Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecății
Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2016, sub nr. x/33/2026 înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A S.A. a solicitat, în principal, obligarea pârâților Ministerul Fondurilor Europene-Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice” și Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest - Organism Intermediar Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice”, în solidar, să îi repare întreg prejudiciul cauzat pentru nesoluționarea în termen a cererii de rambursare depusă în cadrul Contractului de finanțare 3M/500.177/5/05.05.2014; cuantifică daunele interese cel puțin la nivelul costurilor de finanțare bancară aferente sumei inclusă în cererea de rambursare (comisioane și dobânzi bancare, etc.) pentru întreaga perioadă de referință (data la care trebuia soluționată și data la care a fost soluționată cererea de rambursare); estimare pretenție 1.000.001 lei; să fie obligați pârâții în solidar la repararea întregului prejudiciu cauzat prin plata cu întârziere a sumei de 6.285.979,44 lei, daune interese estimate până în prezent la nivelul sumei de 241.128,49 lei reprezentând comisioane și dobânzi bancare de la data la care suma trebuia să îi fie rambursată până la care suma îi va fi efectiv achitată. În subsidiar, reclamanta solicită obligarea pârâților în solidar la plata sumelor reprezentând cheltuielile avansate în vederea întocmirii dosarului de finanțare și semnării contractului (consultanța aferentă, alte cheltuieli), comisioane și dobânzi bancare plătite și care mai sunt datorate pentru asigurarea finanțării din credit bancar a sumelor care au mai fost acordate ca efect al rezilierii; estimează prejudiciul la nivelul sumei de 1.000.001 lei; să fie obligați pârâții în solidar la plata sumei de 6.285.979,44 lei reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a pierderii unei șanse de a obține această sumă de finanțare nerambursabilă într-un program dedicat întreprinderilor mari. În toate situațiile, solicită obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă nr. 212/2019 pronunțată la 11 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului de rândul 2, a admis în parte cerere chemare în judecată precizată formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene, Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice și Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest, Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice a obligat pârâții să plătească reclamantei în solidar suma de 1.472.420,44 RON cu titlu de daune interese moratorii calculate pentru perioada 4 august 2015 -2 iulie 2019 aferente soluționării și plății cu întârziere a cererii de rambursare nr. 1/04.05.2015, a obligat pârâții în solidar să plătească reclamantei suma de 12.164,46 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale și a respins restul pretențiilor din cererea de chemare în judecată precizată.
3. Căile de atac exercitate în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 212/2019 pronunțată la 11 octombrie 2019 de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta S.C. A S.A.și pârâții Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice” și Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest.
3.1 În recursul declarat de partea reclamantă, întemeiat pe art. 488 pct.8 C.proc.civilă, s-a arătat că instanța fondului a pronunțat sentința cu ignorarea normelor de tehnică legislativă - art. 50 alin. (1) Legii nr. 24/2000 și cu "... aplicarea greșită a normelor de drept material", respectiv a dispozițiilor art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. 13/2011.
Consideră că prima instanța a greșit că nu a aplicat dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, care prevăd o dobândă penalizatoare majorată (rata dobânzii de referință + 8 puncte procentuale) în raporturile dintre profesioniști și autorități contractante și că a aplicat eronat art. 3 alin. (2), care nu este relevant în speță, având în vedere calitatea părților (profesionist vs. autoritate contractantă).
De asemenea, a susținut interpretare greșită de instanță a relației dintre O.G. 13/2011 și Legea 72/2013, în sensul că Legea 72/2013 nu limitează aplicabilitatea art. 3 alin. (2 ind. 1) din O.G. 13/2011;
Arată că, completarea adusă de art. 20 din Legea 72/2013 nu restrânge, ci extinde sancțiunile pentru întârzieri de plată;
Este criticată sentința pentru neanalizarea prejudiciului suplimentar (dobânzi și comisioane bancare) – art. 1535 alin. (3) C. civ., arătând că reclamanta are dreptul la daune-interese suplimentare pe lângă dobânda legală penalizatoare, pentru prejudiciul real suferit – costurile de finanțare bancară, iar instanța fondului a confundat dobânda penalizatoare cu aceste daune suplimentare și nu a motivat excluderea acestora.
Pe de altă parte, s-a arătat că nu a fost respectat principiul reparării integrale a prejudiciului – art. 1531 alin. (2) și art. 1535 alin. (3) C. civ.;
A susținut că vechiul Cod civil reglementa în mod expres excepția limitării despăgubirilor, însă Codul civil actual permite, în mod clar, repararea completă a prejudiciului, inclusiv prin acordarea cheltuielilor suplimentare rezonabile făcute pentru a limita paguba (ex. credite bancare pentru finanțarea achiziției utilajului).
A subliniat nemotivarea hotărârii de fond cu privire la aceste aspect, respectiv în raport cu:interpretarea corectă a OG 13/2011 și a Legii 72/2013, cu dreptul reclamantei la daune suplimentare, precum și cu aplicabilitatea completă a art. 1531 și 1535 C. civ.
Este invocată de asemenea incidența art. 488 pct. 8 din C.proc.civ.- "când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material", respectiv aplicarea greșită a art. 1531 alin. (1) și (2) si art. 1535 alin. (3) C. civ.
În mod corect, prima instanța recunoaște natura de prejudiciu a comisioanelor și dobânzilor bancare, însă consideră în mod greșit că acest prejudiciu este inclus în primul.
Mai mult, atunci când legiuitorul a dorit să reglementeze o excepție de la regula reparării integrale a prejudiciului, (în ipoteza dată, dacă acesta dorea să reglementeze o excepție de la acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru întârziere peste valoarea dobânzii legale) o făcea în mod expres. Se arată că Vechiul Cod civil prevedea la art. 1088 alin. (1) limitarea despăgubirilor la nivelul dobânzii legale la obligațiile care au ca obiect o suma de bani astfel: „la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fideiusiune și societate."
Așadar, prima instanța încalcă dispozițiile legale evocate, respectiv art. 1531 alin. (2) teza a II-a si art. 1535 alin. (3) C. civ., recurenta reclamantă având dreptul la repararea întregului prejudiciu suferit, așadar atât cuantumul dobânzii legale, cât și cuantumul costurilor bancare.
2.Recurentul pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct.5,6,8.
Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 din C.proc.civ. – Nerespectarea regulilor de procedură a căror încălcare atrage nulitatea, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond nu a motivat modul de calcul al sumei de 1.472.420,44 lei cu titlu de despăgubiri (dobândă legală penalizatoare).
De asemenea, a fost reproșată lipsa unui raționament transparent privind solidaritatea obligației de plată și cuantumul exact, precum și neindicarea detaliată a elementelor justificative privind cheltuielile de judecată (12.164,46 lei) – în opinia recurentului fiind neclar cum s-au calculat onorariile și alte costuri.
Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 din C.proc.civ.–s-a invocat nepronunțarea asupra tuturor capetelor de cerere;
S-a arătat că lipsesc considerentele pe care să se bizuie pretențiile admise, iar pe de altă parte, nu a fost lămurită pe deplin situația de fapt specific cauzei, sens în care considerentele sentinței nu permit aprecierea soluției pronunțată de instanță, ca fiind legală.
Astfel, s-a arătat că instanța nu a analizat complet și nu a corelat în mod
corect hotărârea pronunțată în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/33/2015 (anulare acte administrative) cu prezentul dosar privind despăgubirile.
De asemenea, că nu a fost analizată lipsa justului titlu pentru perioada
03.08.2015–04.12.2018, în care reclamanta nu avea dreptul la despăgubiri, precum și că nu s-a pronunțat clar asupra neîndeplinirii cumulative a condițiilor pentru antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale (act nelegal, prejudiciu, legătură de cauzalitate).
Atâta timp cât intimata-reclamantă a promovat acțiunea în repararea pretinsului prejudiciu, ce face obiectul prezentului dosar, la data de 29.09.2016, data de 04.08.2015 nu poate fi luată în considerare ca fiind data de la care părțile pârâte ar fi fost puse în întârziere, așa cum a reținut, în mod eronat instanța de fond.
În acest sens, dispozițiile art. 1522 alin. (1) C. civ. prevăd faptul că „debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată", sens în care consideră că data de 04.08.2015 nu poate fi reținută ca fiind data la care instituțiile pârâte au fost puse în întârziere, această dată neputând fi atribuită unei cereri de chemare în judecată.
Pentru perioada 14.09.2016 (data pronunțării hotărârii de către instanța de fond în dosarul nr. x/33/2015) și până la data de 04.12.2018 (data pronunțării deciziei definitive în dosarul nr. x/33/2015), reclamantei nu îi fusese recunoscute de către vreo instanță pretențiile solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu titlu de despăgubiri, Sentința civilă nr. 119/14.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/33/2015 având pentru acea perioadă efectele unei autorități de lucru judecat relative, în sensul respingerii acestor pretenții.
Prin urmare, nici pentru această perioadă, instanța de fond nu a apreciat, în raport de circumstanțele specifice cauzei, faptul că intimata-reclamantă nu deținea un just titlu pentru a pretinde despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Critică soluția instanței de fond și din perspectiva motivării în sensul că „pârâții sunt de drept în întârziere întrucât au aplicat greșit dispozițiile legale aplicabile finanțării din speță, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e NCC", motivat de faptul că instanța de fond nu a observat că prin Decizia nr. 4308/04.12.2018. pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.x/33/2015, instanța de control judiciar a dispus admiterea recursului formulat de S.C. A S.A., casarea Sentinței civile nr. 119/14.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/33/2015, anularea Notei de reziliere nr. 14281/31.07.2015 și a Notei de reziliere nr. 14338/03.08.2015, cu obligarea pârâților să soluționeze cererea de rambursare nr.1 din 04 mai 2015, iar această obligație a fost adusă la îndeplinire de către instituțiile publice pârâte, la data de 02.07.2019.
Nu în ultimul rând, instanța de fond a dispus prin Sentința civilă nr. 212/11.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/117/2016, obligarea pârâtelor în solidar la plata către intimata-reclamantă A, a sumei de 1.472.420,44 lei, fără a expune un raționament transparent asupra modalității de determinare a acestei obligații pecuniare, cu titlu de despăgubiri pretinse în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, reprezentând „dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.U.G.nr. 13/2011 pe intervalul de timp 04.08.2015-02.07.2019", nefiind suficient a fi indicat temeiul „dobânzii legale penalizatoare", pentru a aprecia asupra legalității și corectitudinii cuantumului obligației astfel dispuse.
Se impunea astfel ca instanța de fond să expună un calcul efectiv, pe baza căruia a determinat suma de 1.472.420,44 lei, însă, în absența acestuia este în imposibilitatea de a aprecia care este dobânda legală pe baza căreia instanța de fond a dispus suma de 1.472.420,44 lei, hotărârea astfel pronunțată fiind nemotivată și, prin urmare, nelegală, în raport și de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ.
Din perspectiva vizată de art. 488 pct. 8 din C.proc.civ. – Hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii, se arată faptul că instanța de fond a aplicat greșit: art. 1522 și art. 1523 NCC, privind punerea în întârziere și întârzierea de drept – s-a considerat eronat că întârzierea a început la 04.08.2015, art. 19 din Legea nr. 554/2004 – s-a acordat despăgubire fără dovedirea prejudiciului și fără existența unui act administrativ anulat definitiv la momentul cererii.
De asemenea, s-a criticat faptul că nu s-a ținut cont de clauzele contractului de finanțare – beneficiarul și-a asumat riscul implementării proiectului cu resurse proprii. Instanța nu a fundamentat legal dobânda penalizatoare solicitată pentru un credit contractat unilateral de reclamantă – fără implicarea Ministerului.
Sub aspectul obligării instituțiilor pârâte la plata sumei de 12.164,46 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, solicită cenzurarea acestei obligații, în primul rând, ca urmare a admiterii recursului pârâtului casării hotărârii recurate și respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
În subsidiar, critică această obligație dispusă de instanța de fond, pentru nelegalitate, motivat de faptul că instanța de fond nu a făcut, pe deplin, aplicarea principiilor institute de dispozițiile art. 451 C. proc. civ., întrucât, acțiunea fiind admisă în parte, nu rezultă modul în care instanța de fond a apreciat că suma de 12.164,46 lei cuprinde în mod justificat atât taxe judiciare de timbru, taxe poștale, cât și onorariu de avocat.
Apreciază că eventualele cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat nu sunt justificate, în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de acesta, cu atât mai mult cu cât activitatea desfășurată de avocat a fost redusă, ceea ce nu justifică o astfel de remunerare.
3. Recurenta-pârâtă Agenția de Dezvoltare Regionala Nord-Vest a declarat de asemenea recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 8 din C.proc. civ., prin care a arătat următoarele:
3.1. Instanța de fond a respins în mod greșit apărările pârâtei privind excepția lipsei calității procesuale pasive a sa și lipsa culpei, încălcand astfel prevederile Legii 554/2004, ale Contractului de finanțare nr. 3M/500.177/5/05.05.2014, ale Acordului-cadru delegare de atribuții, ale OUG 40/2015 privind gestionarea financiara a fondurilor europene, ale HG 457/2008 privind cadrul instituțional de coordonare și de gestionare a instrumentelor structurale (abrogata ulterior de HG 398/2015), ale OUG 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale, ale Regulamentul CE nr. 1303/2013.
Conform art. 123 alin. (6) al Regulamentului CE nr. 1303/2013: „ Statul Membru poate sa desemneze unul sau mai multe organisme intermediare pentru a desfășura anumite sarcini ale autorității de management sau ale autorității de certificare, sub răspunderea autorității respective, prin intermediul unor acorduri."
Delegarea atribuțiilor se realizează prin acordul cadru de implementare a programului, încheiat între Minister în calitate de Autoritate de Management și Agențiile pentru Dezvoltare Regională, în calitate de Organisme Intermediare(în condițiile art. 9 din Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regionala in România, cu modificările și completările ulterioare).
Acordul stabilește atribuțiile delegate OIPOR de către AMPOR în cadrul programului de finanțare, precum și drepturile și obligațiile părților care decurg din această delegare. Cu toate acestea, AMPOR deține decizia și responsabilitatea finală, în fața Comisiei Europene, pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor menționate în art. 125 din Regulamentul (UE) NR. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului .
Recurenta-pârâtă nu semnează în numele și pentru Ministerul Fondurilor Europne. Acordul de delegare de atribuții îmbracă forma unui mandat limitat, părțile semnatare ale contractului de finanțare fiind atât recurenta-pârâtă, cât și Ministerul Fondurilor Europene, condiția esențială care guvernează acest raport juridic este faptul ca, decizia finală cu privire la atribuțiile delegate, aparține în exclusivitate ministerului în virtutea rolului pe care îl îndeplinește, acela de Autoritate de Management.
Concluzionând, rolul decizional cu privire la încheierea și semnarea contractului de finanțare aparține în exclusivitate Ministerului Fondurilor Europene, acesta fiind parte semnatară în contractul de finanțare, alături de recurenta-pârâtă.
Instanța de fond, reține în mod corect în cuprinsul considerentelor sentinței recurate faptul că, actul administrativ vătămător este cel emis de către Ministerul Fondurilor Europene, respectiv Nota de reziliere nr. 14.281 din 31.07.2015. Ulterior, tot în cuprinsul considerentelor aceeași instanța se contrazice în susțineri, reținând in mod greșit, faptul că prejudiciul este imputabil și pârâtei, ca urmare a îndeplinirii necorespunzatoare a obligațiile legale și a celor născute din acordul de delegare.
Aceste aprecieri greșite ale instanței de fond, denotă faptul că instanța nu a înțeles relația dintre recurenta pârâtă și Ministerul Fondurilor Europene.
Astfel, la data de 14.05.2015, prin adresa nr. 9263, ADR a adus la cunoștința intimatei faptul că în contextul Instrucțiunii 4254/26.02.2015 și a documentelor transmise, pe baza cărora s-a reverificat încadrarea în categoria IMM, există indicii că societatea se încadrează în categoria de întreprindere mare. A mai arătat de asemenea și faptul că, lista de reverificare administrativa a eligibilității și documentele suport au fost înaintate spre verificare Ministerului Fondurilor Europene, urmând să fie înștiințați direct sau prin intermediul pârâtei, asupra modului de soluționare din partea acesteia.
Ulterior, prin adresa nr. 9553/19.05.2015 ADR a înștiințat intimata-rcclamanta asupra faptului că cererea de rambursare nr. 1/04.05.2015 a fost suspendată până la finalizarea procesului de reverificare la nivelul Ministerului Fondurilor Europene.
Conform prevederilor art,12 alin. (3) din Contractul de finanțare, Ministerul Fondurilor Europene, în calitate de Autoritate de Management ia masurile necesare pentru identificarea și constatarea neregulilor fiind obligat să ia toate masurile necesare, masuri care pot viza micșorarea valorii eligibile a Contractului, suspendarea executării contractului si/sau rezilierea acestuia.
Urmare primirii de la Ministerul Fondurilor Europene a Notei de reziliere a contractului de finanțare, ADR prin Adresa nr. 14338/03.08.2015(denumita in mod eronat Notificare de reziliere) a înștiințat intimata-reclamantă asupra rezilierii contractului de finanțare de către Ministerul Fondurilor Europene.
Adresa de înștiințarea, respectiv adresa nr. 14.338/03.08.201 nu este actul vătămător este doar o simpla o adresa de inaintare a Notei de reziliere emisa de pârâta Ministerul Fondurilor Europene. Actul emis de pârâta ADR nu poate avea efecte juridice. Ca atare, se impune a se sublinia că anularea adresei de înștiințare emisă de către ADR, nu ar fi condus și la anularea Notei de reziliere emisă de către pârâta MFE, aceasta producând efectele juridice. Consideră că prin întocmirea Notei de reziliere nr. 14281/31.07.2015. MFE și-a exercita prerogativa de a lua decizia finală.
Urmare emiterii Notei de reziliere nr.14281/31.07,2015, sumele aferente cererii de rambursare, au fost dezangajate de catre Ministerului Fondurilor Europene.
Astfel, Ministerul Fondurilor Europene, și-a exercitat rolul activ de autoritate decizională, prin intocmirea si transmiterea Notei de reziliere nr. 14281/31.07.2015, prin dezangajarea sumelor, iar ulterior prin Decizia prin care a respins contestația formulata de reclamantă.
Cu alte cuvinte, nu pârâta ADR este cea care soluționează o cererea de rambursare, ci competența în ceea ce privește verificarea finală, constatarea eligibilității unei cheltuieli, autorizarea/respingerea la plată a cheltuielilor solicitate la rambursare, precum și efectuarea efectivă a plății către beneficiar aparțin în exclusivitate Ministerului Fondurilor Europene, în calitate de autoritate competentă cu rol decizional.
Se invocă și prevederile OUG 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale, precum și ale HG 457/2008 privind gestionarea și coordonarea instrumentelor structurale, ulterior abrogata de HG 398/2015, în cuprinsul cărora se stipulează faptul că Autoritățile de Management sunt responsabile cu angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata.
Instanța de fond nu a ținut cont de lipsa legăturii de cauzalitate dintre înscrisul emis de către ADR, respectiv Notificarea nr. 14.338/03.08.2015, prin care a înaintat intimatei-reclamante Nota de reziliere nr.14281/31.07.2015 emisa de Ministerul Fondurilor Europene și producerea pretinsului prejudiciu, reținând în mod greșit faptul ca „nu are importanță că în speță actul administrativ vătămător respectiv decizia de reziliere a contractului a fost emisă în mod efectiv de către Ministerul Fondurilor Europene.
Actul vătămător generator de prejudiciu este actul administrativ emis de către ministerul fondurilor europene, respectiv nota de reziliere nr. 14281/31.07.2015.
Suplimentar, despăgubirile solicitate sunt aferente actului administrativ anulat emis de autoritatea publica centrala - Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), care de altfel este tocmai actul care a generat prejudiciul.
Litigiul se circumscrie dispozițiilor art. 19 din Legea 554/2004, fiind în legătură cu litigiul care se circumscrie art. 8 lin. 1 din Legea 554/2004. Cu alte cuvinte, actul administrativ emis de autoritatea publică centrală-MFE, respectiv Nota de reziliere nr. 14281/31.07.2015, fiind anulabil din perspectiva neîntrunirii cerințelor cu privire la motivare a dus la crearea prejudiciului.
În concluzie, solicită să se constate lipsa legaturii de cauzalitate dintre pretinsul prejudiciu și înscrisul emis de ADR (adresa nr. 14338/03.08.20151. prin care a inaintat intimatei-reclamantc Nota de reziliere nr. 14281/31.07.2015 emisă de Ministerul Fondurilor Europene).
O legătură de cauzalitate există între actul administrativ emis de autoritate publică centrală-Ministerul Fondurilor Europene, act generator de prejudiciu după cum reține și ICCJ prin decizia nr 665/22.07.2017, act anulat de către instanța de control judiciar și prejudiciul suferit de reclamant.
Documentul întocmit de către ADR, respectiv înscrisul prin care a înaintat, conform procedurii, Nota de reziliere nr. 14281/31.07.2015 emisă de Ministerul Fondurilor Europene, nu este și nici măcar nu poate fi asimilat unui act administrativ generator de prejudiciu, deoarece, nu produce efecte juridice, fiind doar o adresă de înaintare a unei note de reziliere emisă de către autoritatea cemntrală cu rol decizional.
În lipsa adresei de înaintare, contractul de finanțare ar fi fost oricum reziliat ca efect al emiterii Notei de reziliere nr. 14.281/31.07.2015 de către Ministerului Fondurilor Europene.
Legitimarea procesuală pasivă ar fi justificată în situația în care ADR ar fi avut printre atribuțiile delegate și rol decizional.
Prin Decizia Civilă nr. 4308/2018, ICCJ a anulat Nota de reziliere 1428/2015 emisă de către Ministerul Fondurilor Europene, respectiv Notificarea de reziliere nr. 14.338/03.08.2015, ca fiind „insuficient motivate", obligând pârâții doar la soluționarea cererii de rambursare nr. 1/04.05.2015, fără a obliga și la reverificarea eligibilității.
De asemenea, instanța de control judiciar nu a mai analizat aspectul eligibilității/neeligibilității beneficiarului, respectiv dacă beneficiarul era sau nu eligibil la finanțare în momentul încheierii contractului de finanțare, aceasta obligând doar la soluționarea cererii de rambursare.
Cele două aspecte, eligibilitatea și rambursarea, presupun verificare unui set diferit de documente. Faptul că, cererea de rambursare a fost suspendată la plată pe parcursul reverificarii eligibilității, iar ulterior respinsă la plată a fost consecința directă a aplicării la acel moment a prevederilor Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015, emisă de către Ministerul Fondurilor Europene ca urmare a recomandării Autorității de Audit, a reverificarii și a încadrării intimatei-reclamante în categoria de întreprindere mare ca urmare a legăturilor cu alte societăți.
Prin raportare la momentul 2015, ADR și-a îndeplinit obligațiile delegate conform Acordului-cadru și a Instrucțiunilor emise de către Ministerul Fondurilor Europene, respectiv reverificarea eligibilității, transmiterea documentelor suport către Ministerul Fondurilor Europene în vederea reverificarii acestora și luării masurilor care se impun, precum și transmiterea către intimata-reclamantă a înștiințării privind rezilierea contractului, ca urmare a Notei de reziliere transmisă de către Ministerul Fondurilor Europene.
Instanța în mod greșit reține faptul că pârâții sunt puși în întârziere începând cu data de 04.08.2015, motivând că refuzul de îndeplinire a obligațiilor contractuale „s-a manifestat neîndoielnic la data de 03.08.2015 dată la care pârâții au fost de drept puși în întâziere" încălcând prevederile art. 1522 alin. (5) C. civ.
Pe de-o parte, se precizează că notificarea de reziliere nu echivalează cu o punere în întârziere.
Atât timp cât în contractul de finanțare nu există nici o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul prevăzut pentru soluționarea cererii de rambursare pârâții ar fi de drept puși în întârziere, devin incidente prevederile art. 1522 alin. (5) C. civ.
Pe de altă parte, cu privire la punerea de drept în întârziere a debitorului consideră că se aplică exclusiv raporturilor juridice dintre profesioniști, raporturi care decurg din exploatarea unei întreprinderi (producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, respectiv acele raporturi juridice care au ca scop obținerea unui profit).
Mai mult decât atât, se invocă și prevederile art. 21 alin. (3) din OUG 40/2015 pentru gestionarea financiară a fondurilor europene, prin care se instituie în sarcina Ministerul Fondurilor Europene, în calitate de Autoritate de Management, obligația de a efectua plata sumelor autorizate, doar atunci când va dispune de resurse în conturile sale, neexistând un termen cert, fără a se stipula că este de drept pus în întârziere dacă nu efectuează plățile la termen.
Din aceste considerente apreciază că devin aplicabile prevederile art. 1522 alin. (5) C. civ., motiv pentru care data punerii în întârziere este data comunicării cererii de chemare în judecată, respectiv 18.12.2015.
Instanța în mod greșit reține faptul că „sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din OG 13/2011 care prevăd că rata dobânzii penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referința plus 4 puncte procentuale", ignorând astfel prevederile art. 3 alin. (3) OG 13/2011.
Instanța își motivează susținerea pe faptul că „una din cerințele de eligibilitate era aceea de a fi întreprindere mijlocie sau mică cu scop lucrativ". Din acest motiv, consideră instanța că devin incidente prevederile art. 3 alin. (2) NCC.
Cerința de eligibilitate pe care trebuie să o îndeplinească solicitanții la finanțare, nu creează premisa că suntem în prezența unui raport juridic care decurge din exploatarea unei întreprinderi.
Nu suntem în prezența unui raport juridic, care decurge din exploatarea unei întreprinderi (ex.producerea si circulația mărfurilor, executarea de lucrări si prestarea de servicii, in scopul obținerii profitului), respectiv in prezenta un raport juridic care decurge dintr-un contract de furnizare, servicii proiectare/execuție lucrări.
În cauza dedusa judecații suntem în prezența unui raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi, ci decurge dintr-un contract de finanțare încheiat între un profesionist și finanțator ("neprofesionistul, având drept scop acordarea unei finanțări și nu activități de producție, comerț sau prestări de servicii în scopul obținerii unui profit.)
Prin alin. (3) al art. 3 din OG nr. 13/2011 se specifică faptul că „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul legii-art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuată cu 20%." Prevederile citate stabilesc distincția dintre cuantumul dobânzii legale pentru profesionist și un neprofesionist.
În concluzie, un profesionist datorează dobânda legală penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale în caz de întârziere la plată, în timp ce o altă persoană care nu este operator economic este obligata la dobânda penalizatoare ce se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale diminuata cu 20%.
În acest context, apreciază că raporturile juridice care guvernează relația dintre intimata-reclamantă și pârâți nu decurg din exploatarea unei întreprinderi sau dintr-un contract de furnizare/servicii/proiectare și execuție lucrări, motiv pentru care este justificat și oportun ca rata dobânzii legale penalizatoare să se stabilească în conformitate cu prevederile art. 2 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (2) și (3) din OG 13/2011, respectiv la nivelul ratei dobânzii de referință, plus 4 puncte procentuale, diminuată cu 20%.
Instanța, în mod greșit reține faptul că dispozițiile contractuale prevăzute la art. 18 alin. (6) din contractul de finanțare „nu acoperă situația în speță", încălcând astfel prevederile contractuale.
În cuprinsul contractului de finanțare nu este instituită, pentru nici una dintre pârâte, obligația de a plăti daune sau alte sume de bani de această natură. Art. 18 alin. (6) din contractul de finanțare, semnat între părți, prevede expres faptul că „anterior rezilierii Contractului, AM POS CCE/OI este îndreptățit să suspende plățile, cu notificarea Beneficiarului. AM POS CCE/OI nu va fi responsabil de nici o pagubă cauzată Beneficiarului ca urmare a suspendării."
Instanța susține ca decizia de reziliere este nelegală, motiv pentru care exonerarea de răspundere nu își găsește aplicabilitate. Contractul de finanțare nu distinge între aceste situații și astfel instanța a adăugat la litera contractului, s-a substituit voinței părților.
Instanța în mod greșit obligă ADR, în solidar cu Ministerul Fondurilor Europene la plata daunelor interese moratorii și a cheltuielilor de judecată, ingnorând prevederile Codului Civil, ale Acordului-Cadru de delgare de atribuții precum si ale OUG 40/2015 pentru gestionarea financiara a fondurilor europene, HG 457/2008 privind cadrul instituțional de coordonare si de gestionare a instrumentelor structuralcfaprogata ulterior prin HG 398/2015). ale OUG 64/2009 privind gestionarea financiara a instrumentelor structurale, ale Regulamentului CE nr. 1303/2013.
4. Apărări formulate în cauză
Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare față de recursul MFE, prin care în principal invocă excepția nulității recursului pentru netimbrare, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond și acordarea tuturor cheltuielilor de judecată în recurs și fond.
Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare față de recursul Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest, prin care solicită respingerea căii de atac și acordarea cheltuielilor de judecată.
Recurentul – pârât MFE a formulat întâmpinare la recursul reclamantei și al Agenției de Dezvoltare Regională Nord-Vest prin care solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea ca legală a soluției instanței de fond .
Cu referire la recursul reclamantei, față de critica potrivit căreia rata dobânzii penalizatoare în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale, apreciind că acest argument justifică motivul de nelegalitate invocat în temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicită respingerea ca nefondat a acestui motiv de recurs, având în vedere că, în opinia pârâtului, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (21) din O.U.G.nr. 13/2011.
Instanța a reținut corect că aceste prevederi legale au fost introduse prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, fiind reglementat la art. 1 din lege domeniul de aplicare a acestui act normativ.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 72/2013, această lege se aplică creanțelor certe, lichide si exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile.
În speță, în mod corect, instanța de fond a constatat că între reclamanta S.C. A S.R.L. și pârâte a intervenit un contract care nu are ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile, astfel că dispozițiile legale mai sus invocate, ce au fost introduse prin Legea nr. 72/2013 și vizând relațiile dintre profesioniști și autoritatea contractantă, astfel cum sunt definite de această lege, nu se aplică în speță.
Apreciază că susținerile recurentei-reclamante în sensul că „legea nu limitează domeniul de aplicare al acestui art." nu reprezintă argumentul prin care să se poată obține o extindere a domeniului de aplicare a prevederilor Legii nr. 72/2013, la situații pe care legea nu le prevede.
De asemenea, recurenta-reclamanta a mai invocat și faptul că instanța de fond ar fi aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1531 alin. (1) și alin. (2), precum și cele ale art. 1535 alin. (3) C. civ., în ceea ce privește solicitarea sa pentru acordarea unui prejudiciu suplimentar, constând în dobânzi și comisioane bancare cumulate cu dobânda legală penalizatoare.
Recurenta-reclamanta susține că instanța de fond a refuzat să acorde prejudiciul suplimentar reprezentat de dobânzi și comisioanele bancare cumulat cu dobânda legală penalizatoare, cu toate că a prezentat un raționament juridic pe care instanța nu l-a analizat, motiv pentru care consideră că hotărârea este nemotivată.
Apreciază ca nefondat acest motiv, având în vedere că prin hotărârea rercurată instanța de fond a respins motivat această pretenție, astfel că, dacă instanța de fond nu a acceptat argumentele invocate de reclamantă, nu înseamnă că hotărârea astfel pronunțată ar fi nemotivată.
În plus, respingerea cererii reclamantei de acordare a acestui prejudiciu suplimentar este o soluție legală, dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și contractuale incidente situației de fapt specifice cauzei.
Instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit în cauză un alt prejudiciu respectiv fie o pagubă propriu-zisă, fie un beneficiu nerealizat.
În privința recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest. în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice, apreciază că sentința recurată este temeinică și legală în ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța reținând faptul că, în speță, nu este relevant care sunt părțile semnatare ale contractului de finanțare.
Însă, observând celelalte susțineri care privesc greșita obligație, reținută, în solidar, în sarcina pârâtelor prin sentința recurată și care sprijină criticile de nelegalitate, formulate prin recursul declarat de Ministerul Fondurilor Europene împotriva aceleiași hotărâri, solicită admiterea în parte a recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest și, în considerarea motivelor proprii de recurs, casarea în parte a sentinței recurate și în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii, ca neîntemeiată.
Recurenta-pârâtă Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei.
Față de susținerile recurentei reclamante referitoare la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 3 alin. (2) indice 1 din OG 13/2011, se arată că recursul acesteia este nefondat.
Apreciază că nu există nici un argument legal care să justifice pretențiile solicitate de către recurenta-reclamantă.
S-a arătat că prin Decizia Civila nr. 4308/2018, pronunțată în dosarul nr. x/33/2015, ICCJ a anulat Nota de reziliere nr. 1428/2015 emisa de către Ministerul Fondurilor Europene, respectiv Notificarea de reziliere nr. 14.338/03.08.2015 întocmită de ADR (adresa de înaintarea a Notei de reziliere nr. 1428/2015), ca fiind „insuficient motivate", obligând pârâții doar la soluționarea cererii de rambursare nr. 1/04.05.2015, fără a obliga și la reverificarea eligibilității. Instanța de recurs a constatat nelegalitatea celor doua înscrisuri, cu consecința anularii acestora, sub aspectul motivării insuficiente, pârâții au fost nevoiți să procedeze strict la verificarea cererii de rambursare, raportat la documentele care se impun a fi depuse, conform prevederilor art. 7 alin. (5) din Contractul de finanțare, fără a mai reverifica și încadrarea în condițiile de eligibilitate conform Instrucțiunii 4254/26.02.2015 aplicabile la acel moment. Așa se explica faptul că a fost aprobată la plată cererea de rambursare.
De asemenea, prin Decizia Civilă nr. 4308/2018, ICCJ nu a recunoscut în favoarea recurentei-reclamante dreptul de a pretinde sume de bani sub forma de dobânzi legale penalizatoare sau de altă natură, astfel cum în mod greșit a dispus instanța fondului.
Nu trebuie ignorat faptul că cele două aspecte, eligibilitatea și rambursarea, presupun verificare unui set diferit de documente.
În al doilea rând, în contractul de finanțare nu este stipulată nici o clauză contractuală prin care să se instituie, în sarcina instituțiilor pârâte, obligația de a plăti beneficiarilor de proiecte, daune moratorii sau alte sume de bani de această natură.
Pe de altă parte, prin Declarația de angajament anexă la Cererea de finanțare a proiectului anterior menționat, recurenta-reclamantă se obligă să asigure resursele financiare necesare implementării în condiții optime a proiectului, în condițiile rambursării/decontării ulterioare a cheltuielilor din instrumente structurale. Astfel, încă de la momentul depunerii cererii de finanțare recurenta-reclamantă și-a asumat și obligațiile financiare, obligații care cad exclusiv în sarcina acesteia.
Se arată că art. 18 alin. (6) din Contractul de finanțare nr. 3M/500.177/5/05.05.2014 stipulează ca „anterior rezilierii Contractului, AMPOS este îndreptățit să suspende plățile, cu notificarea beneficiarului. AMPOS nu va fi responsabil de nici o pagubă cauzată beneficiarului ca urmare a suspendării. "
Suntem în prezenta unei clauze stabilite legal și contractual, de reducere a răspunderii, fără a se evidenția în sarcina instituțiilor pârâte obligația de a plăti beneficiarilor de proiecte, daune moratorii sau alte sume de bani de această natură, dacă notificarea de reziliere se dovedește ulterior a fi nelegală.
Contractul de finanțare nu distinge între aceste situații și astfel consideră că instanța a adăugat la litera contractului, substituindu-se voinței părților.
În al treilea rând, în măsura în care instanța consideră că recurenta-reclamanta este îndreptățită la acordarea de dobânzi legale penalizatoare, apreciază recurenta că devin incidente prevederile art. 2 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (2) si (3) din O.G. 13/2011, respectiv la nivelul ratei dobânzii de referință, plus 4 puncte procentuale, diminuată cu 20%.
Prevederile legale la care face trimitere recurenta-reclamantă nu au fost reținute de instanță. Legiuitorul stabilește sfera de aplicabilitate a acestei norme legale, exclusiv cu privire la contractele de furnizare/servicii/proiectare și execuție lucrări. În acest context, în mod corect instanța a reținut " completarea actelor normative incidente trebuie înțeleasă ca fiind aplicabilă doar situațiilor reglementate de aceasta lege, fiind de neconceput ca legea să reglementeze doar anumite raporturi juridice, dar acte normative în relația cu aceasta lege și reglementate prin aceeași lege sa aibă un câmp de aplicare mai larg, respectiv să se aplice și altor raporturi decât cele vizate de legea de bază ".
În cauza dedusă judecății suntem în prezenta unui raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi, ci decurge dintr-un contract de finanțare, încheiat între un profesionist și finanțator (neprofesionist), având drept scop acordarea unei finanțări și nu activități de producție, comerț sau prestări de servicii în scopul obținerii unui profit.
Prin alin. (3) al art. 3 din OG nr. 13/2011 se specifică faptul că „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuată cu 20%. "
Prevederile citate stabilesc distincția dintre cuantumul dobânzii legale pentru profesionist și un neprofesionist.
În concluzie, un profesionist datorează dobânda legală penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale în caz de întârziere la plată, în timp ce o altă persoană care nu este operator economic este obligată la dobânda penalizatoare ce se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referința plus 4 puncte procentuale, diminuată cu 20%.
În mod eronat susține recurenta-reclamantă cu referire la OG 13/2011, că „legea se aplică indiferent de calificarea contractului încheiat între profesioniști sau între aceștia și autorități contractante".
Cu privire la acest aspect Legea 72/2013 transpune Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European si a Consiliului privind combaterea întârzierii in efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale. Acest document juridic se aplică plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacțiile comerciale care conduc la furnizare de bunuri/prestare de servicii, urmărind totodată combaterea întârzierii efectuării acestora. Directiva transpusă în legislația națională prin Legea 72/2013, reglementează un regim juridic unitar mai sever, doar în cazul tranzacțiilor comerciale, respectiv a acelor tranzacții care conduc la furnizare de bunuri sau prestare de servicii contra-cost.
Raporturile juridice care guvernează relația dintre recurenta-reclamantă și instituțiile pârâte nu decurg din exploatarea unei întreprinderi sau dintr-un contract de furnizare/servicii/proiectare și execuție lucrări.
În ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii cu referire la neacordarea prejudiciului suplimentar cumulat cu dobânda legala penalizatoare, precum si aplicarea greșită a art. 1531 alin. (1) și 2/ art. 1535 alin. (3) NCC, se arată că este nefondată. Hotărârea cuprinde motivele pentru care instanța de fond, în mod corect a înțeles să nu acorde prejudiciul suplimentar, reprezentat de costurile bancare.
Pentru a putea fi acordate daune-interese suplimentare se impune dovedirea unui prejudiciu suplimentar, distinct față de cel acoperit de dobânda legală penalizatoare, respectiv independent de întârziere, în caz contrar același prejudiciu ar fi reparat de mai multe ori.
În ceea ce privește obligarea instituțiilor pârâte în solidar la plata pretențiilor solicitate și a cheltuielilor de judecată, se arată că nu este legal ca, atâta vreme cât instituția pârâtă Ministerul Fondurilor Europene, în calitate de Autoritate de Management are alocată întreaga sumă pentru un proiect, beneficiarul să poată executa un organism intermediar.
Un alt aspect care se impune a fi precizat este cel legat de răspunderea Organismelor Intermediare. Organismul Intermediar răspunde pentru orice prejudicii direct în fața Autorității de Management, în baza Acordului Cadru de delegare a atribuțiilor, și nu direct în fața beneficiarilor prin instituirea unei răspunderi solidare, care nu are izvor contractual.
Recurenta-pârâtă Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest a formulat întâmpinare la recursul MFE, prin care a solicitat admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată .
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
Starea de fapt care a generat litigiul;
Se reține că între reclamantă S.C. A S.A. și pârâtul Ministerul Fondurilor Europene prin Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-Vest, în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice" s-a încheiat contractul de finanțare nr. 3M/500.177/5/05.05.2014, potrivit căruia pârâtul acordă reclamantei o finanțare nerambursabilă în vederea implementării proiectului intitulat ”Creșterea Competitivității Economice a S.C. A S.A. prin achiziția de utilaje performante”.
Valoarea totală a proiectului a fost de 12.991.024,18 lei, din care valoare eligibilă 10.476.632,40, din care 4.190.652,96 lei reprezentând cofinanțarea reclamantei. La data de 28.07.2014, reclamanta a încheiat cu B Bank contractul de facilitate nr. 08283/-3, prin care banca a pus la dispoziția sa o facilitate angajantă garantată în sumă de 10.476.632,40 lei pentru finanțarea achiziționării de echipamente, iar în 04.05.2015 reclamanta a depus o cerere de rambursare nr. 1 pentru suma de 6.285.979,44 lei, reprezentând cheltuieli eligibile pentru perioada de referință nr. 06.05.2014 - 04.05.2015 (restul fiind propria contribuție, conform contractului).
Ulterior, ca urmare a unei reanalizări a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate pentru acest tip de proiecte, în baza Instrucțiunii AMPOS CCE nr. 4254/2015, reținând că reclamanta se încadrează în categoria întreprinderi mari, pârâtele au emis două acte administrative, respectiv (i) Nota înregistrată sub nr.14281/31.07.2015, referitoare la rezilierea de contracte de finanțare încheiate de MFE-OIPOS CCE în cadrul Axei Prioritare I, POS CCE, emisă de către Ministerul Fondurilor Europene și (ii) Notificarea de reziliere înregistrată sub nr.14338/03.08.2015, emisă de către Agenția de Dezvoltare Regională Nord - Vest, Organism Intermediar Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice" .
În urma contestației reclamantei, prin decizia nr. 4308/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul dosarului nr. x/33/2015, au fost anulate cele două acte, și, în consecință, au fost obligați pârâții să soluționeze cererea de rambursare nr. 1 din 04 mai 2015, pentru perioada de referință 06 mai 2014 – 04 mai 2015.
Cererea de rambursare a fost soluționată prin admiterea în întregime, iar la data de 02.07.2019 reclamantei i-a fost plătită efectiv întreaga sumă din cererea de rambursare.
Ca urmare a acestui fapt, reclamanta a învestit instanța de judecată cu solicitarea ce face obiectul dosarului de față, de obligare a pârâților la plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale și a daunelor suplimentare reprezentând dobânzile și comisioanele bancare pentru creditul contractat de reclamantă în avans pentru finanțarea cheltuielilor, daune ce au curs după data la care pârâții ar fi trebuit să-i achite suma solicitată prin cererea de rambursare a cheltuielilor și care ar fi contribuit la achitarea creditului.
1.Cu privire la recursul recurentei reclamante;
Un prim motiv de nelegalitate a sentinței , invocat de recurenta reclamantă, se referă la greșita respingere a instanței a aplicabilității dispozițiilor art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G: nr.13/2011, care stipulează cu privire la dobânda aplicabilă raporturilor dintre profesioniști și dintre profesioniști și autoritățile contractuale. Având în vedere raportul contractual dintre reclamantă și pârâți, se arată că nivelul dobânzii legale penalizatoare este cel reglementat la art. 3 alin. (2) indice 1, respectiv la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.
Înalta Curte reține, însă, față de sfera de reglementare a Legii nr. 72/2013, care a introdus art. 3 al 2 indice 1, la O.G. nr.13/2011,respectiv cea de la art. 1 alin. (1) ”Prezenta lege se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile”, se constată că motivarea instanței de fond este corectă, iar critica recurentei, neîntemeiată.
Recurenta reclamantă susține că atunci când se face aplicarea art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011, relevantă este calitatea părților, iar nu calificarea/obiectul contractului încheiat între acestea.
Se reține că textul art. 3 alin. (2) indice 1 a fost introdus în cuprinsul O.G. nr.13/2011 la data de 05.04.2013 prin Legea nr. 72/2013 și prevede că ”în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.”
Or, Înalta Curte constată că textul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013 prevede o dublă condiționalitate, referindu-se atât la calitatea părților, cât și la calificarea obiectului contractului.
În speță este în discuție contractul de finanțare nr. 3M/500.177/5/05.05.2014, potrivit cu care pârâtul M.F.E., prin intermediul pârâtei ADR acordă reclamantei o finanțare nerambursabilă în vederea implementării proiectului intitulat ”Creșterea Competitivității Economice a S.C. A S.A. prin achiziția de utilaje performante”.
Așadar, deși calitatea părților s-ar înscrie în ipoteza normei, se observă că nu este îndeplinită cealaltă condiție relativă la obiectul contractului., textul de lege prevăzând clar că acesta are ca obiect ”furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile”.
În aceste împrejurări, s-a apreciat corect de prima instanță că reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) indice 1, ci art. 3 alin. (2) din O.G.nr.13/2011.
Pe de altă parte, se reține că la data de 02.02.2022, s fost suspendată judecata prezentei cauze până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/33/2016.
Ulterior, s-a formulat cerere de repunere pe rol, având în vedere că s-a pronunțat la data de 17.10.2024 Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-701/22 ce viza dosarul nr.x/33/2016 , fiind atașată în copie decizia preliminară.
Recurenta-reclamanta a susținut că Decizia CJUE are relevanță în raport de solicitarea de plată a dobânzii legale penalizatoare.
Înalta Curte, analizând decizia menționată pronunțată în cauza C-701/22, constată că se reține în această decizie că ” revine instanței de trimitere, în lipsa unor dispoziții de drept național care prevăd plata unor dobânzi de întârziere într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, sarcina ca, pornind atât de la obiectul, cât și de la elementele esențiale ale dispozițiilor naționale în materie de dobânzi de întârziere pe care le citează în cererea de decizie preliminară, să le identifice pe cele a căror aplicare este mai în măsură să garanteze efectivitatea principiului general de restituire a plății nedatorate”.
Or, dreptul național conține astfel de prevederi, fiind tocmai cele indicate de instanța de fond, însă reclamanta susține că sunt cele intervenite după modificările aduse OG nr.13/2011, disputa dintre părți fiind, pe de o parte cu privire la acordarea acestor penalități, iar pe de altă parte, cu privire la modalitatea concretă de calcul a acestora, în funcție de dispozițiile legale aplicabile.
Prin urmare, decizia CJUE s-ar fi aplicat în speța de față doar în măsura în care legislația națională nu ar fi prevăzut dobânzi de întârziere într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, ceea ce nu corespunde realității.
Pe de altă parte, cu referire la capătul de cerere ce privește acordarea dobânzii și comisioanelor bancare pe care instanța fondului l-a respins fără a exista o motivare concretă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este întemeiat.
Se reține faptul că recurenta reclamanta s-a aflat în situația în care, urmare a nesoluționării cererii de rambursare, nu a fost plătită reclamantei la scadență o sumă de bani, împrejurare în raport de care, conform art. 1535 alin. (1) C. civ. reclamanta are dreptul la daune moratorii calculate de la scadență și până în momentul plății, fără să fie ținută să dovedească vreun prejudiciu. În plus, potrivit art. 1.535 alin. (3) C. civ. „Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit", acest alin. reglementând excepția de la regula stabilirii cuantumului daunelor-interese moratorii la nivelul convenit de părți sau, în lipsă, la acela al dobânzii legale.
Din aceasta perspectivă, reclamanta a solicitat în temeiul art. 1535 alin. (1) și art. 1531 alin. (2) teza I C. civ., câștigul nerealizat (lucrum cessans) în sensul beneficiului de care a fost privată reprezentând cuantumul daunelor interese moratorii în cuantumul dobânzii legale penalizatoare, astfel cum aceasta este prevăzută de O.G. nr.13/2011, iar conform art. 1535 alin. (3) și art. art. 1531 alin. (2) teza a II-a C. civ., în afara dobânzii legale, daune-interese pentru prejudiciul suplimentar suferit, respectiv costurile de finanțare bancare aferente sumei rambursabile din proiectul de finanțare, partea care excede propria sa participare.
Aceste susțineri ale recurentei reclamante sunt întemeiate, iar instanța fondului era obligată să analizeze argumentele prezentate cu privire la prejudiciul adițional solicitat, și să prezinte o motivare pertinentă în acest sens.
Se constată faptul că motivarea instanței în sensul că aceste cheltuieli suplimentare sunt incluse în cele inițial acordate, este fără niciun suport și în afara prevederilor legale menționate.
Din acest punct de vedere, hotărârea este nemotivată, fiind aplicabil motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă a contractat un credit pentru implementarea proiectului, asigurând astfel din resurse proprii implementarea proiectului, credit pe care ar fi urmat să-l restituie la data rambursării cheltuielilor efectuate, în baza contractului de finanțare, însă din cauza celor două notificări de reziliere a contractului, anulate ulterior de instanțe, nu a primit decât cu întârziere cheltuielile nerambursabile, astfel încât, pentru același interval de timp, a solicitat valoarea dobânzii și a comisioanelor achitate băncii, de care se fac răspunzătoare pârâtele.
S-a susținut, în apărare, faptul că în contractul de finanțare nu este stipulată nici o clauză contractuală prin care să se instituie, în sarcina instituțiilor pârâte, obligația de a plăti beneficiarilor de proiecte, daune moratorii sau alte sume de bani de această natură.
Înalta Curte subliniază încă o dată că aceste despăgubiri se cuvin părții reclamante nu în temeiul contractului, ci, conform art. 19 din Legea nr. 544/2004, ca urmare a anulării definitive în instanță a actelor administrative emise de autoritățile pârâte, pe această cale, urmărindu-se de către partea reclamantă înlăturarea efectelor juridice pe care actele administrative anulate le-au produs asupra sa.
S-a arătat, de asemenea, că prin Declarația de angajament anexă la Cererea de finanțare a proiectului anterior menționat, recurenta-reclamantă se obligă să asigure resursele financiare necesare implementării în condiții optime a proiectului, în condițiile rambursării/decontării ulterioare a cheltuielilor din instrumente structurale. Astfel, încă de la momentul depunerii cererii de finanțare recurenta-reclamantă și-a asumat și obligațiile financiare, obligații care cad exclusiv în sarcina acesteia.
Din nou, Înalta Curte arată că despăgubirile se cuvin în temeiul dispozițiilor legale, angajamentul reclamantei fiind relevant pentru desfășurarea normală a contractului de finanțare,(reclamanta s-a împrumutat la bancă și a plătit în avans suma necesară implementării proiectului, aceasta reprezentând o dovadă a asumării și respectării contractului de finanțare), în considerarea rambursării părții care i se cuvenea a fi restituită, și care ar fi putut să o ramburseze băncii în timp util, nu însă și pentru perioada întreruperii intempestive a contractului, fără culpa acesteia.
Or, reclamanta nu a solicitat dobânzile și comisioanele bancare pentru perioada anterioară notificării de rambursare, acestea rămânând în sarcina sa, conform declarației de angajament anexă la cererea de finanțare, ci pentru intervalul de timp în care, în mod nejustificat, conform hotărârilor judecătorești, a ființat notificarea de reziliere a contractului de finanțare, care a împiedicat în mod nejustificat rambursarea cheltuielilor făcute în avans.
O altă apărare a pârâtelor la recursul reclamantei a constat în faptul că art. 18 alin. (6) din Contractul de finanțare nr. 3M/500.177/5/05.05.2014 stipulează că „anterior rezilierii Contractului, AMPOS este îndreptățit să suspende plățile, cu notificarea beneficiarului. AMPOS nu va fi responsabil de nici o pagubă cauzată beneficiarului ca urmare a suspendării. "
Au susținut pârâtele că se află în prezența unei clauze stabilite legal și contractual, de reducere a răspunderii, fără a se evidenția în sarcina instituțiilor pârâte obligația de a plăti beneficiarilor de proiecte, daune moratorii sau alte sume de bani de această natură, dacă notificarea de reziliere se dovedește ulterior a fi nelegală.
Înalta Curte, față de apărărea pârâtei ADR, apreciază că este neîntemeiată, pe de o parte pentru că în contract părțile au făcut referire la suspendarea plăților anterior rezilierii contractului, pentru care AMPOS nu va fi responsabil de nicio pagubă cauzată beneficiarului ca urmare a suspendării ; așadar, nu s-au referit la situația rezilierii nelegale a contractului, iar pe de altă parte, în cazul de față, despăgubirile solicitate de reclamanta beneficiară decurg din lege, conform dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, și nu din contract, astfel că instanța nu a adăugat la contract prin substituirea voinței părților.
Chiar dacă există o clauză de exonerare de răspundere cu referire punctuală la nerăspunderea pentru suspendarea plăților anterior rezilierii, ea nu poate acoperi orice situație, mai ales când o instanță constată că AMPOS a emis nelegal notificarea de reziliere, cum este cazul în speță, când prin Decizia nr. 4308/2018 a ICCJ s-a dispus anularea notificării de reziliere a contractului și a notei de reziliere, chiar dacă doar pentru nemotivarea acestora, ceea ce echivalează cu faptul că acestea au fost emise în mod nelegal.
Or, într-un astfel de caz, clauza de exonerare nu produce efecte, pentru că s-ar ajunge la situația absurdă în care, la adăpostul unei astfel de clauze, să se accepte că pot fi comise și abuzuri, ceea ce nu poate fi permis.
Pe de altă parte, aflându-se pe tărâmul contenciosului administrativ, în care pârâtele sunt autorități administrative sau exercită funcții de autoritate publică, atunci se aplică și Legea contenciosului administrativ (554/2004), art. 18 alin. (3) poate obliga autoritatea publică să repare prejudiciile cauzate prin actul anulat.”
Deci, odată ce instanța anulează notificarea, existând un titlu executoriu în acest sens, partea prejudiciată are dreptul legal la despăgubiri, independent de clauzele contractuale.
Așadar, în contractele care implică fonduri publice sau exercițiul unei puteri publice, există o jurisprudență constantă în sensul că: clauzele contractuale nu pot înlătura răspunderea pentru acte administrative ilegale și nici nu pot îngrădi accesul la justiție sau dreptul la despăgubiri garantat de lege și Constituție.
Un astfel de exemplu este Decizia nr. 1476/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care instanța supremă a reținut că:„Existența unei clauze contractuale de exonerare de răspundere nu poate înlătura dreptul părții prejudiciate de a solicita repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ nelegal, în condițiile în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului.”
Această decizie conține esența unei jurisprudențe constante în sensul în care, chiar dacă un contract conține clauze de exonerare de răspundere, acestea nu pot prevala asupra principiilor fundamentale ale dreptului administrativ și ale protecției drepturilor părților prejudiciate prin acte administrative nelegale.
Așadar, Înalta Curte constată, contrar opiniei nemotivate a primei instanțe, că recurenta reclamantă era îndreptățită și la restituirea dobânzilor și comisioanelor bancare achitate băncii pentru perioada din intervalul de referință 04.08.2015-02.07.2019 pentru suma de 6.285.979,44 lei, care ar fi trebuit rambursată de pârâte, motiv pentru care va admite recursul reclamantei pentru temeiul prevăzut de art. 488 pct.6 din C.proc.civ.
2.Cu privire la recursul recurentului pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), în prealabil se reține că deși această parte a invocat critici de nelegalitate care a pretins că se subsumează dispozițiilor art. 488 pct.5,6 și 8 din C.proc.civ., în realitate, acestea se pot încadra în art. 488 pct.6 și 8 din C.proc.civ., întrucât aspectele menționate din perspectiva pct.5, în fapt, presupun tot o nemotivare a sentinței recurate, nefiind încălcări ale normelor de procedură.
Pe de altă parte, se constată că unele dintre criticile aduse sentinței de către recurentul pârât MFE sunt similare cu cele ale recurentei-pârâte ADR, astfel încât acestea vor fi tratate o singură dată, în cadrul recursului de față fiind analizate doar aspectele specifice, invocate de acest recurent.
Înalta Curte constată că una din criticile aduse sentinței de la fond este legată de aplicarea greșită de prima instanță a dispozițiilor art. 1523 alin. (1) lit. e din C.civil, întrucât în speță nu a fost niciodată vorba de săvârșirea de către pârâte a unei fapte ilicite extracontractuale.
Însă, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă MFE nu a explicat în ce constă nelegalitatea aplicării acestui text de lege, care se referă la faptul că debitorul se află de drept în întârziere atunci când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, pentru că instanța fondului nu a reținut acest aspect, ci faptul că pârâții s-au manifestat neîndoielnic la data de 03.08.2015 dată la care reclamanta a primit notificarea de reziliere a contractului, reținând că, cel puțin de la respectiva dată pârâții au fost puși în întârziere pentru neîndeplinirea obligațiilor reglementate de art. 7 din contract vizând soluționarea cererii de rambursare, obligație care, dacă ar fi fost îndeplinită, avea efectele unei obligații de a da potrivit art. 1523 alin. (2) lit. c din C.civ.
Mai mult, prima instanță a reținut că pe intervalul de timp 04.08.2015-02.07.2019, atât în baza art. 1535 din C.civ., dar și în baza art. 1536 din C.civ., coroborate cu art. 1382 din C.civ., reclamanta are dreptul la daune interese egale cu dobânda legală penalizatoare de la ambii pârâți în solidar, temeiul legal nefiind cel indicat de recurentul pârât MFE.
În privința criticii referitoare la acordarea dobânzilor și comisioanelor bancare, pentru care instanța nu a identificat o legătură de cauzalitate, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată, în condițiile în care, instanța fondului a considerat aceste daune ca fiind incluse în daunele moratorii constând în dobânda legală și , practic, nu au fost efectiv acordate reclamantei, în mod separat, neprejudiciind astfel în mod direct pârâtul.
Pe de altă parte, este adevărat că o astfel de motivare nu a existat în sentința recurată, însă acest aspect a fost analizat în cadrul recursului reclamantei, reținându-se motivele pentru care aceste daune trebuie să fie acordate reclamantei.
A arătat recurentul pârât că, chiar dacă intimată-reclamantă a invocat dispozițiile art. 1522 C. civ., se impunea ca instanța de fond să constate că, pentru perioada 03.08.2015-14.09.2016, intimata-reclamantă nu avea niciun just titlu pentru a pretinde despăgubiri solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Apoi, pentru perioada 14.09.2016 (data pronunțării hotărârii de către instanța de fond în dosarul nr. x/33/2015) și până la data de 04.12.2018 (data pronunțării deciziei definitive în dosarul nr. x/33/2015), reclamantei nu îi fuseseră recunoscute de către vreo instanță pretențiile solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu titlu de despăgubiri, Sentința civilă nr. 119/14.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/33/2015 având pentru acea perioadă efectele unei autorități de lucru judecat relative, în sensul respingerii acestor pretenții.
Prin urmare, nici pentru această perioadă, instanța de fond nu a apreciat, în raport de circumstanțele specifice cauzei, faptul că intimata-reclamantă nu deținea un just titlu pentru a pretinde despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reține că prin acțiunea reclamantei se urmărește repararea unui prejudiciu cauzat prin anularea unor acte administrative, acțiunea în despăgubiri putând fi promovată odată cu cea de anulare a actului, sau ulterior.
Înalta Curte, față de critica recurentului-pârât, are în vedere Decizia nr.22/2019 pronunțată de Înalta Curte-completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că ” În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.”
Pornind de la această decizie, se reține că instanța nu trebuie să fie ținută, pentru a dispune acordarea despăgubirilor, de momentul pronunțării unei hotărâri definitive de anulare a actelor administrative nelegale, din moment ce se recunoaște acest drept la despăgubiri și anterior rămânerii definitive a sentinței de anulare, dacă este cunoscută întinderea prejudiciului.
S-a reținut cu acea ocazie că ”74. Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele C. civ., în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.
75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
(...)art. 19 din Legea nr. 554/2004 a preluat, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale.”
Din aceste considerente, se deduce faptul că partea reclamantă are posibilitatea de a solicita despăgubirile cauzate printr-un act administrativ nelegal care au curs și anterior pronunțării unei hotărâri definitive de anulare a acelui act, dacă a cunoscut întinderea acestora la un moment anterior.
În cazul de față, la data de 03.08.2015 când reclamanta a primit notificarea de reziliere a contractului, se poate aprecia că aceasta a avut pe deplin posibilitatea de a cunoaște întinderea prejudiciului care i-a fost cauzat, întrucât de la acel moment a realizat că pârâtele îi datorează daune moratorii sub forma dobânzilor legale până la momentul rambursării sumelor.Totodată, acela a fost momentul în care a realizat că nu poate rambursa creditul contractat, dobânzile și comisioanele achitate după data de 03.08.2015 fiind cauzate de actele nelegale.
Faptul că aceste acte au fost declarate nelegale printr-o hotărâre judecătorească definitivă, are efect retroactiv, până la momentul menționat.
Legea nr. 554/2004 nu face distincție între diverse regimuri de nulitate (absolută ori relativă) și nici nu prevede sancțiuni diferite în funcție de cauze de nulitate: nemotivare, aspecte de formă, etc, ci prevede una și aceeași sancțiune, anularea și repararea drepturilor vătămate, în limitele învestirii instanței.
Înalta Curte reține că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de partea reclamantă prin emiterea actelor administrative a căror aplicare a fost înlăturată retroactiv prin decizia Înaltei Curți.
Recurentul-pârât critică soluția instanței de fond și din perspectiva motivării sentinței în sensul că „pârâții sunt de drept în întârziere întrucât au aplicat greșit dispozițiile legale incidente finanțării din speță, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e NCC”, motivat de faptul că instanța de fond nu a observat că prin Decizia nr. 4308/04.12.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/33/2015, instanța de control judiciar a dispus admiterea recursului formulat de S.C. A S.A., casarea Sentinței civile nr. 119/14.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/33/2015, anularea Notei de reziliere nr. 14281/31.07.2015 și a Notei de reziliere nr. 14338/03.08.2015, cu obligarea pârâților să soluționeze cererea de rambursare nr. 1 din 04 mai 2015. iar această obligație a fost adusă la îndeplinire de către instituțiile publice pârâte la data de 02.07.2019.
Înalta Curte constată ca nefondată această critică, reținând că dacă nu ar fi fost actele administrative constatate ca fiind nelegale, partea pârâtă ar fi soluționat cererea de rambursare mult mai devreme, în termenul stabilit în contractul de finanțare, astfel încât, faptul că prin decizia 4308/2018 dată în recurs de Înalta Curte s-a dispus anularea Notei de reziliere nr. 14281/31.07.2015 și a Notei de reziliere nr. 14338/03.08.2015, cu obligarea pârâților să soluționeze cererea de rambursare nr. 1 din 04 mai 2015 (cerere soluționată favorabil la data de 02.07.2019 ), nu schimbă valoarea raționamentului potrivit căruia pârâtele au fost de drept în întârziere pentru plata despăgubirilor la momentul manifestării unilaterale de voință în sensul rezilierii nelegale a contractului de finanțare, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. c C. civ.
O altă critică invocată de recurentul-pârât M.F.E. se referă la faptul că instanța de fond a dispus prin Sentința civilă nr. 212/11.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/117/2016, obligarea instituțiilor pârâte în solidar la plata către intimata-reclamantă S.C. A S.A., a sumei de 1.472.420,44 lei, fără a expune un raționament transparent, care să poată fi verificat de pârâta MFE, asupra modalității de determinare a acestei obligații pecuniare, cu titlu de despăgubiri pretinse în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, reprezentând „dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.U.G.nr. 13/2011 pe intervalul de timp 04.08.2015-02.07.2019", nefiind suficient a fi indicat temeiul „dobânzii legale penalizatoare", pentru a aprecia asupra legalității și corectitudinii cuantumului obligației astfel dispuse.
Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că vizează temeinicia sentinței recurate, nu nelegalitatea acesteia, nefiind indicat un text de lege încălcat sau aplicat greșit, pe de o parte, iar pe de altă parte, din perspectiva art. 488 pct.6 din C.proc.civ., al nemotivării raționamentului care a condus la valoarea stabilită de instanță, este adevărat că sentința recurată nu conține o explicitare a modalității de calcul a dobânzii penalizatoare, însă Înalta Curte va realiza o verificare a corectitudinii sumei reținute de prima instanță.
Astfel, pentru a calcula dobânda legală penalizatoare (în acest caz, „rata dobânzii de referință + 4 puncte procentuale”) pentru suma de 6.285.979,44 RON, pe perioada 4 august 2015 – 2 iulie 2019, vor fi avute în vedere următoarele aspecte:
Pentru determinarea ratei dobânzii de referință a BNR, Înalta Curte are în vedere că BNR actualizează trimestrial rata dobânzii de politică monetară (dobânda de referință). Pentru fiecare perioadă dintre modificări, se folosește valoarea respectivă.
Este luată în considerare fiecare modificare de rată în perioada 2015–2019 la care se adaugă +4% la fiecare valoare pentru a obține dobânda penalizatoare aplicabilă în acea perioadă.
Se structurează perioada 4 august 2015 – 2 iulie 2019 în segmente în funcție de modificările stabilite de BNR și se calculează dobânda pentru fiecare segment, după formula: dobânda rezultă din:principal x rată anuală a dobânzii x număr de zile din intervalul cât rata a avut aceeași valoare/365 (zile calendaristice dintr-un an)
Având în vedere ratele de referință ale BNR publicate în Monitoriul Oficial al României, astfel cum acestea au fost modificate în intervalul de referință, rezultă următoarele valori:
Fiecare din perioadele indicate au numărul de zile menționate, în care
dobânda BNR s-a păstrat la nivelul indicat în tabel:
Perioada 04.08.2015-05.01.2018 implică 3 ani, cu 885 de zile:
2015: 150 zile din 365 cu 5,75%
2016: 366 zile din 366 (an bisect) cu 5,75%
2017 – 05.01.2018: 370 zile cu 5,75%
Calculul dobânzii simple pe fiecare interval menționat se realizează astfel:
2015: 6.285.979,44×0.0575×150/365=148.538,555 RON
2016:6.285.979,44×0.0575×366/366=361.443,817 RON
2017:6.285.979,44×0.0575×365/365=361.443,817 RON
2018 (5 zile):6.285.979,44×0.0575×5/365=4.951,285 RON
Total 1 = 876.377,474 RON
06.01.2018 – 08.02.2018 = 34 zile cu 6,00%
2.Deci:6.285.979,44×0.06×34/365=35.132,597 RON
09.02.2018 – 06.05.2018 = 87 zile cu 6,25%
3.Deci: 6.285.979,44×0.0625×87/365=93.643,871 RON
07.05.2018 – 02.07.2019 = 422 zile cu 6,50%
2018 (07.05 – 31.12): 239 zile
2019 (01.01 – 02.07): 183 zile
-2018: 6.285.979,44×0.065×239/365=267.541,618 RON
-2019:6.285.979,44×0.065×183/365=204.854,042 RON
Total 4 = 472.395,66 RON
Total dobândă penalizatoare pentru cele patru intervale de timp cât aceasta a avut aceeași valoare: 876.377,474+35.132,597+93.643,871+472.395,66=1.477.549,602 RON
Se constată astfel că prima instanță a calculat și acordat o valoare chiar mai mică decât cea rezultată din calculele expuse anterior, (1.472.420,44 RON) însă aceasta a fost și valoarea solicitată de reclamantă, devenind incident principiul disponibilității părții reclamante.
Din această perspectivă, nu se poate imputa primei instanțe decât că nu a motivat algoritmul de calcul.
În ceea ce privește criticile referitoare la necenzurarea cheltuielilor de judecată, în special cele cu onorariul avocatului care a asigurat reprezentarea reclamantei în fața instanței, considerate prea mari în raport de complexitatea și volumul activității desfășurate, Înalta Curte reține că o astfel de critică este inadmisibilă în recurs, fiind vorba de aspecte de netemeinicie a sentinței, și nu de nelegalitate, astfel încât vor fi înlăturate.
Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.
Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.
În acest sens, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."
Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de acesta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În acest sens este și Decizia nr.3/2020 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.
Față de toate aceste aspecte, recursul recurentului-pârât MFE urmează a fi respins.
3. Cu privire la recursul recurentei pârâte Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest, prin care s-a susținut greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.
Împotriva acestei critici, recurenta reclamantă a invocat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 4308/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul dosarului nr. x/33/2015.
Înalta Curte reține că prin decizia nr. 4308/2018, Înalta Curte a reținut cu putere de lucru judecat pentru cauza de față că ” instanța de control judiciar apreciază, în urma propriului demers de verificare și examinare efectivă a tuturor înscrisurilor aflate la dosar, că actele a căror anulare se solicită în cauza de față, respectiv Nota înregistrată sub numărul 14281/31.07.2015, referitoare la rezilierea de contracte de finanțare încheiate de MFE-OI POS CCE în cadrul axei prioritare I, POS CCE, emisa de MFE (fila 37 vol.1 dosar fond) și Notificarea de reziliere înregistrată sub numărul 14338/ 03.02.015, emise de către Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest – Organism Intermediar (fila 36 vol.1 dosar fond) nu satisfac cerința motivării actului administrativ, motivare privită în primul rând ca o garanție contra arbitrariului administrației publice.
Totodată, invocându-se prezumția legală de lucru judecat potrivit art. 431 alin. (2) din C.proc.civ., recurenta ADR nu mai are posibilitatea, pe cale ocolită, să supună dezbaterii în prezentul litigiu natura actului (notificarea de reziliere) emis de acesta, calitatea de persoană vătămată s.a.
Prin soluția pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție se confirmă natura actelor emise de către recurenții-pârâți MFE și ADR NV, aceea de acte administrative, dar și calitatea de persoană vătămată a reclamantei, vătămare produsă de către ambii recurenți-pârâți prin cele 2 acte administrative anulate, aspecte care nu mai pot fi repuse în discuție în cadrul procesual de față, deoarece au fost tranșate în mod definitiv prin decizia menționată.
Esențial de reținut este faptul că, situația premisă pentru aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 544/2004 o constituie anularea actelor administrative cauzatoare de prejudicii.
Cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de Codul civil.
Prevăzând expres competența instanței de contencios administrativ, legea actuală accentuează natura juridică a acțiunii în despăgubire drept componentă a contenciosului administrativ.
Deci, în cadrul procesului de contencios administrativ, privit în sens larg, acțiunea separată pentru despăgubiri este o etapă ulterioară acțiunii principale îndreptate împotriva actului vătămător.
Art. 19 alin. (21) prevede că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și contractelor administrative.
Răspunderea reglementată de dispozițiile art. 18 și 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este o răspundere specială, ipoteză în care nu se poate apela la răspunderea civilă delictuală sau contractuală.
Față de aceste împrejurări, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest – Organism Intermediar, deoarece acțiunea în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate avea un alt cadru procesual, inclusiv din perspectiva litisconsorțiului procesual pasiv, decât cel inițial, din dosarul privind anularea actelor administrative.
Chiar dacă prima instanță a avut un raționament propriu cu privire la excepția menționată, apreciind că, ”și în contextul în care contractul de finanțare a fost încheiat prin intermediul pârâtei ADR, care nu a avut calitatea de parte contractantă, totuși, operațiunile efectuate de această pârâtă, în scopul reverificării îndeplinirii de către reclamantă a criteriilor de eligibilitate au constituit un temei esențial pentru pârâtul MFE în sensul emiterii deciziei de reziliere a contractului de finanțare”, Înalta Curte consideră că esența respingerii acestei excepții o constituie puterea de lucru judecat a deciziei nr. 4308/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul dosarului nr. x/33/2015 și cadrul procesual pasiv determinat în acel dosar.
Cu privire la textul de lege aplicabil pentru determinarea dobânzii legale în cauza de față, recurenta pârâtă ADR, spre deosebire de pârâtul MFE ( care nu a acceptat nicio variantă din cele analizate de instanță), a indicat aplicabilitatea prevederilor art. 2 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. 13/2011, respectiv calculul dobânzii penalizatoare urmând a se face la nivelul ratei dobânzii de referință, plus 4 puncte procentuale, diminuată cu 20%, contrar opiniei instanței.
Recurenta pârâtă ADR susține în demersul său că în cauză suntem în prezența unui raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi, ci decurge dintr-un contract de finanțare, încheiat între un profesionist și finanțator (neprofesionist), având drept scop acordarea unei finanțări și nu activități de producție, comerț sau prestări de servicii în scopul obținerii unui profit.
Recurenta reclamantă susține aplicarea art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G.nr.13/2011.
Înalta Curte reține că interpretarea și aplicarea textului de lege incident speței a fost corect realizată de prima instanță, aceasta fiind în concordanță cu practica judiciară care a stabilit că în categoria ”obligații care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ sunt incluse raporturile juridice în care niciuna din părți nu este o întreprindere cu scop lucrativ.”
Înalta Curte are în vedere calificarea juridică a naturii obligației rezultate dintr-un contract de finanțare, în contextul aplicabilității O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare.
Contractele de finanțare din fonduri UE sunt încheiate între o autoritate și o entitate care își asumă obligații într-un cadru organizat de activitate economică, ce implică cheltuieli, angajamente, uneori venituri sau recuperări de TVA, etc.;
Acestea au, deci, un caracter profesional, nu pur civil/personal.
Un contract de finanțare încheiat cu o persoană juridică (ex. societate, ONG care derulează activități economice) decurge din exploatarea unei întreprinderi, în sensul larg al acestui termen, care include orice entitate care desfășoară activități economice, cu sau fără scop lucrativ. Curtea de Justiție a UE a reținut această interpretare constantă în jurisprudența sa (ex. cauza Höfner, cauza Pavlov etc.).
Potrivit jurisprudenței CJUE menționate, inclusiv ONG-urile sau entitățile nonprofit care derulează proiecte finanțate din fonduri UE sunt considerate întreprinderi, dacă obțin venituri sau desfășoară activitate economică.
În sensul art. 3 alin. (3) din C.civil, „întreprindere” nu înseamnă doar agent economic clasic, ci orice entitate care acționează într-un context organizat de producere/prestare/distribuție de bunuri/servicii.
În aceste condiții, este evident că recurenta-reclamantă face parte din categoria persoanelor juridice cu scop lucrativ, chiar dacă recurenta arată că speța se referă la un raport juridic rezultând dintr-un contract de finanțare încheiat în cadrul programului operațional sectorial Creșterea Competitivității Economice și nu un raport juridic care decurge din exploatarea unei întreprinderi.
În plus, scopul încheierii contractului de finanțare este creșterea competitivității reclamantei, ceea ce asigură concluzia că raporturile juridice ale reclamantei cu pârâtele, raporturi concretizate în încheierea contractului de finanțare decurg pentru reclamantă din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.
Și pentru pârâte este valabilă această concluzie câtă vreme una din cerințele de eligibilitate era aceea de a fi întreprindere mijlocie sau mică cu scop lucrativ ,acest aspect fiind o condiție a acordării finanțării.
Prin urmare, nu poate fi reținută susținerea recurentei pârâte de aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din OG nr.13/2011.
Cu referire la data de la care au fost stabilite daunele moratorii, a arătat recurenta-pârâtă ADR, într-un mod similar criticilor aduse sentinței de către recurentul-pârât MFE, că în mod greșit prima instanță le-a acordat de la 04.08.2015, reținând eronat că reclamanta a pus în întârziere pe pârâți la 03.08.2015, în loc de data de 18.12.2015, data cererii de chemare în judecată, încălcând prevederile art. 1522 alin. (5) C. civ.
Pe de-o parte, se precizează că notificarea de reziliere nu echivalează cu o punere în întârziere.
Arată recurenta că din analiza art. 1522 alin. (5) C. civ. se înțelege că atunci când o acțiune se bazează pe un contract în care părțile nu au prevăzut un termen de plată, o scadență, dobânzile urmează a fi calculate numai din momentul când debitorul a fost pus în întârziere, fie printr-o cerere de plată, fie prin cererea de chemare în judecată. Ca atare, atât timp cât în contractul de finanțare nu există nici o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul prevăzut pentru soluționarea cererii de rambursare pârâții ar fi de drept puși în întârziere, devin incidente prevederile art. 1522 alin. (5) C. civ.
Pe de altă parte, cu privire la punerea de drept în întârziere a debitorului consideră că aceste dispoziții legale se aplică exclusiv raporturilor juridice dintre profesioniști, raporturi care decurg din exploatarea unei întreprinderi (producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, respectiv acele raporturi juridice care au ca scop obținerea unui profit).
Mai mult decât atât, se invocă și prevederile art. 21 alin. (3) din OUG 40/2015 pentru gestionarea financiară a fondurilor europene, prin care se instituie în sarcina Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), în calitate de Autoritate de Management, obligația de a efectua plata sumelor autorizate, doar atunci când va dispune de resurse în conturile sale, neexistând un termen cert, fără a se stipula că este de drept pus în întârziere dacă nu efectuează plățile la termen.
Față de această susținere, ÎCCJ reține că recurenta pârâtă nu a invocat nicicând pe parcursul procesului, că nu a rambursat sumele solicitate pentru că nu ar fi dispus de resurse în conturile sale, ci din ansamblul probator al dosarului, a rezultat că motivul nerambursării a fost acela al rezilierii contractului de finanțare;
Din aceste considerente, recurentă-pârâtă apreciază că devin aplicabile prevederile art. 1522 alin. (5) C. civ., motiv pentru care data punerii în întârziere este data comunicării cererii de chemare în judecată, respectiv 18.12.2015.
Față de această critică, recurenta reclamantă a arătat că, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. c C. civ., cei 2 recurenți-pârâți au fost de drept în întârziere la data la care și-au manifestat neîndoielnic intenția de a nu executa obligația de a soluționa cererea de plată, prin notificarea intenției de reziliere a contractului de finanțare, 03.08.2015.
Pe de altă parte, reclamanta a arătat că afirmația recurentei-pârâte că instituția punerii de drept în întârziere- s-ar aplica exclusiv raporturilor juridice dintre profesioniști, nu este susținută de nici un text legal, dispoziția art. 1523 C. civ. nedistingând după natura și tipul raporturilor juridice.
Instanța de fond a reținut că, în măsura în care nu s-ar fi reziliat unilateral contractul de finanțare, reclamanta ar fi primit această sumă prin soluționarea cererii de rambursare la expirarea termenului contractual de soluționare, termen prevăzut de art. 7 din contract, de 20 de zile lucrătoare.
Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect data de la care se cuvin daunele moratorii și a aplicat corespunzător dispozițiile legale din codul civil.
Potrivit art. 1523 alin. (2) lit. c din C.civ., debitorul se află de drept în întârziere, (în afara cazurilor anume prevăzute de lege), când ” debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat”;
Se reține că această dată este cea la care a fost notificată recurentei reclamante intenția de reziliere a contractului de finanțare, 03.08.2015, în mod corect reținând prima instanță că îndeplinirea necorespunzatoare a acestor atribuții și refuzul de îndeplinire a obligațiilor de soluționare a cererii de rambursare s-au manifestat neîndoielnic la data de 03.08.2015, dată la care reclamanta a primit notificarea de reziliere a contractului .
Astfel, prima instanță a apreciat că cel puțin de la acea dată pârâții au fost puși în întârziere pentru neîndeplinirea obligațiilor reglementate de art. 7 și 8 din contract vizând soluționarea cererii de rambursare, obligație care dacă ar fi fost îndeplinită conform art. 7 din contractul de finanțare, avea efectele unei obligații de a da, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. c C. civ. Pentru exercitarea defectuoasă a atribuțiilor prevăzute de art. 12 alin. (4) lit. b din contract, pârâții au fost considerați de drept în întârziere, întrucât au aplicat greșit dispozițiile legale pentru finanțarea din speță, și nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cum au susținut pârâții, care poate fi avută în vedere doar dacă nu a existat o notificare prealabilă sau o punere de drept în întârziere, conform prevederilor legale.
Pe de altă parte, nu poate fi reținută nici susținerea recurenților pârâți în sensul că art. 1523 din C.civ. s-ar aplica doar raporturilor juridice dintre profesioniști, întrucât textul menționat nu conține o asemenea restricționare, ci constituie cadrul general de reglementare în materia întârzierii de drept în executarea obligațiilor.
În consecință intervalul de timp în care obligațiile au fost îndeplinite necorespunzător/neîndeplinite este 04.08.2015-02.07.2019 .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A S.A. împotriva sentinței civile nr.212/2019 pronunțate la 11 octombrie 2019 de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal.
Casează în parte sentința și rejudecând:
Admite și capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata daunelor interese, reprezentând comisioane și dobânzi bancare calculate de la data la care suma trebuia să fie achitată și până la data achitării acesteia.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene)-Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice” și Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest împotriva sentinței civile nr.212/2019 pronunțate la 11 octombrie 2019 de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 20 martie 2025.