Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021
Asupra apelurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 15/F din data de 27 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de "nerespectarea hotărârilor judecătoreşti", prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. b) C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de "abuz în serviciu" în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de "fals intelectual", prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. în referire la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., au fost lăsate nesoluţionate acţiunile civile formulate în cauză de părţile civile B. şi C..
În baza art. 272 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus avansarea - din fondurile Ministerului Justiţiei, către Baroul Galaţi - a sumei de 250 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu în faza de cameră preliminară (av. D.).
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare, deşi corectă, nu are relevanţa penală atribuită de procuror.
1. În ceea ce priveşte infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen., Curtea a constatat că, potrivit rechizitoriului, aceasta a constat în aceea că inculpatul A. a refuzat punerea în aplicare a sentinţei civile nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, astfel cum a fost modificată, în parte, prin decizia nr. 242/14.03.2016, definitivă, a Tribunalului Brăila, secţia I civilă (prin care s-a dispus reducerea cheltuielilor de executare silită, în dosarul execuţional nr. x/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc "A.", de la suma de 3.583,47 RON, la suma de 494,62 RON).
Elementul material al infracţiunii reţinute de procuror constă într-o inacţiune, respectiv aceea de nu îndeplini un anumit act la care a fost obligat organul de executare printr-o hotărâre judecătorească. Pentru îndeplinirea acestei cerinţe este necesară preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care organul de executare (în speţă, executorul judecătoresc) să fie obligat la îndeplinirea unui act determinat în concret, iar acesta să refuze îndeplinirea acelui act. Aşadar, organul de executare are o obligaţie de a face cu caracter personal, stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă de a îndeplini un anumit act, determinat în concret.
Această interpretare rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 287 alin. (1) lit. b) C. pen., cu cele ale art. 56 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.
Prevederile art. 56 din Legea nr. 188/2000, în forma în vigoare anterior intrării în vigoare a noului C. pen., reglementau explicit răspunderea penală a executorului judecătoresc pentru refuzul îndeplinirii atribuţiilor, după cum urmează:
(1) Refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini atribuţiile prevăzute la art. 7 lit. b) - i) se motivează, dacă părţile stăruie în cererea de îndeplinire a acestora, în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.
(2) În cazul refuzului nejustificat de îndeplinire a atribuţiilor prevăzute la alin. (1), partea interesată poate introduce plângere, în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoştinţă de acest refuz, la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul executorului judecătoresc.
(3) Judecarea plângerii se face cu citarea părţilor.
(4) Hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului.
(5) Executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase definitivă.
(6) Nerespectarea, cu rea-credinţă, de către executorul judecătoresc a obligaţiei stabilite în alin. (5) constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită din culpă, cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 56 alin. (6) din Legea nr. 188/2000 era necesară preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care executorul judecătoresc să fi fost obligat să îndeplinească atribuţiile prevăzute la art. 7 lit. b) - i), între care şi orice acte date în competenţa sa, din Legea nr. 188/2000, reclamate de partea interesată instanţei de judecată, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.
Dispoziţiile art. 56 alin. (6) din Legea nr. 188/2000 au fost abrogate prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009 privind C. pen., infracţiunea fiind preluată de dispoziţiile art. 287 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., în vigoare de la data de 01.02.2014. În acelaşi timp, alin. (1) - (5) ale art. 56 din Legea nr. 188/2000 nu au fost abrogate, astfel că, dacă executorul judecătoresc refuză îndeplinirea unei atribuţii prevăzute de lege, persoana interesată trebuie să stăruie în îndeplinirea acelei atribuţii/act, iar în caz contrar să se adreseze judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul executorului judecătoresc, pentru a obţine o hotărâre judecătorească definitivă prin care executorul judecătoresc să fie obligat la îndeplinirea atribuţiei/actului determinată/determinat în concret. Dacă şi după obţinerea unei astfel de hotărâri judecătoreşti executorul judecătoresc persistă în refuzul de a îndeplini actul la care a fost obligat, se poate aprecia ca fiind îndeplinite cerinţele de existenţă ale laturii obiective ale infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi se poate trece la analiza laturii subiective a acestei infracţiuni.
În acelaşi sens este şi practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că "refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită constituie infracţiune numai dacă, în prealabil, executorul judecătoresc a fost obligat printr-o hotărâre irevocabilă la îndeplinirea actului, iar acesta nu a respectat obligaţia de a se conforma hotărârii judecătoreşti" (Î.C.C.J, secţia penală, decizia nr. 470/11.02.2019).
În speţa de faţă, s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă s-a dispus reducerea cuantumului onorariului executorului judecătoresc, stabilit în dosarul execuţional nr. x/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc "A.", prin încheierea nr. 2/50/17.03.2015, de la suma de 2.939,83 RON la suma de 397,82 RON (cu T.V.A), corelativ cu anularea parţială a executării silite pornite împotriva persoanei vătămate C., pentru suma de 2.542,01 RON, reprezentând cheltuieli de executare; menţinerea actelor de executare privind creanţa, pentru suma de 2.106,12 RON (din care, 1.708,30 RON reprezentau cheltuieli de judecată fond şi apel, aferente titlului executoriu şi 397,82 RON reprezentau cheltuieli de executare reduse).
Prin decizia civilă nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, admiţându-se apelul formulat de persoana vătămată B. împotriva sentinţei menţionate anterior, s-a dispus reducerea şi a restului de cheltuieli de executare, la suma de 96,8 RON, precum şi anularea, în parte, a executării silite pentru suma de 3.088,85 RON, corelativ cu menţinerea actelor de executare silită pentru suma de 2.202,92 RON (din care 1.708,30 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel, aferente titlului executoriu, 397,82 RON reprezentând onorariul executorului judecătoresc, redus, iar 96,80 RON reprezentând celelalte cheltuieli de executare silită, reduse). Totodată, instanţa de apel a dispus menţinerea dispoziţiei sentinţei civile nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, prin care s-a constatat ca fiind îndeplinită, de către persoana vătămată C., obligaţia de refacere a instalaţiei de aerisire, stabilită prin titlul executoriu.
Până la sistarea reţinerilor, Biroul Executorului Judecătoresc "A." a recuperat, prin poprire, de la persoana vătămată C. suma totală de 3.000 RON. Prin sentinţa civilă nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, s-au menţinut actele de executare silită pentru suma de 2.202,92 RON, intimata (persoana vătămată C.) fiind obligată, totodată, la plata către apelant - persoana vătămată B. - a sumei de 685 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Constatând că suma totală pe care persoana vătămată C. o datora persoanei vătămate B. era de 2.887,92 RON (2.202,92 RON + 685 RON), inculpatul A. a depus la E., la data de 15.07.2016, diferenţa de 112,08 RON, încasată în plus de la persoana vătămată C., cu recipisa de consemnare nr. x.
Prin urmare, în cauza de faţă nu se poate afirma că inculpatul A. nu s-ar fi conformat dispoziţiilor sentinţei civile nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, atâta vreme cât a procedat la sistarea popririi instituite împotriva persoanei vătămate C. şi la reconsemnarea, la E., a diferenţei de 112,08 RON, încasată în plus de la aceasta. Modalitatea în care a procedat ulterior inculpatul, compensând sumele de bani reţinute de la persoana vătămată C. cu sumele de bani pe care persoana vătămată B. le datora Biroului Executorului Judecătoresc "A." excedează dispoziţiilor sentinţei civile nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, în conţinutul acestor hotărâri judecătoreşti nefăcându-se referire la modul în care se va face repartizarea sumelor deja încasate şi pentru care executarea silită a fost menţinută.
Astfel fiind, Curtea a constatat că infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen., imputată inculpatului A., nu există, motiv pentru care se impune achitarea acestuia, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
2. Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., Curtea a observat că, potrivit rechizitoriului, aceasta a constat în aceea că inculpatul A. a omis, intenţionat, să-i elibereze persoanei vătămate B. (având calitatea de creditor-urmăritor în dosarul execuţional nr. x/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc "A."), din suma de bani realizată prin urmărirea silită, suma de 1.708,30 RON reprezentând valoarea creanţei, conform titlurilor executorii - sentinţa nr. 5489/11.09.2013 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă şi decizia nr. 158/14.05.2014 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, să-i predea persoanei vătămate C. (având calitatea de debitor în acelaşi dosar execuţional) suma de 797,08 RON, reprezentând suma rămasă disponibilă, respectiv să-i restituie persoanei vătămate B. suma de 664,64 RON, reprezentând cheltuieli de executare silită parţiale, achitate în calitate de creditor urmăritor, la iniţierea procedurii în dosarul execuţional nr. x/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc "A.".
Aceste fapte ar contraveni prevederilor art. 864 din C. proc. civ. raportat la art. 788 alin. (1) din C. proc. civ. şi au avut ca rezultat obţinerea, pentru Biroul Executorului Judecătoresc "A.", a unui folos necuvenit, constând în suma de 3.170,02 RON (1.708,30 RON+797,08 RON+664,64 RON).
Sub un prim aspect, s-a reţinut că, în privinţa persoanei vătămate C., suma de restituit ar fi fost de 112,08 RON, iar nu de 797,08 RON, aşa cum s-a reţinut prin rechizitoriu (în realitate, diferenţa de 685 de RON cuvenindu-se tot persoanei vătămate B., această sumă reprezentând cheltuielile judiciare la plata cărora a fost obligată persoana vătămată C., prin decizia civilă nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă).
Procurorul a plasat sub incidenţa art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., modul în care inculpatul A. a procedat prin încheierea nr. 3/50/2015 din data de 14.07.2016, compensând sumele încasate de la debitor (persoana vătămată C.) pentru creditor (persoana vătămată B.), cu sumele pe care acesta din urmă i le datora, cu titlu de onorariu şi cheltuieli de executare.
Potrivit art. 670 alin. (4) C. proc. civ., sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanţa de executare, pe calea contestaţiei la executare formulate de partea interesată şi ţinând seama de probele administrate de aceasta. Dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privinţa acestor cheltuieli de executare nu este condiţionată de plata unei cauţiuni.
Art. 451 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.
Coroborând dispoziţiile legale mai sus evocate, Curtea a observat că din cuprinsul acestora rezultă, în esenţă, că hotărârea instanţei referitoare la reducerea cuantumului onorariului executorului judecătoresc şi a cheltuielilor de executare nu produce efecte asupra raporturilor dintre executorul judecătoresc şi clientul său.
Aşa fiind, Curtea a constatat că, în speţă, este vorba despre interpretarea unor dispoziţii legale în materia executării silite. Deşi discutabile, întrucât permit ca executarea silită a debitorului să înceteze fără, însă, ca creditorul să-şi realizeze creanţa, aceste texte legale par a valida, totuşi, raţionamentul inculpatului A. care, prevalându-se de aceste prevederi, a reţinut mai întâi din suma poprită de la debitoarea C. onorariul de executor şi cheltuielile de executare în cuantumul stabilit iniţial, iar nu în cuantumul redus de instanţă prin sentinţa civilă nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă.
În practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în mod constant că actele executorilor judecătoreşti şi modalitatea în care aceştia interpretează dispoziţiile legii sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contestaţiei la executare, iar sancţiunea aplicabilă în cazul în care actele au fost întocmite cu neobservarea dispoziţiilor legale este anularea actelor de executare, nicidecum tragerea la răspundere penală a executorului pentru infracţiunea de abuz în serviciu (în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia penală nr. 103/A din 17.04.2014, pronunţată în dosarul cu nr. x/2011).
Deşi în cuprinsul încheierii nr. 3/50/2015 din data de 14.07.2016 a Biroului Executorului Judecătoresc "A.", prin care s-a dispus încetarea executării silite, se face menţiunea că aceasta nu are cale de atac, Curtea a constatat că, potrivit art. 712 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. Aşadar, legea nu exceptează de la controlul instanţei de judecată încheierea dată de executorul judecătoresc prin care se dispune încetarea executării silite, persoana vătămată B. având la dispoziţie, aşadar, acest remediu procesual în situaţia în care ar fi fost nemulţumit de soluţia dispusă în dosarul de executare nr. 50/2015.
În consecinţă, în opinia Curţii, faptele inculpatului A. de a nu elibera persoanelor vătămate B. (creditor-urmăritor în dosarul execuţional nr. x/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc "A.") şi C. (debitor în acelaşi dosar execuţional) diferite sume de bani, nu cad sub incidenţa legii penale, respectiv nu constituie infracţiunea de "abuz în serviciu" în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., motiv pentru care s-a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
3. Relativ la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., imputată inculpatului A., constând în aceea că a atestat, în mod nereal, prin încheierea nr. 3/50/2015 din data de 14.07.2016, îndeplinirea condiţiilor legale de încetare a executării, stipulate la art. 703 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. ("s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii"), Curtea a apreciat, de asemenea, că aceasta nu este prevăzută de legea penală.
Prin încheierea nr. 3/50/2015 din data de 14.07.2016 a Biroului Executorului Judecătoresc "A." s-a dispus încetarea executării silite, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., şi, pe cale de consecinţă, încetarea şi ridicarea tuturor măsurilor de urmărire/indisponibilizare a sumelor sau bunurilor debitorului, închiderea şi arhivarea dosarului nr. x/2015. În considerentele încheierii, inculpatul a prezentat, succint, motivele pentru care a dispus încetarea executării silite.
Curtea a reţinut că, în realitate, prin încheierea din data de 14.07.2016 inculpatul A. nu a atestat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului şi nu a omis, cu ştiinţă, să insereze date sau împrejurări, astfel cum se susţine în rechizitoriu, ci a prezentat întocmai măsurile dispuse în dosarul de executare silită şi motivele pentru care a dispus încetarea executării, potrivit propriei interpretări. Faptul că, în opinia procurorului, modalitatea în care inculpatul a repartizat sumele încasate este greşită ori că raţionamentul juridic avut în vedere pentru a dispune încetarea executării silite este eronat, în realitate nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune aceasta, nu conduce, în mod automat, la întrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni.
Atât timp cât prin sentinţa civilă nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, astfel cum a fost modificată, i s-a pus în vedere să sisteze poprirea instituită asupra veniturilor debitoarei C., întrucât suma deja poprită depăşea suma totală de executat, iar sumele încasate au fost distribuite în totalitate (fiind reţinute cu titlu de cheltuieli de executare şi onorariu de executor), în mod corect inculpatul a dispus încetarea executării silite. În măsura în care părţile implicate în executarea silită erau nemulţumite de soluţia dispusă de inculpat, acestea aveau posibilitatea de a formula contestaţie la executare, potrivit art. 712 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., Curtea a dispus achitarea inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de "fals intelectual", prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Raportat la dezlegarea dată acţiunii penale exercitate împotriva inculpatului A., Curtea - în baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., în referire la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. - a lăsat nesoluţionate acţiunile civile formulate în cauză de părţile civile B. şi C..
******
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, care a criticat soluţia dispusă pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor scrise de apel, s-au arătat, în esenţă, următoarele:
A. Referitor la infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen.
Interpretarea instanţei de fond, în sensul că săvârşirea de către executorul judecătoresc, în cursul procedurii de punere în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlul executoriu, a infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, în varianta incriminată de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen., ar presupune, ca situaţie premisă, preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în procedura reglementată de art. 56 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, este eronată.
S-a arătat că la data de 01.09.2012 a intrat în vigoare Legea nr. 134/01.07.2010 privind C. proc. civ., care, prin art. 701 - devenit art. 712 alin. (1) după renumerotarea textelor cu prilejul republicării legii în Monitorul Oficial nr. 247 din 10.04.2015 - a stabilit că "Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii".
La data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/17.07.2019 privind C. pen., care, în art. 287 alin. (1) lit. b), a) incriminat "refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act". Pentru soluţionarea conflictului de legi rezultând din intrarea în vigoare a noului C. pen., legiuitorul a hotărât, prin art. 84 şi art. 247 din Legea nr. 187/24.10.2012, abrogarea alin. (6) al art. 56 din Legea nr. 188/01.11.2000 republicată, începând cu data de 01.02.2014.
Potrivit dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 188/2000, republicată, cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 7, art. 56 şi art. 61 din actul normativ sus-menţionat, cu cele ale art. 712 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă, fără echivoc, că, începând din data de 01.09.2012, prevederile art. 56 din Legea nr. 188/2000, republicată, sunt aplicabile numai în cazul refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini acte sau de a efectua operaţiuni date prin lege în competenţa sa, altele decât cele care trebuie realizate, în exercitarea atribuţiilor specifice, în cadrul procedurii de punere în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executării. La data intrării în vigoare a noului C. proc. civ., contestaţia la executare a devenit singurul mijloc procesual de soluţionare a problemelor litigioase ivite în cursul executării silite, de la debutul acesteia şi până la ultimul act de executare efectuat.
Prin urmare, în condiţiile în care legea cadru de organizare şi funcţionare a executorilor judecătoreşti nu conţine prevederi exprese referitoare la condiţiile angajării răspunderii penale a executorului judecătoresc, s-a apreciat că, în cazul refuzului acestuia din urmă de a îndeplini obligaţiile ce îi revin referitor la punerea în executare silită, condiţia prealabilă necesară pentru existenţa infracţiunii este preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care executorul judecătoresc este obligat să îndeplinească un anumit act de executare.
Deşi în dispozitivul sentinţei nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, nu au fost menţionate in terminis actele de executare la îndeplinirea cărora era obligat inculpatul A., o atare împrejurare nu poate fi interpretată în sensul neîndeplinirii cerinţei prealabile necesare pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen.
Cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare, instanţele civile au menţionat, în mod explicit, că se reduc cuantumul onorariului executorului judecătoresc şi al celorlalte cheltuieli de executare, indicându-se exact sumele de bani ce trebuie achitate ca urmare a aplicării reducerilor. De asemenea, s-a precizat că se anulează, în parte, executarea silită, pentru suma de 3.088,85 RON şi se menţin doar actele de executare privind creanţa şi numai în limita sumei de 2.202,92 RON, prezentându-se, în detaliu, ce reprezintă această sumă.
În aceste condiţii, s-a apreciat că interpretarea primei instanţe, în sensul neîndeplinirii cerinţei prealabile necesare pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen., ca urmare a neindicării, în dispozitivul sentinţei civile, a actelor de executare ce trebuiau îndeplinite de inculpatul A., este nepertinentă şi deschide calea unei interpretări arbitrare a hotărârii respective, lipsind-o, practic, de efecte.
Făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 670 alin. (1)-(6), art. 451 alin. (2), art. 720, art. 864 şi art. 703 din C. proc. civ., s-a apreciat eronată concluzia instanţei de fond, în sensul că operaţiunile de sistare a popririi şi, respectiv, de reconsemnare de către inculpat a sumei de 112,08 RON fac, prin ele însele, dovada conformării întocmai la dispoziţiile sentinţei nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă. Din actele dosarului rezultă că suspendarea popririi a fost dispusă prin adresa nr. x/22.02.2016, anterior datei la care au avut loc dezbaterile în faţa instanţei de apel, iar singurele acte de executare îndeplinite de inculpatul A. după pronunţarea deciziei nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă sunt încheierea nr. 3/50/2015 din 14.07.2016, prin care s-a dispus încetarea executării şi adresa nr. x R/15.07.2016, prin care a solicitat E. reconsemnarea sumei de 112,08 RON la dispoziţia Casei Judeţene de Pensii Brăila.
Este adevărat că diferenţa reconsemnată, de 112,08 RON, s-a stabilit prin raportare la sumele de bani reduse, indicate în decizia nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, însă acest fapt nu conduce, prin el însuşi, la concluzia că inculpatul a pus în aplicare, în integralitatea sa, hotărârea judecătorească, astfel cum a rămas definitivă. Fără a încheia un proces-verbal, în conformitate cu dispoziţiile art. 679 alin. (1) din C. proc. civ., în care să menţioneze măsurile luate, inculpatul A. a compensat sumele de bani datorate persoanei vătămate B. de către persoana vătămată C. cu sumele de bani pe care persoana vătămată i le datora cu titlu de cheltuieli de executare silită, astfel cum acestea au fost stabilite iniţial, prin încheierea nr. 2/50/2015 din data de 17.03.2015.
În această modalitate, inculpatul A. a transferat obligaţia de plată a sumelor de bani înlăturate de instanţa de executare prin reducerea cheltuielilor de executare silită, din sarcina persoanei vătămate C., în sarcina persoanei vătămate B. şi a ignorat dispoziţiile instanţei de executare, referitoare la anularea, în parte, a executării şi menţinerea doar a actelor de executare privind creanţa, în limita sumei totale de 2202,92 RON.
Or, norma de incriminare prevede că refuzul de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească se poate referi la întreaga hotărâre sau numai la unele dintre măsurile dispuse prin aceasta. Prin urmare, inculpatul A., avea obligaţia de a aplica întocmai şi în integralitate dispozitivul hotărârii judecătoreşti definitive, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat şi al forţei executorii a acesteia, principii menţionate în cuprinsul art. 430 alin. (1) şi art. 433 din C. proc. civ.
B. Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Sub un prim aspect, Ministerul Public a subliniat că argumentele primei instanţe, potrivit cărora actele executorilor judecătoreşti şi modalitatea în care aceştia interpretează legea sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contestaţiei la executare, sunt eronate, deoarece se lipseşte, astfel, de conţinut infracţiunea de abuz în serviciu, creându-se o situaţie exoneratoare de răspundere penală pentru inculpaţii care au calitatea de executori judecătoreşti.
Activitatea organelor de executare prin raportare la prevederile art. 5 din Legea nr. 188/2000 "se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi celorlalte persoane interesate", prevederi în deplin acord cu cele din cuprinsul art. 625 din C. proc. civ.. De asemenea, potrivit dispoziţiilor de principiu cuprinse la art. 627 alin. (1) din C. proc. civ., în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi a altor persoane interesate.
Prin urmare, în condiţiile în care în Legea nr. 188/2000 nu există norme derogatorii de la dreptul comun în materie, rezultă că, atunci când îndeplinesc condiţiile generale ale responsabilităţii penale, executorii judecătoreşti pot fi traşi la răspundere penală, fără a fi necesară îndeplinirea unor cerinţe speciale referitoare la tipicitatea obiectivă sau subiectivă a infracţiunilor de interes.
S-a arătat că termenul "act" este folosit de legiuitor, în cuprinsul art. 297 alin. (1) din C. pen., în înţelesul de operaţiune care trebuie efectuată de subiectul activ al acestei infracţiuni, potrivit solicitării făcute de o persoană şi conform atribuţiilor sale de serviciu. Noţiunea de "act" se circumscrie sferei atribuţiilor de serviciu/îndatoririlor pe care le are funcţionarul public, în accepţiunea art. 175 din C. pen.
Potrivit prevederilor art. 788 alin. (1) raportat la art. 864 din C. proc. civ., procedura eliberării sumelor realizate prin executarea silită comportă următoarele etape: reţinerea cu prioritate a cheltuielilor de executare; eliberarea sumei reprezentând creanţa creditorului până la acoperirea integrală a drepturilor sale; după caz, predarea excedentului de bani disponibil, către creditor.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 864 din C. proc. civ. şi având în vedere dispoziţiile art. 670 din C. proc. civ., la primirea sentinţei nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă şi a deciziei nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, inculpatul A. trebuia să reţină, din cei 3.000 RON consemnaţi la dispoziţia Biroului Executorului Judecătoresc "A.", în baza adresei de înfiinţare a popririi, suma de 494,62 RON, reprezentând cheltuieli de executare silită reduse, conform deciziei nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă; să îi elibereze persoanei vătămate B. suma de 2.393,30 RON, din care 1.708,30 RON reprezentau creanţa izvorâtă din titlurile executorii, iar 685 RON, cheltuieli de judecată ce i se cuveneau acestuia, în conformitate cu dispozitivul aceleiaşi decizii; să predea persoanei vătămate C. suma de 112,08 RON, reprezentând diferenţa încasată în plus şi să restituie persoanei vătămate suma de 664,64 RON, reprezentând avans din onorariul executorului judecătoresc, plus contravaloarea cheltuielilor necesare demarării procedurii de executare silită.
Or, din materialul probator existent în cauză, rezultă că, deşi Biroul Executorului Judecătoresc "A." dispunea de întreaga sumă de bani necesară, inculpatul A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 864 din C. proc. civ., iar după mai mult de o lună de rămânere în pasivitate, a emis încheierea nr. 3/50/14.07.2016, prin care a dispus încetarea executării pe motivul realizării integrale a obligaţiei prevăzute în titlurile executorii şi a achitării cheltuielilor de executare.
Omisiunile inculpatului de a-şi îndeplini, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, obligaţiile legale prevăzute de art. 864 din C. proc. civ. au avut drept urmare, pe de o parte, prejudicierea persoanei vătămate B. care, deşi a achitat, în avans, pentru iniţierea procedurii de executare silită, suma de 664,64 RON, iar cu prilejul judecării contestaţiei la executare, în faza apelului, a efectuat cheltuieli în cuantum de 685 RON, nu şi-a recuperat nici suma de bani la care este îndreptăţit, în conformitate cu titlurile executorii, nici cheltuielile de executare.
Pe de altă parte, prin omisiunea eliberării sumelor de bani, în conformitate cu prevederile art. 864 din C. proc. civ., inculpatul A. a obţinut foloase necuvenite atât pentru sine (constând în suma de 2.542,01 RON minus TVA, înlăturată de instanţa de executare, însă reţinută de inculpat în mod abuziv, cu titlu de onorariu), cât şi pentru Biroul Executorului Judecătoresc "A." (constând în dreptul, născut la data încetării executării silite, de a dispune în mod liber de suma de 913,75 RON, minus TVA, reţinută nelegal, cu titlu de alte cheltuieli de executare silită).
În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, s-a opinat că nivelul pregătirii profesionale, vechimea în profesie a inculpatului A. şi modul în care acesta a acţionat pe întreaga perioadă de derulare a procedurii de executare silită atestă că inculpatul a acţionat, cel puţin, cu intenţie indirectă, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Argumentul că inculpatul A. a interpretat în mod diferit textele de lege aplicabile în materia executării silite nu poate fi luat în considerare, având în vedere că o astfel de interpretare nu are suport în doctrină şi jurisprudenţă, iar inculpatul, în calitatea sa de practician cu experienţă în domeniul dreptului procesual civil, cunoştea normele incidente în materie şi avea obligaţia de a le aplica întocmai.
C. Referitor la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.
Ministerul Public a apreciat că argumentele expuse în cuprinsul încheierii nr. 3/50/2015 din 14.07.2016, nu sunt rezultatul unui raţionament juridic, care are ca premisă o judecată adevărată (în sensul de judecată bazată pe cerinţele reale ale normelor juridice), ci reprezintă operaţiuni care nu au niciun fundament juridic şi pe care inculpatul A. le-a invocat pentru a da o aparenţă de legalitate măsurii de încetare a executării silite în condiţiile neeliberării, către persoana vătămată B., a sumelor de bani rezultate din executarea silită.
Împrejurarea că partea care se considera vătămată prin măsura dispusă de inculpatul A. avea posibilitatea să solicite desfiinţarea încheierii nr. 3/50/2015 din 14.07.2016, pe calea contestaţiei la executare introduse în termen legal, nu exclude, prin ea însăşi, caracterul penal al faptei. Acţiunea ilicită supusă analizei nu constă în îndeplinirea, de către inculpatul A., a unui act contrar legii, ci în atestarea, cu ştiinţă, a unor împrejurări nereale în cuprinsul încheierii sus-menţionate, cu prilejul emiterii acesteia - faptă care se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen.
Or, deşi cunoştea, fără nicio îndoială, faptul că executarea silită nu se află în niciuna dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, care determină încetarea executării, inculpatul A. a atestat, în motivarea încheierii nr. 3/50/2015, cu prilejul emiterii sale, că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 703 alin. (1) din C. proc. civ., fapta comisă realizând, sub aspectul laturilor obiectivă şi subiectivă, conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.
Având în vedere argumentele prezentate, s-a apreciat că se impune soluţionarea acţiunilor civile exercitate de persoanele vătămate B. şi C., în sensul admiterii acţiunii civile exercitate de persoana vătămată B. şi a obligării inculpatului A. la plata sumelor de bani ce i se cuvin acesteia, cu titlu de daune materiale şi morale, respectiv al respingerii acţiunii civile exercitate de persoana vătămată C.; totodată, urmează a se aprecia şi cu privire la desfiinţarea încheierii nr. 3/50/2015, emisă la data de 14.07.2016, în dosarul execuţional nr. x/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc "A.".
Cu ocazia dezbaterilor în apel, reprezentantului Ministerului Public a precizat oral că nu mai susţine critica formulată sub aspectul infracţiunii de fals intelectual.
Desfăşurarea cercetării judecătoreşti în apel
Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, în temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a luat act de poziţia inculpatului A. de a uza de dreptul la tăcere.
Prin încheierea din data de 13 noiembrie 2020, instanţa de apel a respins cererea Ministerului Public de audiere a părţii civile B., apreciind că readministrarea acestei probe nu prezintă relevanţă faţă de elementele factuale specifice conţinutului concret al acuzaţiilor aduse inculpatului.
*****
Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată nefondat apelul formulat, pentru următoarele considerente:
Ansamblul circumstanţelor obiective în care au fost comise faptele deduse judecăţii a fost corect reţinut de către instanţa de fond, în urma unei analize judicioase a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul celor două grade de jurisdicţie, Înalta Curte constată, la rândul său, că succesiunea şi conţinutul actelor obiective efectuate de inculpatul A., în procedura execuţională ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al B.E.J. "A.", au fost temeinic stabilite de către prima instanţă.
Pentru soluţionarea căii de atac formulate în speţă se impune observaţia prealabilă că motivele de critică formulate de procuror vizează, în mod exclusiv, argumentarea juridică a soluţiei de achitare dispuse faţă de intimatul inculpat. Împrejurările factuale în care acesta din urmă a pus în aplicare sentinţa civilă nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, precum şi actele obiective de executare efectuate în acest scop nu au fost contestate de participanţii procesuali, în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.
Prin urmare, antamând chestiuni eminamente de drept, apelul Ministerului Public nu impune o reevaluare detaliată a coordonatelor factuale în care inculpatul - executor judecătoresc a înţeles să pună în aplicare hotărârea civilă definitivă, analiza acestora urmând a se efectua, în cele ce succed, numai în măsura necesară justei soluţionări a căii de atac.
a) Cu privire la criticile formulate sub aspectul acuzaţiei de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, Înalta Curte constată în totalitate temeinice statuările în fapt ale primei instanţe.
În acest sens, reţine, sintetic, că inculpatului A. i s-a imputat refuzul de punere în aplicare, în calitate de executor judecătoresc, a sentinţei civile nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, astfel cum a fost modificată, în parte, prin decizia civilă nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, prin care s-a dispus reducerea cheltuielilor de executare silită în dosarul execuţional nr. x/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc "A.", de la suma de 3.583,47 RON, la suma de 494,62 RON.
Activitatea ilicită a inculpatului s-ar fi concretizat în refuzul de a se conforma hotărârii civile menţionate prin aceea că, în loc să reţină, din suma de 3.000 de RON obţinută de la debitoarea C. prin poprire, numai suma de 494,62 RON cu titlu de cheltuieli de executare silită reduse şi să elibereze creditorului B. suma de 1.708,30 RON reprezentând valoarea creanţei plus 685 RON cheltuieli de judecată, diferenţa rămasă urmând a fi restituită debitoarei, intimatul A. nu a eliberat creditorului sumele anterior menţionate, procedând, în schimb, la reţinerea acestora ca efect al compensării sumelor recuperate de la debitoare cu cele datorate de creditor, cu titlu de cheltuieli de executare.
În opinia Ministerului Public, pretinderea în continuare de la creditor, de către executorul judecătoresc, a cheltuielilor de executare silită în cuantum integral, astfel cum fusese acesta stabilit prin încheierea nr. 2/50/2015 din 17.03.2015, ar contraveni sentinţei civile nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, pronunţate în contestaţie la executare, de vreme ce, la cererea debitoarei, prin această ultimă hotărâre se dispusese reducerea cheltuielilor şi anularea în parte a executării silite sub acest aspect.
Înalta Curte apreciază că soluţia de achitare dispusă în speţă este temeinică, însă pentru argumente parţial distincte de cele avute în vedere de prima instanţă.
În varianta normativă prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen., elementul material al infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti se concretizează fie în refuzul de a pune în aplicare hotărârea, manifestat de subiectul activ în urma unei somaţii exprese, fie în simpla neîndeplinire a obligaţiilor ce revin organelor de executare, în acest ultim caz dacă legea instituie obligaţia acestora de a pune în aplicare decizia judiciară.
În cauza de faţă, poziţiile participanţilor procesuali sunt concordante sub aspectul îndeplinirii, de către inculpatul A., a obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de executor judecătoresc faţă de debitoarea C., în baza sentinţei civile nr. 6817/2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă.
Astfel, este necontestat că, ulterior pronunţării acestei sentinţe, inculpatul a emis adresa nr. x/22.02.2016 către Casa Judeţeană de Pensii Brăila, prin care a suspendat măsura proprii înfiinţate asupra pensiei debitoarei C.. Din suma de 3.000 de RON recuperată de la aceasta din urmă până la data sistării reţinerilor, inculpatul a reţinut ca fiind datorate de debitoare sume pe deplin concordante hotărârii civile, respectiv, creanţa de 1.708,30 RON, la care se adaugă cheltuielile de executare silită astfel cum au fost reduse de instanţă - respectiv 494,62 RON plus cheltuielile de judecată la care a fost obligată debitoarea prin decizia civilă nr. 242/2016 a Tribunalului Brăila - respectiv 685 RON, diferenţa de 112,08 RON încasată în plus fiind consemnată la E. la data de 15.07.2016 şi ulterior restituită debitoarei .
Ceea ce se impută, în realitate, inculpatului A. este neîndeplinirea obligaţiei de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunţată în contestaţie la executare nu faţă de debitoarea C., ci exclusiv faţă de creditorul B., intimat în respectiva contestaţie civilă. Acuzaţia penală aduce, astfel, în discuţie problematica poziţiei executorului judecătoresc în contestaţia la executare promovată de debitor şi, totodată, a efectelor pe care hotărârea judecătorească prin care se rezolvă o atare contestaţie le are asupra raporturilor dintre executor şi creditor.
Dispoziţiile art. 670 alin. (4) din C. proc. civ. - valorificate şi prin sentinţa apelată în speţă - prevăd că sumele datorate cu titlu de cheltuieli de executare şi care urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii şi pot fi cenzurate de instanţa civilă, pe calea contestaţiei la executare formulate de partea interesată, fie ea debitor, fie creditor (s.red).
Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. - care, în acord cu prevederile art. 670 anterior evocat, se aplică în mod corespunzător şi în privinţa cuantumului cheltuielilor de executare - instanţa civilă poate să reducă motivat partea din cheltuielile de executare reprezentând onorariul executorului, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată, însă măsura luată de instanţă, într-o atare ipoteză, nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre executorul judecătoresc şi clientul său.
În fine, în situaţia în care debitorul sau creditorul au promovat contestaţie la executare solicitând reducerea cheltuielilor stabilite de executorul judecătoresc, potrivit art. 720 alin. (4), (5) din C. proc. civ., hotărârea de admitere a contestaţiei la executare, rămasă definitivă, va fi comunicată, din oficiu şi de îndată, şi executorului judecătoresc, acesta din urma fiind obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanţă.
Din interpretarea coroborată a normelor procesual civile menţionate în precedent se desprinde concluzia că executorul judecătoresc nu are calitatea de parte în raportul juridic execuţional şi nici în contestaţia la executare iniţiată de debitor, prin care acesta din urmă tinde la reducerea cheltuielilor de executare stabilite în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor art. 670 alin. (2), (4) din C. proc. civ.. De altfel, în principiu, executorul judecătoresc nu se regăseşte printre participanţii la procedura derulată în faţa instanţei civile de executare, afară de cazurile în care fie legea îi atribuie legitimare procesuală, fie participarea sa este necesară faţă de consecinţele actelor contestate asupra declanşării executării silite ori a legăturii dintre acestea şi raporturile executorului cu părţile.
Pe cale de consecinţă, deşi executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârilor pronunţate în procedurile derulate în faţa instanţei de executare, acestea nu produc, de regulă, efecte în patrimoniul său, excepţie făcând situaţiile în care creditorul însuşi contestă încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare.
În această ultimă ipoteză, aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, creditorul formulează cererea întemeindu-se pe un raport juridic direct cu executorul, căruia trebuie să îi avanseze cheltuielile de executare până la suportarea lor de către debitor, fiind, astfel, interesat să achite sume mai mici decât cele stabilite de executor. În aceste situaţii, eventualul efect al reducerii cheltuielilor de executare de către instanţa de executare se va produce în patrimoniul executorului, care nu va putea recupera de la creditor mai mult decât ceea ce a statuat instanţa în aplicarea art. 670 alin. (4) din C. proc. civ. ("Calitatea procesuală a executorului judecătoresc în faţa instanţei de executare", Andreea Tabacu, Revista Română de Executare Silită - Universul Juridic, nr. 3/2017).
În schimb, admiterea contestaţiei debitorului va produce efecte asupra raporturilor dintre creditor şi debitor, în sensul în care acesta din urmă nu va putea fi obligat să plătească cheltuieli de executare într-un cuantum mai mare decât cel stabilit de instanţă, fără a avea, însă, consecinţe identice şi asupra raporturilor dintre creditor şi executorul judecătoresc.
În cauza de faţă, concluzia anterior formulată are semnificaţia particulară a existenţei obligaţiei inculpatului A. de a se conforma dispoziţiilor sentinţei civile nr. 6817/01.10.2015 a Judecătoriei Brăila, secţia civilă, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 242/14.03.2016 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă prin valorificarea, în beneficiul contestatoarei debitoare C., a dispoziţiilor instanţei de executare. Punerea în aplicare a sentinţei menţionate presupunea, prin urmare, reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de executare stabilite în sarcina debitoarei de la suma de 3.583,47 RON la suma de 494 RON şi anularea, în parte, a executării silite pornite împotriva acesteia din urmă, pentru suma echivalentă diferenţei dintre cheltuielile stabilite iniţial prin încheierea nr. 2/50/2015 din 17.03.2015 şi cele reduse de instanţa de executare.
Or, în speţă, aducerea întocmai la îndeplinire a acestor măsuri nu a fost contestată, ceea ce se impută inculpatului fiind efectele date hotărârii instanţei de executare exclusiv în raporturile cu creditorul B..
În realitate, consecinţele acestei hotărâri asupra raporturilor dintre executorul judecătoresc şi creditor, în privinţa obligaţiei celui din urmă de a suporta integral onorariul executorului judecătoresc, astfel cum fusese acesta stabilit prin încheierea menţionată, ridică o problemă distinctă de cea analizată în precedent.
Sentinţa civilă nr. 6817/10.10.2015 pronunţată în contestaţie la executare nu a dispus asupra acestor din urmă raporturi şi, cu atât mai puţin, nu a vizat modalităţile prin care executorul judecătoresc urma a recupera, în concret, sumele de bani datorate de creditor cu titlu de onorariu. Opţiunea inculpatului de a compensa sumele datorate creditorului de către debitoare cu cele pe care cel dintâi trebuia să le achite executorului judecătoresc cu titlu de onorariu a avut ca temei acte şi dispoziţii legale distincte, care nu au făcut obiectul analizei ori soluţiei dispuse de instanţa civilă învestită de debitor pe calea contestaţiei la executare.
Considerentele regăsite în decizia nr. 242/2016 a Tribunalului Brăila, sub aspectul motivului de apel invocat de apelantul creditor B., referitor la obligaţia sa de a suporta diferenţa de onorariu în situaţia reducerii acestuia, nu conduc la o concluzie contrară. Instanţa civilă a reţinut lipsa de relevanţă a acestor susţineri, faţă de normele legale aplicabile, care prevăd absenţa efectelor hotărârii asupra raporturilor dintre executor şi clientul său, fără a statua în mod explicit asupra conţinutului acestor raporturi ori a limitelor obligaţiei de plată ce revine creditorului.
În atare condiţii, neexistând o hotărâre judecătorească prin care să se tranşeze relaţia dintre inculpatul-executor judecătoresc şi partea civilă-creditor B. sub aspectul întinderii obligaţiei celui din urmă de a suporta cheltuielile de executare, nu se relevă existenţa unui refuz al executorului de a pune în aplicare hotărârea sub acest aspect, soluţia de achitare dispusă în speţă fiind temeinică.
Deşi considerentele expuse anterior sunt suficiente pentru a se concluziona asupra criticilor formulate în apel sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen., Înalta Curte apreciază necesar să analizeze, totuşi, susţinerea Ministerului Public referitoare la coroborarea eronată, de către prima instanţă, a normei de incriminare cu dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.
În acest sens, făcând trimitere la succesiunea actelor normative pertinente, astfel cum a fost expusă în sentinţa apelată, reţine că prevederile art. 56 alin. (6) din Legea privind executorii judecătoreşti au fost abrogate, faptele executorului judecătoresc de a refuza punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti fiind incriminate, în prezent, de dispoziţiile art. 287 alin. (1) lit. b) din C. pen.
Aceasta nu înseamnă însă, aşa cum a reţinut prima instanţă, că numai după obţinerea de către partea interesată a unei hotărâri în procedura plângerii reglementate de art. 56 alin. (1)-(5) din aceeaşi lege, eventuala persistenţă a executorului în refuzul de a îndeplini actul la care a fost obligat ar constitui infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.
Articolul 287 alin. (1) lit. b) din C. pen. reprezintă o normă completă, de vreme ce în conţinutul său se regăsesc atât dispoziţia, cât şi sancţiunea aplicabilă.
Prin urmare, o eventuală trimitere la dispoziţiile legii speciale în vederea determinării conţinutului normativ al infracţiunii analizate ignoră caracterul normei legale, transformând-o, contrar voinţei neechivoce a legiuitorului, într-o normă incompletă, cu efectul inevitabil al restrângerii nejustificate a sferei sale de aplicare la situaţia particulară a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procedura reglementată de art. 56 din Legea nr. 188/2000.
În mod asemănător, acceptarea unei atare interpretări restrictive implică în mod necesar şi restrângerea sferei persoanelor care pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin limitarea acestora la executorii judecătoreşti. Or, o atare interpretare contravine în mod vădit modului de redactare al normei ce incriminare, care califică subiectul activ al infracţiunii prin utilizarea unei expresii cu caracter general - "organ de executare", noţiune cu un înţeles cuprinzător şi care nu se rezumă la categoria profesională anterior menţionată.
Sfera organelor de executare nu se identifică cu aceea a executorilor judecătoreşti, raportul dintre cele două noţiuni fiind de tipul gen - specie; în categoria organelor de executare intră atât executorii, cât şi orice alte persoane implicate, în virtutea unor atribuţii legale, în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti civile sau penale, cum ar fi, de exemplu, organele prevăzute de art. 556 C. proc. pen., ANAF şi unităţile subordonate acesteia ori compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Prin urmare, acest ultim argument al primei instanţe este eronat şi nu justifică pertinent soluţia dispusă. Cu toate acestea, pentru considerentele expuse în prezenta decizie, concluzia inexistenţei faptei de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti este corectă, iar apelul formulat este nefondat.
b) Cu privire la criticile formulate sub aspectul acuzaţiei de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.
Înalta Curte constată temeinice şi sub acest aspect statuările factuale ale primei instanţe şi reţine, sintetic, că inculpatului A. i s-a imputat omisiunea intenţionată de a elibera persoanei vătămate B. - creditor urmăritor în dosarul nr. x/2015 al B.E.J "A." - din sumele realizate prin urmărire silită, valoarea creanţei de 1.798,30 RON şi cheltuieli de judecată de 685 RON, de a restitui aceluiaşi creditor suma de 664,64 RON reprezentând avans din onorariul executorului judecătoresc şi de a reţine exclusiv suma de 494,62 RON cu titlu de cheltuieli de executare reduse, inculpatul încălcând, astfel, prevederile art. 864 rap. la art. 788 alin. (1) din C. proc. civ. şi obţinând pentru biroul executorului judecătoresc un folos necuvenit de 3.170,02 RON.
În opinia Ministerului Public, opţiunea inculpatului A. de a dispune încetarea executării prin încheierea nr. 3/50/2015 din 14.07.2016, pe motivul realizării integrale a obligaţiei prevăzute în titlurile executorii şi al achitării cheltuielilor de executare, fără a-şi îndeplini, însă, obligaţiile prevăzute de art. 864 din C. proc. civ., au avut ca rezultat prejudicierea părţii civile B.. Rezultatul păgubitor s-a concretizat în aceea că, deşi creditorul a achitat în avans suma de 664,64 RON cu titlu de onorariu executor şi a efectuat cheltuieli de judecată, acesta nu a recuperat suma de bani la care era îndreptăţit în conformitate cu titlurile executorii şi nici cheltuielile de executare.
Sub aspect subiectiv, s-a apreciat nerelevant că inculpatul executor judecătoresc a interpretat diferit textele de lege aplicabile în materia executării silite, considerându-se că acest argument nu are suport în doctrină şi jurisprudenţă, iar inculpatul, în calitate de practician cu experienţă, cunoştea normele incidente în materie şi trebuia să le aplice întocmai.
Criticile formulate în apelul Ministerului Public sunt neîntemeiate.
Inclusă în categoria infracţiunilor de serviciu, abuzul în serviciu incriminat de art. 297 alin. (1) din C. pen. constă în "Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice".
În acord cu exigenţele desprinse din Decizia nr. 405/15.06.2016 a Curţii Constituţionale (publicată în M.O. nr. 517/08.07.2016), pentru clarificarea conţinutului legal al infracţiunii analizate prezintă relevanţă şi concluziile instanţei de contencios constituţional, care a statuat că "dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".
În fine, în ipoteza în care funcţionarul public - autor al abuzului în serviciu - a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fapta acestuia se circumscrie infracţiunii asimilate celor de corupţie şi este prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.
În contextul normativ astfel configurat, Înalta Curte constată că, sub aspect obiectiv, conţinutul tipic al abuzului în serviciu în varianta omisivă reclamă, printre altele, identificarea dispoziţiilor legale care obligă funcţionarul public, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, la efectuarea unui act sau a unei operaţiuni. În egală măsură, fiind o infracţiune de rezultat, abuzul în serviciu presupune atât existenţa uneia dintre urmările alternativ prevăzute de lege (o pagubă sau o tulburare/vătămare), cât şi stabilirea unei legături de cauzalitate între omisiunea funcţionarului de a-şi îndeplini obligaţiile impuse de lege şi rezultatul vătămător produs.
În cauza de faţă, nu au fost contestate împrejurările factuale în care inculpatul executor judecătoresc a încetat executarea silită pornită în dosarul nr. x/2015, respectiv, prin reţinerea, în sarcina creditorului, a cheltuielilor de executare în cuantum integral şi, ca efect al compensării acestor cheltuieli cu sumele obţinute prin urmărirea silită, fără a elibera creditorului sumele recuperate de la debitoarea C..
Ministerul Public a opinat că efectuarea unei atare operaţiuni de compensare contravine dispoziţiilor art. 864 rap. la art. 788 alin. (1) din C. proc. civ. şi are ca rezultat prejudicierea creditorului cu sumele corespunzătoare cheltuielilor de executare nereduse, conjugată, totodată, cu obţinerea de către executor a folosului necuvenit echivalent.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 788 alin. (1) din C. proc. civ., cu denumirea marginală "Eliberarea şi distribuirea sumei consemnate", prevăd că, în cazul sumelor recuperate prin poprire, "Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, în condiţiile dispoziţiilor art. 787 alin. (1) pct. 1 şi ale art. 864 şi următoarele".
Totodată, dispoziţiile art. 864 din C. proc. civ. reglementează modalitatea în care executorul judecătoresc urmează a reţine şi, după caz, a elibera suma obţinută prin executare silită, prevăzând că "Dacă există un singur creditor urmăritor, după reţinerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului".
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că legea instituie obligaţia executorului judecătoresc de a elibera sumele realizate prin urmărire silită, consecutiv reţinerii, atunci când este cazul, a cheltuielilor de executare. În cauza de faţă, aceste operaţiuni au fost efectuate întocmai, inculpatul A. procedând, aşa cum s-a detaliat în precedent, la reţinerea, din sumele recuperate prin poprire, a cheltuielilor de executare în cuantum integral, ceea ce a condus, în final, la alocarea întregii sume recuperate pentru achitarea cheltuielilor de executare şi la constatarea inexistenţei unei diferenţe băneşti care să poată fi eliberată creditorului în vederea realizării drepturilor stabilite în titlul executoriu.
Contrar susţinerilor acuzării, în sfera de reglementare a normelor procesual civile analizate nu intră, însă, problematica efectelor - asupra raporturilor dintre executor şi creditor - ale reducerii cuantumului cheltuielilor de executare, atunci când instanţa operează o atare reducere la cererea debitorului, aceasta fiind, în realitate, chestiunea ce face obiectul acuzaţiei formulate în speţă.
Sub acest aspect, făcând trimitere la dispoziţiile procesual civile menţionate în analiza infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, Înalta Curte reiterează că admiterea contestaţiei la executare prin care debitorul solicită reducerea cheltuielilor de executare va produce efecte asupra raporturilor dintre acesta şi creditor, fără a avea, însă, consecinţe identice şi în privinţa raportului dintre creditor şi executorul judecătoresc.
Creditorul poate beneficia, la rândul său, de o eventuală reducere a cheltuielilor de executare stabilite de executorul judecătoresc numai în ipoteza în care formulează chiar el o contestaţie la executare cu acest obiect, iar cererea este admisă de instanţa civilă. Dreptul creditorului de a contesta cuantumul cheltuielilor de executare rezultă din coroborarea prevederilor art. 670 alin. (6) şi art. 712 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc "(…) încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc", iar împotriva acestei încheieri se poate face contestaţie la executare de orice persoană interesată sau vătămată prin executare, inclusiv de către creditor - parte a raportului juridic execuţional.
Problematica efectelor reducerii cheltuielilor de executare asupra raporturilor dintre executor şi creditor a făcut, de altfel, obiect de analiză în doctrina juridică de specialitate, opiniile astfel exprimate fiind, contrar susţinerilor Ministerului Public, în sensul celei valorificate în speţă de către inculpatul A..
Astfel, s-a subliniat că onorariul cuvenit executorului judecătoresc, la fel ca şi celelalte cheltuieli de executare silită, pot fi cenzurate de instanţa de executare pe calea contestaţiei la executare, fie la cererea creditorului, fie, de regulă, a debitorului nemulţumit de cuantumul acestor sume. În ipoteza diminuării cheltuielilor de executare de către instanţă, la cererea debitorului, consecinţa va fi aceea a reducerii corespunzătoare a cuantumului total al cheltuielilor aflate în sarcina debitorului, cu neafectarea raportului juridic dintre executorul judecătoresc şi creditorul care a solicitat sau acceptat aceste cheltuieli, partea redusă de instanţă rămânând în sarcina acestuia (mutatis mutandis "Editorial - Interferenţe între anumite competenţe speciale ale executorului judecătoresc şi activităţile altor profesii juridice", Evelina Oprina, în Revista Curierul Judiciar nr. 4/2018).
În acelaşi sens, s-a arătat, de asemenea, că, în contestaţia la executare promovată de debitor pentru cenzurarea cheltuielilor de executare, autorul cererii vizează raportul execuţional cu creditorul, astfel că instanţa va interveni numai în relaţia dintre părţile acestui raport, executorul judecătoresc fiind îndreptăţit să primească de la creditorul necontestator întreaga sumă stabilită iniţial. Cenzurarea cheltuielilor de executare va profita, în această ipoteză, numai debitorului, care nu va putea fi obligat să plătească o altă sumă, mai mare, dar nu va produce niciun efect faţă de situaţia creditorului, care va trebui să suporte în raporturile cu executorul întreaga sumă stabilită de acesta şi necontestată de creditor.
Pentru a opera reducerea cheltuielilor de executare şi în beneficiul creditorului, acesta din urmă trebuie şi poate să conteste încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare potrivit art. 670 alin. (4) C. proc. civ., executorul judecătoresc urmând să stea în judecată, de această dată, ca pârât. În această ipoteză, creditorul formulează cererea întemeindu-se pe un raport juridic direct cu executorul căruia trebuie să îi avanseze cheltuielile de executare până la suportarea lor de către debitor, fiind, astfel, interesat să achite sume mai mici decât cele stabilite de executor. În aceste situaţii, eventualul efect al reducerii cheltuielilor de executare de către instanţa de executare se va produce în patrimoniul executorului, care nu va putea recupera de la creditor mai mult decât ceea ce a statuat instanţa în aplicarea art. 670 alin. (4) C. proc. civ. ("Calitatea procesuală a executorului judecătoresc în faţa instanţei de executare", Andreea Tabacu, Revista Română de Executare Silită - Universul Juridic, nr. 3/2017). În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că, în speţă, încheierea nr. 3/50/2015 şi efectele date, prin acest act al executorului A., hotărârii judiciare prin care s-a admis contestaţia la executare promovată de debitoare reflectă interpretarea normelor procesual civile într-o manieră concordantă celei exprimate în doctrina de specialitate. Inculpatului executor judecătoresc nu i s-au imputat acte sau operaţiuni distincte de cele efectuate în aplicarea dispoziţiilor art. 864 din C. proc. civ., fundamentul acuzaţiei rezumându-se, în esenţă, la pretinsa lipsă de temei legal a raţionamentului aplicat de executorul judecătoresc şi la consecinţele astfel produse asupra creditorului.
Or, legalitatea aplicării normelor de procedură civilă pertinente şi a actelor sau operaţiunilor efectuate de executorul judecătoresc în baza respectivelor dispoziţii sunt supuse cenzurii instanţei civile, pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile prevăzute de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 şi art. 712 şi urm. din C. proc. civ.
Contrar susţinerilor Ministerului Public, omisiunea creditorului B. de a uza, în speţă, de acest mijloc jurisdicţional şi de a supune cenzurii instanţei competente legalitatea încheierii nr. 3/50/2015 şi a actelor efectuate de inculpatul A. nu poate fi suplinită de instanţa penală printr-o analiză circumscrisă elementelor de tipicitate proprii infracţiunii de abuz în serviciu. Un atare demers ar avea semnificaţia efectuării controlului de legalitate al actelor de executare silită numai de către judecătorul penal şi a substituirii acestuia din urmă în rolul şi atribuţiile exclusive ale instanţei civile de executare, ceea ce excedează limitelor şi raţiunii incriminării infracţiunii de serviciu analizate.
Abuzul în serviciu este destinat a permite sancţionarea penală a exercitării abuzive, cu încălcarea legii, a atribuţiilor ce revin funcţionarilor publici atunci când se produce un rezultat păgubitor, ceea ce nu înseamnă, însă, că el constituie un remediu judiciar menit a permite - indirect, dar exclusiv - cenzurarea legalităţii unor acte în privinţa cărora legiuitorul a instituit proceduri şi competenţe distincte.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază temeinică soluţia de achitare dispusă sub acest aspect şi nefondate criticile formulate în apel.
c) Cu privire la criticile formulate sub aspectul acuzaţiei de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen.
Prealabil examinării criticilor formulate cu privire la infracţiunea de fals intelectual, Înalta Curte notează că, în dezbaterile orale asupra căii de atac, reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu înţelege să susţină motivele scrise de apel referitoare la această acuzaţie, limitându-şi concluziile formulate la celelalte două infracţiuni deduse judecăţii.
O atare poziţie nu constituie, însă, un impediment în examinarea în integralitate a criticilor formulate în apelul Ministerului Public.
Cererea scrisă de apel, motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 412 alin. (1), (4) din C. proc. pen., a fixat ab initio limitele devoluţiunii în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, instanţei de apel fiindu-i devoluată, în speţă, examinarea integrală a cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 din C. proc. pen.
De vreme ce, potrivit art. 420 alin. (10) din C. proc. pen., instanţa de apel are obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor motivelor de apel invocate, indiferent dacă acestea au fost detaliate în scris sau expuse doar oral, rezultă, pe cale de consecinţă, că odată declanşat controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, acesta trebuie epuizat prin pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de lege şi nu poate fi restrâns sau limitat decât în cazul retragerii căii de atac, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 415 din C. proc. pen.
Opţiunea procurorului de şedinţă de a susţine nemijlocit numai o parte a criticilor formulate constituie expresia libertăţii acestuia de a prezenta în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, însă nu conduce, în sine, la restrângerea limitelor învestirii instanţei de apel, de vreme ce dreptul de a dispune asupra căii de atac aparţine exclusiv procurorului ierarhic superior.
Examinând fondul criticilor formulate, Înalta Curte reţine, şi în acest caz, caracterul necontestat al conţinutului obiectiv al acuzaţiei de fals intelectual.
Inculpatului A. i s-a imputat, în esenţă, că ar fi atestat, în mod nereal, prin încheierea nr. 3/50/2015 din data de 14.07.2016, îndeplinirea condiţiilor legale de încetare a executării stipulate la art. 703 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. (respectiv, "s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii").
În motivele scrise de apel, s-a susţinut că fapta anterior descrisă realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen., în condiţiile în care, deşi cunoştea că executarea silită nu se află în niciuna din situaţiile prevăzute de lege, inculpatul a atestat, în motivarea încheierii, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea procesual civilă, dând, astfel, o aparenţă de legalitate măsurii de încetare a executării silite dispuse, fără a elibera creditorului sumele de bani rezultate din executarea silită.
Criticile formulate în apelul Ministerului Public sunt neîntemeiate.
Infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 321 din C. pen. presupune, sub aspect obiectiv, o acţiune de falsificare a unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, realizată de un subiect activ calificat - funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu - prin una din modalităţile expres prevăzute de norma de incriminare, respectiv, fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări.
Elementul material se referă la atestarea scriptică, de către subiectul activ, a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, adică a unor manifestări în sfera realităţii obiective pe care înscrisul oficial este destinat a le proba.
Caracterul fals al înscrisului se raportează, aşadar, la acte, elemente sau împrejurări cu caracter factual, deoarece numai acestea au un corespondent material a cărui concordanţă cu adevărul poate face obiectul probaţiunii în procedura judiciară. Temeiul legal, raţionamentul juridic sau argumentele de drept regăsite în conţinutul anumitor categorii de înscrisuri oficiale nu se înscriu în sfera faptelor sau împrejurărilor a căror denaturare constituie elementul material al falsului intelectual, deoarece acestea din urmă reflectă trăsături sau procese eminamente psihice, lipsite prin ipoteză de o expresie materială cenzurabilă în raport cu "adevărul" obiectiv.
În cauza de faţă, nu se conturează o activitate obiectivă, autonomă a inculpatului A., de evidenţiere în cuprinsul încheierii nr. 3/50/2015 a unor elemente factuale contrare realităţii, aspectele consemnate de inculpat având corespondent în adevărul obiectiv, dar reflectând un proces interpretativ considerat eronat. Menţiunile referitoare la realizarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi achitarea cheltuielilor de executare şi, prin urmare, la îndeplinirea condiţiilor legale de încetare a executării, reflectă raţionamentul care a condus inculpatul executor judecătoresc la darea încheierii incriminate, iar nu operaţiuni faptice de remitere a unor sume de bani.
Ceea ce se impută inculpatului este, aşadar, nu consemnarea unor împrejurări faptice nereale, ci a unei argumentaţii pretins lipsite de o bază legală, concluzia formulată de prima instanţă sub acest aspect fiind integral susţinută probator.
Or, scopul incriminării regăsite în cuprinsul art. 321 din C. pen. este acela de a proteja încrederea în veridicitatea înscrisurilor oficiale. Relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în această categorie de înscrisuri - obiect juridic special al falsului intelectual - sunt periclitate atunci când demersul ilicit al funcţionarului public alterează adevărul obiectiv şi face imposibilă sau dificilă identificarea faptelor sau împrejurărilor real constatate de către acesta în exerciţiul funcţiei.
O atare stare de pericol nu se evidenţiază în ipoteza în care, aşa cum se reţine în speţă, elementele consemnate eronat vizează temeiul legal al operaţiunii consemnate sau, după caz, argumentaţia juridică a respectivelor operaţiuni ori a măsurilor dispuse de executorul judecătoresc. Aceste elemente juridice nu sunt susceptibile de verificări prin raportare la standardul adevărului obiectiv, ci sunt supuse unei evaluări de legalitate din partea instanţelor judecătoreşti competente.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază temeinică soluţia de achitare dispusă şi nefondate criticile formulate în apelul Ministerului Public.
Netemeinicia căii de atac sub aspectul laturii penale relevă caracterul nefondat şi al criticilor formulate cu privire la latura civilă, soluţia de lăsare nesoluţionată a acţiunii civile fiind concordantă dispoziţiilor art. 397 alin. (5) şi art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.
În consecinţă, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei penale nr. 15/F din data de 27 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului exercitat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei penale nr. 15/F din data de 27 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului exercitat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.