurentul-pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare funcționează în subordinea Inspectoratului General pentru Imigrări și nu are calitatea de ordonator secundar de credite, ceea ce îl pune în imposibilitatea de a achita eventualele despăgubiri materiale ce ar putea fi stabilite în cauză.
Conform art. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a aparatului propriu al Inspectoratului General pentru Imigrări, Inspectoratul General pentru Imigrări (I.G.I.) este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, organizat la nivel central și teritorial, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. În plus, potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea nr. 639/2007 privind structura organizatorică și atribuțiile Inspectoratului General pentru Imigrări, doar Inspectoratul General are calitatea de ordonator secundar de credite, birourile și serviciile județene neavând această calitate.
Având în vedere că, în ședința publică din 12.10.2023, reprezentantul reclamantei A a precizat expres că înțelege să se judece cu Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare, iar instanța a luat act de această opțiune, se impune constatarea faptului că Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În susținerea acestei excepții, recurentul-pârât invocă dispozițiile art. 36 C. proc. civ., conform cărora „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acestea sunt deduse judecății”.
În subsidiar, recurentul-pârât susține că instanța de fond a admis în mod eronat acțiunea reclamantei și a dispus obligarea sa la plata sumei de 82.953 euro, echivalent în lei la data plății, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare. Această soluție este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte:
În primul rând, dispozitivul sentinței recurate nu precizează natura sumei de 82.953 euro, respectiv dacă aceasta reprezintă un prejudiciu viitor sau un beneficiu nerealizat.
În al doilea rând, actul adițional de încetare a contractului a fost încheiat la data de 05.07.2022, independent de soluția pronunțată în dosarul nr. x/35/2022 al Curții de Apel Oradea, întrucât sentința nr. 185/26.09.2022 a devenit definitivă abia în cursul lunii noiembrie 2022. Mai mult, anularea deciziei de respingere a cererilor de emitere a avizelor de angajare, pe care reclamanta își întemeiază pretențiile, a intervenit ulterior încetării efectelor Contractului de punere la dispoziție nr. 1/2021. În aceste condiții, nu există un raport de cauzalitate între presupusa conduită ilegală a intimatei-pârâte și prejudiciul invocat. De asemenea, nu este îndeplinită nici condiția culpei autorității publice, contrar motivării instanței de fond.
În al treilea rând, prin Contractul de punere la dispoziție nr. 1/03.11.2021 și prin Solicitarea de misiune din 03.11.2021, reclamanta A S.R.L. și-a asumat o obligație de rezultat, respectiv de a pune la dispoziția utilizatorului, în termen de cel mult 4 luni de la data solicitării, un număr de 60 de salariați proveniți din afara Uniunii Europene, pe o perioadă de 24 de luni. Astfel, asumarea de către o persoană juridică a unei obligații de rezultat, fără a analiza riscurile inerente atingerii acestuia, nu poate genera obligații în sarcina unei instituții a statului.
Recurentul-pârât subliniază că, anterior depunerii cererilor pentru obținerea avizelor de angajare în muncă și înainte ca cetățenii bengalezi să obțină viza, reclamanta și-a asumat obligația de a pune la dispoziția utilizatorului un număr de 60 de salariați străini.
În aceste condiții, prezumția instanței de fond conform căreia „punerea la dispoziție doar a unui număr de 46 de salariați (aproximativ 75%) nu ar fi atras rezilierea contractului” nu are un suport probatoriu, iar șansa reclamantei de a obține un avantaj financiar este pur speculativă.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Recurenta-reclamantă A S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la filele 34-36 dosar.
4.2. Recurentul-pârât Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare nu a formulat întâmpinare față de recursul părții adverse.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, urmând a se casa sentința și încheierea atacate și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Prin cererea formulată în temeiul art. 8 raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului, la plata cu titlu de despăgubiri a sumei de 649.200 euro, reprezentând prejudiciul material ce i-a fost cauzat prin emiterea Deciziei de respingere a celor 46 de cereri de emitere a Avizelor de angajare înregistrate la Inspectoratul General pentru Imigrări și comunicată acesteia prin adresa nr. x/DM/BIJ.SM/BVD din data de 07.01.2022, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 05.07.2022 și până la data plății acestei sume.
În esență, reclamanta a susținut că, prin refuzul nejustificat de a emite avizele de angajare, pârâtul i-a cauzat un prejudiciu patrimonial, determinat de imposibilitatea îndeplinirii de către reclamantă a obligațiilor sale contractuale asumate față de utilizatorul B S.R.L. și, astfel, imposibilitatea obținerii venitului (prețului) stabilit în contract și evaluat de reclamantă la suma de 649.200 euro.
Învestită cu soluționarea cererii, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantei (calificate, conform celor consemnate în încheierile din 9.11.2023 și 11.01.2024, ca reprezentând un prejudiciu de șansă cauzat prin refuzul nejustificat al pârâtului de a emite avizele de muncă solicitate) sunt întemeiate în parte, motiv pentru care a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 80.840 euro, în echivalent în lei la data plății, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate și până la data plății efective.
Fiind învestită cu soluționarea recursurilor promovate, Înalta Curte va aborda cu prioritate recursul pârâtului Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare și, în cadrul acestui recurs, văzând dispozițiile art. 247 C. proc. civ., excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată direct în recurs, care pune în discuție cadrul procesual în speță.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 36 C. proc. civ., „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”
În materia contenciosului administrativ, din cuprinsul art. 13 din Legea nr. 554/2004 rezultă că are calitate procesuală pasivă autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat sau autoritatea publică ce refuză în mod nejustificat soluționarea unei cereri sau nu o soluționează în termenul legal.
În speță, reclamanta a formulat o cerere de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, cum corect a sesizat și judecătorul fondului.
Așadar, cererea dedusă judecății se bazează pe anularea Deciziei de respingere a celor 46 de cereri de emitere a Avizelor de angajare înregistrate la Inspectoratul General pentru Imigrări prin sentința nr. 185/CA/26.09.2022 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/35/2022, rămasă definitivă prin nerecurare.
În dosarul anterior menționat, parte pârâtă a fost Inspectoratul General pentru Imigrări – Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare, aceasta fiind partea obligată la emiterea avizelor de muncă solicitate prin cele 46 de cereri, iar refuzul acestei părți a fost considerat nejustificat, aspect ce rezultă din sentința nr. 185/CA/26.09.2022 pronunțată în acest dosar, depusă în copie la filele 16-20 vol. I din dosarul de fond.
Cum reclamanta a chemat în judecată această parte, respectiv Inspectoratul General pentru Imigrări – Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare, iar instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la vreo excepție a lipsei capacității procesuale pasive, tot acest pârât ar fi trebuit să figureze în dispozitiv ca obligat la plata despăgubirilor.
Or, în dispozitivul sentinței recurate apare doar Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare.
În acest context, Înalta Curte reține că ceea ce susține recurentul-pârât este că judecătorul fondului nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru stabilirea completă a faptelor și aplicarea corectă a legii. Astfel, se invocă o încălcare a normei de procedură cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care statuează cu privire la rolul activ al instanței în derularea procedurii.
În concluzie, Înalta Curte constată că din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziții se încadrează criticile expuse) se identifică o neregulă (de procedură), constând în nesocotirea rolului activ al instanței în stabilirea cadrului procesual adecvat, care conduce la casarea integrală a hotărârii și a încheierii de îndreptare eroare materială și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurentul-pârât Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare, respectiv de recurenta-reclamantă A, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond la rejudecarea cauzei.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta A și de pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare, va casa sentința nr. 20/CA/2024 - PI din data de 25 ianuarie 2024 și încheierea de îndreptare eroare materială din 9 februarie 2024 și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva sentinței nr. 20/CA/2024 - PI din data de 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal și recursul declarat de pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Satu Mare împotriva sentinței nr. 20/CA/2024 - PI din data de 25 ianuarie 2024 și a încheierii de îndreptare eroare materială din data de 9 februarie 2024, ambele pronunțate de aceeași instanță.
Casează sentința și încheierea recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 6 februarie 2025.