Cameră de consiliu
Deliberând asupra prezentului conflict negativ de competență, din examinarea actelor dosarului, reține următoarele:
Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș – Secția civilă la data de 13.02.2024, în dosar nr. x/102/2024, reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Neamț, următoarele:
- obligarea pârâtului Tribunalul Neamț, pentru perioada 01.01.2018 până la data pronunțării hotărârii judecătorești și în continuare, la recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605.225 lei majorată cu 25% (VRS 756.53 lei) conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din același act normativ, majorare care nu a fost aplicată de ordonatorii de credite prin raportare la drepturile salariale dobândite pentru o perioadă anterioară datei de 01.01.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă (respectiv, VRS 605,225 lei).
- obligarea pârâtului Tribunalul Neamț la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile bănești stabilite potrivit celor solicitate în paragrafele anterioare și drepturile bănești efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă diferențelor respective, calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de la data exigibilității obligații de plată a drepturilor salariale restante și până la data plății lor efective
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență
2.1. Hotărârea Tribunalului Mureș – Secția civilă
Prin Sentința civilă nr. 5888 din 14 octombrie 2024, Tribunalul Mureș – Secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță sesizată a reținut că cererea reclamanților vizează contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale stabilite anterior, întrucât emiterea unor noi decizii de salarizare se realizează în cazul în care se constată de către instanța competentă nelegalitatea stabilirii indemnizației de încadrare, astfel că în speță competența de soluționare a cauzei aparține instanței de contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017.
Tribunalulul a considerat că, raportat la rangul pârâților, repectiv Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Bacău, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine Secției de contencios administrativ a Curții de Apel Târgu Mureș.
2.2. Hotărârea Curții de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal
Prin Sentința nr. 154 din 29 noiembrie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș – Secția civilă.
Instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut incidența Deciziei RIL nr. 9/2017, în condițiile în care în cauză se solicită acordarea retroactivă a unor drepturi salariale de către angajator, în sensul că acestea ar fi într-un cuantum diferit rezultat prin raportare la alte elemente decât cele avute în vedere, fără a se formula și plângere în sensul art. 7 din capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017.
Curtea de apel a constatat că denumirea de „act administrativ” din cuprinsul Legii nr. 153/2017 nu este suficientă pentru a determina în orice situație competența instanței de drept administrativ, dar și faptul că reclamanților le este deschisă calea formulării unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile lor salariale, respectiv Tribunalului Mureș-Secția civilă, raporturile lor fiind raporturi de dreptul muncii.
II. Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență
Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș – Secția civilă, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
1. Argumentele de fapt și de drept relevante
Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.
În speță, reclamanții au învestit instanța de litigii de muncă a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând obligarea pârâților Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Neamț să le recalculeze indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi aferente, respectiv să le plătească diferențele rezultate din recalcularea indemnizației și a celorlalte drepturi aferente prin raportare la VRS de 605,225 lei, începând cu 01.01.2018 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sume actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.
Înalta Curte reține că litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), nefiind circumscris, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Totodată, este de observat că reclamanții nu formulează critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte și nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite.
În concluzie, obiectul prezentei cauze îl reprezintă acțiunea pentru recalcularea indemnizației de încadrare, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: „Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii”, iar art. 269 din același act normativ prevede: „(1)Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.”
Or, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii și cele ale Legii nr. 304/2004 (abrogată și înlocuită cu Legea nr. 303/2022), Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.
Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că „nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații fiind aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.”
Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic („sui generis”), calificare făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-a reținut că: „Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis”.
De asemenea, art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind C. Muncii prevede că ,,jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar în conformitate cu art. 269 alin. (2) din același act normativ: „cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/ reședința/sediul.”
În egală măsură, prezintă relevanță art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competența în materie. Potrivit acestui text de lege: „conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal”.
În aceste condiții, se constată că demersul judiciar al reclamanților se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competența materială de soluționare a acestuia revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Astfel, dând eficiență principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță în limitele învestirii, având în vedere dispozițiile legale sus-menționate și obiectul acțiunii de față, Înalta Curte apreciază că este competent să soluționeze cauza în primă instanță completul specializat în materia litigiilor de muncă și asigurărilor sociale din cadrul Secției civile a Tribunalului Mureș, adică prima instanță sesizată de reclamanți.
2. Temeiul legal al soluției adoptate
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș – Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R și pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Neamț în favoarea Tribunalului Mureș – Secția civilă.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.