Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin încheierea nr. F/CP din data de 17 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2023/a1., au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile invocate de inculpații A, B și C.
În baza art. 346 alin. (2) și art. 342 C.proc.pen. s-a constatat competența Curții de Apel București în judecarea prezentei cauze, legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr.x/D/P/2018 din 07.11.2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT – Structura Centrală, legalitatea administrării probelor și efectuării actelor de urmărire penală.
S-a dispus începerea judecății cauzei privind pe inculpații:
1. A, cercetat în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunilor de operatiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice prevăzută de art. 365 alin. (1) lit. a C. pen., sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 261 C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. și spălare de bani în formă continuată prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b din Legea nr. 129 din 2019 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
2. C, cercetat în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 261 C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.;
3. B, cercetat în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului în formă continuată prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).
Pentru a pronunța această încheiere, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București - Secția a II-a penală a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. x/D/P/2018 din 07.11.2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT – Structura Centrală s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților:
1. A, pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de:
a). operatiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice prev. de art. 365 alin. (1) lit. a C. pen., constând, în esență, în aceea că, în anul 2014, inculpatul a produs programul malware “DataProtector” pe care l-a perfecționat și îmbunătățit continuu, l-a distribuit/oferit spre vanzare până la data de 19.11.2020 prin intermediul site-ului www.x.pro și în mediul online, program care cripteaza virusi informatici cu scopul de a nu fi detectati de către sistemul anti-virus atacat și inoculat prin accesarea ilegală a sistemul informatic țintă; din vânzarea acestui program informatic malițios inculpatul A a obținut suma de 617.268,63 lei provenită din cumulul sumei de 572.289,14 lei, încasată de inculpat în conturile sale bancare, prin folosirea (...), a contului (...) pe numele mătușii sale, a schimbului valutar ori de criptomonede, cu suma de 44.979,49 lei încasată prin contul persoanei interpuse D;
b). sustragere de sub sechestru prev. de art. 261 C. pen., constând, în esență, în acea că, la data de 10.12.2020, inculpatul a sustras de sub sechestru legal aplicat autoturismul (...) cu numar de inmatriculare (...), autoturism indisponibilizat la data de 10.12.2020 de organele de urmarire penală pe care, mai apoi, l-a instrainat către fostul său cumnat, inculpatul C, așa cum a fost sfătuit și învățat de avocatul său ales, inculpatul B;
c). fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., constând, în esență, în aceea că, în data de 10.12.2020, inculpatul a încheiat în fals cu fostul său cumnat, C contractul de vânzare-cumpărare antedatat din 27.11.2020 în scopul sustragerii de sub sechestru legal aplicat al autoturismului (...), cu numar de înmatriculare (...) și pe care, în data de 14.12.2020 l-a inregistrat la Registrul de Evidenta a Mijloacelor de Transport din cadrul Primăriei E;
d). spălare de bani în formă continuată prev. de art. 49 alin. (1) lit. b din Legea nr. 129 din 2019 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., constând, în esență, în aceea că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada ianuarie 2014-noiembrie 2020, inculpatul a disimulat adevărata proveniență a banilor încasați ca produs al infracțiunii de operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice pentru programul malițios Dataprotector prin încasarea sumei de 44.979,49 lei în contul numărul (...) deschis la la F Bank SA pe numele martorei D, prin efectuarea de operațiuni financiare cu folosirea cardului nr. (...) aparținând martorei D, prin transferuri financiare (...) implicand contul bancar al martorei D și prin folosirea contului (...) deschis pe numele aceleiași martore,
toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
2. Inculpatul C, pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
a). complicitate la sustragere de sub sechestru prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 261 C. pen., constând, în esență, în aceea că, la data de 10.12.2020, a ajutat la sustragerea de către inculpatul A de sub sechestru legal aplicat a autoturismului (...), cu număr de înmatriculare (...), autoturism indisponibilizat la data de 10.12.2020 de organele de urmărire penală;
b). fals în înscrisuri sub semnatura privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. constând, în esență, în aceea că, la data de 10.12.2020, a încheiat în fals contractul de vânzare cumpărare antedatat din 27.11.2020 cu fostul său cumnat, inculpatul A, în scopul sustragerii de sub sechestru legal aplicat al autoturismului (...), cu numar de inmatriculare (...), autoturism indisponibilizat la data de 10.12.2020 de organele de urmarire penală și, în data de 14.12.2020, a inregistrat la Registrul de Evidenta a Mijloacelor de Transport din cadrul Primăriei G București acest contract fals,
ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
3. Inculpatul B pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului în formă continuată prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), constând, în esență, în aceea că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în zilele de 10.12.2020 și 11.12.2020, în calitate de apărător ales al inculpatului A, în dosarul penal nr.x/D/P/2018, l-a sfătuit și învățat pe acesta să sustragă de sub sechestru legal aplicat autoturismul (...) cu nr. de înmatriculare (...) în scopul împiedicării aplicării sechestrului de către organele de urmărire penală.
Astfel, s-a reținut că inculpatul B a realizat primul act material al infracțiunii în data de 10.12.2020 când l-a sfătuit și învățat pe inculpatul A să vândă autoturismul către fostul său cumnat, C și să încheie un contract fals datat din 27.11.2020, iar, la data de 11.12.2020, a realizat al doilea act material, ocazie cu care l-a sfătuit și învățat pe clientul său să radieze din cadrul Registrului de Evidenta a Mijloacelor de Transport Voluntari autoturismul sustras de sub sechestru și să-l treacă pe numele lui C la Registrul de Evidenta a Mijloacelor de Transport din cadrul Primăriei G 3 București, activități executate întocmai de către cei doi foști cumnați în data de 14.12.2020.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a II-a Penală, sub nr. dosar x/2/2023/a1.
Astfel, instanța de fond a notat că prin cererile și excepțiile formulate în scris, dezvoltate oral de apărătorii aleși ai inculpaților C și A și de inculpatul B la termenul din 18.06.2024 când au avut loc dezbaterile, au fost invocate în esență următoarele:
Inculpatul B:
Cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală a arătat că, deși l-a cunoscut pe clientul său și a încheiat cu acesta un contract de asistență juridică în data de 10 decembrie 2020 și l-a asistat a doua zi, în data de 11 decembrie 2020, în momentul în care i s-a adus la cunoștință conținutul ordonanței prin care i se instituise măsura asiguratorie a sechestrului, două zile mai târziu, procurorul i-a schimbat calitatea din avocat în martor, pentru presupuse fapte despre care el ar fi avut cunoștință, anterioare angajării sale și dobândirii calității de avocat în cauză. Astfel, a arătat că dacă a luat la cunoștință despre eventuale fapte anterioare ale inculpatului A, a luat cunoștință în calitatea sa de avocat și nicidecum în calitate de persoană fizică, astfel încât să fi primat acea cerință a legii de a depune mărturie în calitate de martor. Mai mult decât atât, a arătat că este evident că i s-a cerut să încalce secretul profesional, iar procurorul nu a dorit altceva decât, pe de o parte, să-l înlăture din cauză și să nu mai poată să-i asigure apărare clientului său, iar pe de altă parte să-l pedepsească pentru îndrăzneala de a-l apăra pe acesta și de a-i spune că, în realitate, programul informatic pe care acesta îl concepuse nu face niciun rău sistemelor informatice, nu a fost conceput în scopul de a fura date informatice și altele.
A susținut că i-a precizat procurorului că programul fusese creat în 2010-2011, așa cum rezulta din raportul Sirene a Europolului și din datele transmise de F.B.I, considerând că, pentru că a îndrăznit să-i demonteze această urmărire penală care, în opinia sa se efectua în mod nelegal, procurorul a găsit această soluție, de a obține eventuale informații de la avocat împotriva inculpatului, aspect care înfrânge principiul loialității administrării probelor în procesul penal și îngrădește dreptul la apărare al inculpatului A, fiind evident că această soluție nu corespunde exigențelor codului de procedură penală în materia strângerii de probe în faza de urmărire penală.
A arătat că, în mod nepermis, doamna procuror i-a interceptat convorbirile telefonice și, în loc să le distrugă și să nu le folosească în procesul penal, așa cum impunea legea, având în vedere că discuțiile le purtase în 10 și 11 decembrie, a ales ca timp de trei ani să-i mențină calitatea de martor, să-i respingă cererile pe care le făcuse în calitate de avocat, de a participa la efectuarea tuturor actelor de urmărire penală și de a-i permite să studieze dosarul cauzei, fiind pus astfel în imposibilitatea practică de a-i asigura clientului său și a-și asigura lui însuși apărarea, iar după trei ani i s-a comunicat că are calitatea de suspect, pentru ca, la două săptămâni distanță, să i se comunice că are calitatea de inculpat pentru săvârșirea acestei pretinse fapte de favorizare a făptuitorului.
A mai arătat că există probe care au fost obținute în mod nelegal și care derivă din interceptările convorbirilor sale telefonice pe care le-a purtat în zilele de 10 și 11 decembrie 2020 cu clientul său, pe de o parte, iar pe de altă parte, că există și o imunitate legală prevăzută de dispozițiile art. 38 alin. (3) și 5 din Legea nr. 51/1995, de a nu fi urmărit, învinuit și trimis în judecată pentru susținerile făcute oral sau în scris, în fața instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicție și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile oferite justițiabililor. Ori, convorbirile sale constau într-o consultație, în sensul că, clientul îi cerea niște detalii legate de anumite aspecte care țin de secretul profesional și de relația dintre avocat-client.
A solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (2) C. proc. pen., să fie excluse probele obținute în mod nelegal, relevate din convorbirile telefonice pe care le-a purtat în zilele de 10 și 11 decembrie, respectiv să fie eliminate mijloacele de probă constând în suporții optici și procesele-verbal de transcriere, în condițiile în care comunicările dintre avocat și client nu pot fi interceptate și nu pot fi folosite ca și probe în procesului penal.
A invocat și nulitatea absolută a urmăririi penale, determinată de încălcarea competenței materiale de către procuror în cazul infracțiunilor pretins săvârșite de el și în cazul urmăririi penale pe care a realizat-o față de el, în condițiile în care competența este stabilită, în privința infracțiunilor săvârșite de avocați, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, indiferent că este vorba de un organ de parchet superior sau inferior, arătând că încălcarea acestei competențe atrage nulitatea potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b C. proc. pen.
Așadar, față toate excepțiile expuse pe larg și în scris, a solicitat să se dispună în conformitate cu dispozițiile art. 346 C. proc. pen., și anume, în principal, să se dispună restituirea cauzei la parchet.
Inculpatul A:
Cu referire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, în ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare, a arătat că înțelege să achieseze la concluziile inculpatului B.
În plus, a solicitat să fie avut în vedere că procurorul nu a indicat niciun moment, nici în răspunsurile la excepțiile apărării pe care le-a înaintat instanței, care ar fi fost chestiunile de fapt despre care ar fi avut cunoștință avocatul, înainte să devină avocatul clientului, apreciind că toată această chestiune de a schimba calitatea din avocat în martor, nu a fost făcută decât ca să-l înlăture din cauză pe avocat și să-l lipsească pe inculpatul A de apărare și că toată această succesiune de evenimente nu se justifică decât dacă a existat o intenție dolosivă a procurorului și anume, aceea de a-l lăsa pe inculpatul A fără apărare.
A solicitat să se constate că felul în care i-a fost respectat dreptul la apărare al inculpatului A, în faza de urmărire penală, este incompatibil cu exigențele art. 281 alin. (1) lit. f C. proc. pen. și este lovită de nulitate.
Cu privire la neregularitatea actului de sesizare, a susținut că nu au fost indicate numărul de acte materiale ce intră în conținutul unității legale a infracțiunii continuate de spălare a banilor și că totul este foarte vag și contradictoriu. În acest sens, a arătat că procurorul de caz a indicat în expunerea sa ca fiind data creării programului – ianuarie 2014, tot de atunci primul act material al infracțiunii de spălare a banilor, până la 19.11.2020, când, la intervenția organelor de urmărire penală, a încetat activitatea infracțională și că există un mesaj (...) care a identificat programele „No$Crypter” și „Dataprotector”, ca fiind create în România de aceeași persoană, în 2010-2011. Tot procurorul a susținut că apare prima publicație de vânzare în aprilie 2012. Or, cu aceste două probe, nu se poate susține că data la care s-a început săvârșirea ambelor infracțiuni de spălare de bani este ianuarie 2014, având în vedere că s-a susținut că exista publicitate pentru acel program în aprilie 2012, însă el urma să fie creat 2 ani mai târziu, aspect pe care îl consideră contrafactual și ridicol.
A mai arătat că, deși, prin natura lor, unele fapte pot să aibă multe acte materiale, totuși trebuie să fie dovedit primul și ultimul act material, raportat la perioadă indicată în rechizitoriu, ianuarie 2014 – 19.11.2020, aspect care era absolut obligatoriu.
Tot în ceea ce privește neregularitatea actului de sesizare, a arătat că nici explicațiile date în proces nu rezolvă absolut nimic și că, de fapt, momentele care au fost stabilite sunt stabilite doar formal pentru a servi procurorului, în sensul în care dorește să nu fi intervenit prescripția.
Cu privire la infracțiunea de spălare de bani a învederat că situația este și mai stranie, pentru că, de asemenea, se face vorbire că momentul de început este ianuarie 2014, când programul a fost vândut și banii proveniți de acolo au fost spălați, iar ultimul moment – 19.11.2020. Însă, suma pe care o indică la infracțiunea de spălare a banilor este de 49.997,49, pentru perioada ianuarie 2014 – iulie 2014. Deci, cu privire la infracțiunea de spălare a banilor, nici măcar procurorul nu mai arată un alt act material, pentru că altfel ar fi fost și altă sumă. Astfel, a arătat că nu se poate susține că ai în continuare spălare de bani, din iulie 2014 până în 19.11.2020, dacă nu există banii, învederând că ceea ce avea de demonstrat cu certitudine procurorul, este actul material – data la care a fost săvârșit, în ce constă.
În afară de aceste aspecte, pentru ambele infracțiuni, a solicitat să se observe că nu a fost efectuată o expertiză cu privire la aceste servicii de criptare, având în vedere că inițial procurorul le numește „servicii de criptare”, după care spune că sunt „mallware”, nefiind menționat dacă este sau nu vorba de același program.
A mai învederat că, simpla creare a unui program de criptare nu înseamnă săvârșirea unei infracțiuni, însă pentru a putea avea această variantă legală înseamnă că acel program trebuie să facă exclusiv rău, adică el să fi fost creat în acest scop și numai asta să facă. Ori, niște programe de criptare, criptează orice este executabil, inclusiv „office-ul”, iar ce face cel care cumpără este treaba lui. Referitor la faptul că acest program a fost promovat pe acele site-uri, este pentru că dorea să-și vândă produsul, nefiind nimic în regulă cu asta, precizând că nu există nici măcar o faptă, niciun sistem vătămat de acest program, din numărul de sute de acte materiale. Mai mult decât atât, a arătat că nu există probe în sensul că acest program ar face ceva rău, ci există doar o simplă afirmație în acest sens.
Cu privire la așa-zisul flagrant din 19.11, a arătat că există o scurtă filmare, de 2 minute și ceva, din care se poate observa că inculpatul A dormea, iar organele care au intrat au atins mouse-ul, iar pe ecran au apărut niște iconițe, deci nu se susține argumentul potrivit cărui activitatea infracțională ar fost stopată de organele de poliție.
Inculpatul C:
A susținut că există niște neclarități, respectiv acest program este prezentat ca un mallware, însă nu este un mallware, ci un program de criptare pur și simplu, arătând că nu este clarificat, în rechizitoriu, dacă este vorba de unul și același program, dacă sunt două, de ce unul este legal, iar altul nelegal, apreciind că toate aceste aspecte ar fi trebuit clarificate.
A mai susținut că s-au administrat probe doar împotriva inculpatului, deși ar fi trebuit să fie administrate probe și în favoarea acestuia. Mai mult decât atât, a arătat că inculpatul a menționat, la un moment dat, că programul era perfect legal dacă nu rula la start-up, singura chestie ilegală fiind că rulează la start-up. Or, este cunoscut faptul că toate programele rulează la start-up, precizând că inculpatul nu a putut să-și facă apărarea, iar evenimentul ca avocatul său să devină martor în dosar și, ulterior, inculpat a fost un eveniment nefericit din care a rezultat o evidentă lipsă de apărare.
A solicitat admiterea cererilor și excepțiilor și trimiterea cauzei la parchet în vederea completării cercetării penale.
Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la obiectul procedurii de cameră preliminară și la cererile și excepțiile invocate, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București - Secția a II-a penală a apreciat următoarele:
Sub aspect strict formal, s-a constatat că rechizitoriul cuprinde mențiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C.proc.pen., indicându-se denumirea parchetului și data emiterii, numele, prenumele și calitatea celui care l-a întocmit, faptele care au făcut obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acestora, datele privitoare la persoana inculpaților, motivele de fapt și de drept, probele și mijloacele de probă, dispoziția de trimitere în judecată, cheltuielile judiciare, propunerea de menținere a măsurilor asigurătorii, numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces și locul unde urmează a fi citate și semnătura procurorului care a întocmit actul de sesizare. De asemenea s-a reținut că rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT – Structura Centrală.
Ulterior, judecătorul de cameră preliminară a răspuns, punctual, criticilor formulate de inculpați atât sub aspectul condițiilor de fond, intrinseci ale rechizitoriului (regularitatea de conținut), cât și celor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, astfel încât:
A. Referitor la cererile și excepțiile formulate de inculpatul A, s-au reținut următoarele:
1. Sub un prim aspect, inculpatul a invocat faptul că urmărirea penală s-a realizat cu încălcarea dreptului său la apărare, fiind prin urmare lovită de nulitate potrivit art. 281 alin. (1) lit. f C. proc. pen.
În esență, inculpatul a arătat că a fost pus în imposibilitatea de a se apăra efectiv și de a combate acuzațiile care îi erau aduse și, deși în data de 10.12.2020, și-a angajat un apărător ales în cauză, pe inculpatul B, care a depus la dosar o împuternicire avocațială și a formulat cereri prin care a solicitat să îi fie permis să studieze dosarul cauzei și să asiste la toate actele de urmărire penală, procurorul de caz, a ales într-o primă etapă să nu soluționeze cererea avocatului și să îi schimbe calitatea în cauză din avocat în martor, pentru ca mai apoi să respingă ca inadmisibile cererile menționate, iar începând cu data de 17.12.2020 avocatului său nu i s-a permis să îi asigure apărarea.
Prin urmare inculpatul a considerat că, începând cu data de 17.12.2020, procurorul de caz a efectuat acte de urmărire penala fără îi respecte dreptul de a fi asistat de apărătorul ales, l-a audiat fie fără să fie asistat de vreun avocat, deși asistența juridică era obligatorie, fie a fost asistat de apărători desemnați din oficiu care nu studiaseră dosarul cauzei și care nu îi puteau asigura o apărare efectivă și pe care i-a refuzat ca să îl asiste.
Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că este nefondată critica formulată reținând, în acest sens, faptul că din actele dosarului rezultă că inculpatul B a devenit avocat ales al inculpatului A la data de 10.12.2020, în baza contractului de asistență juridică nr. (...).
Sub acest aspect s-a precizat că, anterior angajării avocatului ales (în persoana inculpatului B), la data de 19.11.2020, înainte de a fi audiat ca suspect, inculpatul A a fost informat de către procuror, în prezența apărătorului desemnat din oficiu H, cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia. De asemenea, a fost informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa și încadrarea juridică tot în prezența apărătorului desemnat din oficiu (filele 102-106, 110-111, vol.2 D.u.p.), context în care nu poate fi reținută o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului.
Așadar s-a notat, contrar susținerilor inculpatului, că acesta nu s-a aflat nici un moment în vreuna dintre situațiile prevăzute de art. 90 C. proc. pen. care să impună asistența juridică obligatorie pe tot parcursul urmăririi penale, fiind asistat de apăratorul din oficiu cu prilejul dispunerii controlului judiciar și a prelungirii ulterioare a acestei măsuri.
Referitor la modalitatea de exercitare a dreptului la apărare după angajarea avocatului său ales B, s-a constatat că acesta l-a reprezentat cu ocazia aplicării sechestrului pe autoturismul cu nr. de înmatriculare (...) și audierii sale în data de 11.12.2020.
Deoarece pe parcursul urmăririi penale au fost administrate mijloace de probă care, în opinia organului de anchetă, demonstrau cunoașterea de către avocatul ales a unor aspecte anterioare dobândirii calității sale de avocat (respect efectuarea de către A a unei tranzacții în data 27.11.2020 – aspect ce va fi detaliat mai jos), în data de 17.12.2020 organele de urmărire penală au făcut aplicarea art. 114 alin. (1) și 3 C.proc.pen., care stipulează că poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, iar calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate (ordonanță fila 193, vol.2 D.u.p.).
În acest context, judecătorul de cameră preliminară a precizat că aceste aspecte au fost aduse inclusiv la cunoștința avocatului ales, căruia i s-a pus în vedere că urmează a fi audiat în calitate de martor cu privire la faptele și împrejurările pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al inculpatului A, dar și faptul că, în astfel de condiții (necesitatea audierii sale în calitate de martor) nu mai poate desfășura nici o activitate profesională în cauză.
Ulterior, inculpatul B a refuzat să dea depoziție în calitate de martor, solicitând să fie lăsat să îl asiste ca apărător ales pe inculpatul A, susținând că atâta timp cât nu a fost ascultat ca martor de organul de urmărire penala poate desfășura in continuare activitatea profesională în dosar.
Astfel, deși din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile (cu privire la care fusese informat de organul de anchetă) inculpatul A știa că nu mai poate fi reprezentat de inculpatul B, acesta a insistat să fie asistat în continuare de avocatul în cauză, cu toate că avea posibilitatea de a-și alege alt apărător care să îl asiste în condiții de legalitate.
Judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit art. 114 alin. (1) și 3 C. proc. pen., poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, iar calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.
În speța de față, organele de urmărire penală au apreciat, pe baza probelor administrate, că avocatul B avea cunoștință de anumite fapte și împrejurări anterioare angajării sale ca apărător ales al inculpatului A, dezvoltate pe larg în cuprinsul ordonanței din 17.12.2020, motiv pentru care au și decis să îl audieze pe avocat în calitate de martor.
Astfel, prin ordonanța din 10.12.2020, a fost dispusă indisponibilizarea prin instituirea sechestrului asigurator asupra autoturismului inculpatului A, marca (...) cu număr de înmatriculare (...).
În aceeași zi cu data comunicării măsurii indisponibilizării (10.12.2020), inculpatul l-a angajat ca avocat ales pe inculpatul B, iar la data de 11.12.2020 s-a prezentat la sediul IGPR – DCCO însoțit de apărătorul ales, unde a declarat că a înstrăinat autoturismul unei persoane în cursul lunii noiembrie.
În urma verificărilor efectuate de organele de poliție a fost identificat prezumtivul cumpărător în persoana inculpatului C, iar cu prilejul percheziției domiciliare a fost ridicat contractul prin care autoturismul a fost înstrăinat de A fostului său cumnat (C), datat 27.11.2020.
Prin urmare, prima ipoteză de verificare a autenticității tranzacției din 27.11.2020 a fost luarea în calcul de către organele de urmărire penală a încheierii acesteia la data respectivă, ipoteză care a condus la suspiciunea că încheierea tranzactiei a fost cunoscută de avocatul B înainte de a deveni apărător ales al inculpatului A (respectiv la data de 10.12.2020, deci ulterior datei menționate în contract), aceste aspecte fiind evidențiate pe larg în cuprinsul ordonanței din 17.12.2020.
Totodată, în cuprinsul ordonanței din 15.01.2021 (fila 189 vol.2 D.u.p.). prin care s-a respins între altele, ca inadmisibilă cererea inculpatului B de a asista la toate actele de urmărire penală ce se vor desfășura în dosarul nr.x/D/P/2018, s-au menționat următoarele: „Din materialul de urmărire penală se constată că la data de 17.12.2020 B a dobândit calitatea de martor în dosar, calitate care i-a fost comunicată în cursul aceleiași zile de către organele de cercetare penală (aspectele de probatoriu cunoscute de martor vizând încheierea anterioară a unei tranzacții datată 27.11.2020 asupra autoturismului cu număr de înmatriculare (...) aflat sub sechestru)”.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu poate fi reținut un „abuz” al organelor de anchetă în sensul pretins de apărare, dimpotrivă acestea au argumentat și informat atât pe inculpatul A, cât și pe apărătorul său ales, inculpatul B, soluția de acordare a calității de martor a acestui din urmă inculpat, calitate incompatibilă cu cea de avocat. Se impune a se preciza că inculpatul a fost citat pentru a fi audiat în calitate de martor la datele de 17.10.2020 și 08.01.2021(filele 182-183, 202-204, vol.2 D.u.p.), însă acesta a refuzat să dea o declarație.
În consecință s-a constatat că organele judiciare și-au îndeplinit obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare în tot cursul procesului penal față de inculpatul A, de asemenea acestuia i s-a pus în vedere în mod constant, în scris și verbal, că are dreptul de a nu face nici o declarație pe parcursul urmăririi penale, i s-a permis consultarea și xerocopierea dosarului de urmărire penală, iar toate cererile formulate în prima etapă procesuală au fost soluționate motivat.
2. Neregularitatea actului de sesizare decurgând din imposibilitatea stabilirii numărului actelor materiale ce intra în conținutul unității legale a infracțiunii continuate de spălare a banilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În esență, inculpatul a criticat faptul că procurorul nu indică în cuprinsul rechizitoriului numărul de acte materiale pe care le-ar fi săvârșit, data comiterii fiecărui act material în parte, cuantumul sumelor de bani pretins spălate prin fiecare act material și proveniența sumelor de bani „spălate” în acest mod.
Judecătorul de cameră preliminară a reținut, cu privire la aceste critici, că acuzația ce se aduce inculpatului constă în faptul că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada ianuarie 2014 - noiembrie 2020, a disimulat adevărata proveniență a banilor încasați ca produs al infracțiunii de operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice pentru programul malițios Dataprotector prin încasarea sumei de 44.979,49 lei în contul numărul (...) deschis la F Bank SA pe numele numitei D, prin efectuarea de operațiuni financiare cu folosirea cardului nr.(...) aparținând lui D, prin transferuri financiare (...) implicând contul bancar al sus-numitei și prin folosirea contului (...) deschis pe numele acesteia.
Din cuprinsul actului de sesizare a reieșit că inculpatul ar fi comis acte repetate de disimulare a adevăratei proveniențe a banilor încasați ca produs al infracțiunii de operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice pentru programul malițios Dataprotector, desfășurate în perioada ianuarie 2014-noiembrie 2020.
S-a precizat astfel că, contul în lei cu numărul (...), deschis la data de 24.02.2012, la F Bank SA cu cardul aferent nr. (...), este pe numele mătușii inculpatului, D, fiind utilizat încă de la deschidere doar de către inculpatul A pentru a disimula banii primiți de la cumpărătorii programului malițios.
Contul ar fi fost creditat prin depuneri-schimb valutar făcute în numele martorei D de către inculpatul A de pe cardul nr. (...) în cuantum de 35.345,26 lei, precum și transferuri (...) din SUA, Italia, Olanda în cuantum de 9634,23 lei către contul mătușii sale de către cumpărătorii programului malițios.
Referitor la contul de (...) presupus folosit pentru disimularea produsului infracțiunii informatice, procurorul a reținut că acesta a fost creat la data de 24.02.2012, ora 11:37:09, pe numele D și era activ la data verificării sale, iar suma totală trimisă de pe acest cont către alte conturi este de 14.604,60 USD și 1.449,66 EUR, dintr-un număr de 516 de tranzacții cuprinse între 0.99-180USD, majoritatea fiind tranzacționate către utilizatorul contului de (...) cu adresa de e-mail aferentă x@gmail.com iar suma totală primită pe acest cont este de 69.619,36 USD, dintr-un număr de 561 de tranzacții, majoritatea cuprinse între 29-47 USD reprezentând contravaloarea programului malițios încasată de la cumpărători de către inculpatul A.
S-a mai arătat că, atunci când malware-ul era plătit cu criptomonede, acestea erau colectate în portofele virtuale temporare indicate de inculpat A și apoi schimbate în lei la automatele BTR I SRL (rețeaua de ATM- uri marca (...)) sau inculpatul făcea direct în online conversia folosind platforma de tranzacționare BTR I SRL (...) și G C J SRL (...), după care își alimenta conturile bancare ale sale și contul (...) al martorei D.
Astfel s-a concluzionat că, prin aceste activități, inculpatul A a ascuns în perioada analizată că adevărul proprietar al banilor proveniți din infracțiunea de operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice este chiar el, indicând-o pe mătușa sa, martora D, drept deținătoarea reală a banilor și persoană cu putere de dispoziție asupra sumelor dobândite din infracțiune pentru a nu putea fi depistat de către organele de poliție.
Judecătorul de cameră preliminară a notat astfel că activitatea infracțională ce se impută inculpatului este una elaborată, ce ar fi presupus, între altele, utilizarea unui cont deschis de acesta pe numele mătușii sale D (pentru a ascunde că el era titularul real al sumelor virate în cont), efectuarea de numeroase operațiuni de creditare a contului cu numărul (...), respectiv multiple transferuri efectuate prin (...) din diferite țări (SUA, Italia, Olanda) de către cumpărătorii programului malițios.
Chiar dacă nu sunt descrise toate actele materiale ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii de spălare a banilor (având în vedere și că, de cele mai multe ori este extrem de dificilă individualizarea fiecărui act din care este compus ansamblul activității infracționale generatoare de venituri ilicite), judecătorul de cameră preliminară a apreciat că acest aspect nu este de natură să afecteze claritatea acuzației în contextul în care sunt indicate explicit conduitele considerate ilicite, precum și împrejurările de timp, loc și spațiu în care se presupune că a fost comisă infracțiunea analizată, existând toate elementele necesare pentru stabilirea obiectului judecății conform dispozițiilor art. 371 C. proc. pen., dar și pentru asigurarea exercitării dreptului la apărare.
În acest context argumentativ s-a precizat că motivele de critică privind numărul de acte materiale ca și probarea acestora urmează a fi avute în vedere la momentul soluționării cauzei pe fond, în etapa cercetării judecătorești urmând a fi administrate toate probele necesare pentru stabilirea temeiniciei acuzației, a încadrării juridice a faptelor și a întinderii răspunderii penale a inculpaților trimiși în judecată, după caz.
De asemenea, inculpatul a mai susținut că atât data de debut, cât și cea de epuizare a activității infracționale reținute de procuror sunt eronate, întrucât probele administrate relevă ca a început sa utilizeze contul mătușii sale de la data de 29.02.2012 si a încetat sa îl mai folosească la data de 31.07.2014, de asemenea nu se face vinovat de comiterea unei infracțiuni de spălare de bani. Practic, arată inculpatul, el nu a făcut altceva decât sa realizeze speculații ale criptomonedelor pe care le cumpăra ieftin si le vindea mai scump, atunci când valoarea acestora pe piața de profil creștea pentru a-și suplimenta veniturile.
Judecătorul de cameră preliminară a apreciat însă că aceste critici ale inculpatului vizează fie temeinicia acuzației, fie anumite aspecte ce țin de data comiterii infracțiunii și care ar putea avea relevanță, spre exemplu, din perspectiva intervenirii prescripției răspunderii penale - or, potrivit art. 342 și urm. C.proc.pen. dar și a jurisprudenței în materie, verificarea legalității sesizării instanței nu poate viza caracterul complet sau incomplet al urmăririi penale și nici existența probelor necesare trimiterii în judecată, probe din care să rezulte că fapta există, a fost comisă de inculpat și că acesta răspunde penal, în procedura de camera preliminară neputându-se examina temeinicia acuzației, substanța probelor sau numărul lor și nici încadrarea în drept a faptelor ce formează obiectul trimiterii în judecată, toate acestea reprezentând chestiuni ce țin exclusiv de fondul cauzei și care urmează a fi analizate în etapa cercetării judecătorești.
Referitor la problema intervenirii prescripției răspunderii penale judecătorul de cameră preliminară a arătat că urmează a fi analizată tot de instanța învestită cu soluționarea fondului cauzei, constatându-se prin urmare că sunt nefondate criticile inculpatului din perspectiva analizată.
3. Neregularitatea actului de sesizare reprezentată de imposibilitatea stabilirii datei de creare a programului informatic si numărul de acte materiale ce intră în continutul infracțiunii continue prevăzute de art. 365 alin. (1) lit. a C. pen.
Sub un prim aspect s-a constatat că, din moment ce în sarcina inculpatului s-a reținut forma continuă de comitere a infracțiunii analizate (aspect evidențiat explicit în cuprinsul rechizitoriului), nu poate fi vorba despre evidențierea unor acte materiale care o compun întrucât acestea nu există, fiind o vorba despre o unitate naturală de infracțiune caracterizată prin faptul că acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective se prelungește în mod natural, după consumare, până la intervenția unei forțe contrare.
De asemenea procurorul a menționat în cuprinsul actului de sesizare atât data la care se presupune că infracțiunea a fost comisă cât și momentul epuizării, fiind evidențiate toate elementele necesare pentru a se putea stabili obiectul judecății, conform art. 371 C. proc. pen.
În acest context, s-a reținut că motivele de critică formulate de inculpat. privind momentul de debut/încetare a activității infracționale, la fel ca și apărările în sensul că respectivul program informatic nu a fost conceput în scopul comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360 C. pen., nu afectează negativ sistemele informatice întrucât nu este un „malware”, nu a fost identificată vreo persoană care să susțină că acel program i-a viciat sistemul informatic și nici nu a fost identificat un cumpărător al programului informatic respectiv, sunt aspecte ce vizează temeinicia acuzației sau incidența instituției prescripției răspunderii penale, care însă nu pot face obiectul procedurii de cameră preliminară.
Inculpatul a mai invocat insuficiența materialului probator administrat la urmărirea penală, solicitând să se observe că nu a fost efectuată o expertiză cu privire la serviciile de criptare, având în vedere că inițial procurorul le numește „servicii de criptare” după care susține că sunt „malware”, nefiind menționat dacă este sau nu vorba de același program, de asemenea în mod netemeinic de pretinde în rechizitoriu că inculpatul ar fi încercat să șteargă un folder sau orice altceva din calculator la momentul intrării în locuință a organelor de poliție.
Sub acest aspect, judecătorul de cameră preliminară a arătat că verificarea legalității sesizării instanței nu poate viza caracterul complet sau incomplet al urmăririi penale și nici existența probelor necesare trimiterii în judecată, probe din care să rezulte că fapta există, a fost comisă de inculpat și că acesta răspunde penal, în procedura de camera preliminară neputându-se examina temeinicia acuzației, substanța probelor sau numărul lor și nici încadrarea în drept a faptelor ce formează obiectul trimiterii în judecată, toate acestea reprezentând chestiuni ce țin exclusiv de fondul cauzei și care urmează a fi analizate în etapa cercetării judecătorești.
În consecință, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de apel București -Secția II penală a respins ca, neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul A.
B. Referitor la cererile și excepțiile formulate de inculpatul B, s-au reținut următoarele:
1. Un prim motiv de critică vizează faptul că prin dispunerea participării sale în calitate de martor în procesul penal (ulterior încheierii contractului de asistență juridică cu inculpatul A) și citarea în această calitate în zilele de 17.12.2020 și 08.01.2021, organele de urmărire penală au încercat să-l împiedice să-i asigure asistență juridică lui A fiind încălcat, astfel, dreptul la apărare al clientului său, urmărindu-se, totodată, să obțină, în mod nelegal și cu încălcarea principiului loialității, probe în defavoarea lui A
Sub acest aspect, judecătorul de cameră preliminară a constatat însă că astfel de apărări nu se referă la încălcarea unor drepturi procesuale ale inculpatului B, ci ale inculpatului A, motiv pentru care consideră că sunt lipsite de interes în ceea ce-l privește.
Totodată, s-a constatat însă că aspectele învederate au fost analizate pe larg cu prilejul examinării cererilor și excepțiilor formulate de inculpatul A.
2. Un alt motiv de critică a vizat faptul că organele de urmărire penală au încercat să obțină probe de la avocatul inculpatului contrar prevederilor art. 101 C.proc.pen., prin ridicarea în mod silit a unor înscrisuri aflate în posesia sa
Sub acest aspect, s-a notat că inculpatul B a fost angajat ca apărător ales de către inculpatul A la data de 10.12.2020, conform contractului nr. (...) (fiind depusă împuternicire avocațială seria (...) nr. (...) – fila 312, vol.2 D.u.p.), participând la o serie de acte in această calitate.
Printr-o cerere adresata organelor de urmărire penala, inculpatul B a precizat că a devenit avocatul inculpatului in baza unui alt contract de asistență juridică, cu numărul (...).
Într-un astfel de context, judecătorul de cameră preliminară a apreciat ca fiind justificată dispoziția organelor de urmărire penală privind înaintarea de către avocat a înscrisurilor aflate în posesia sa, în vederea determinării, între altele, a datei la care acesta a devenit avocat ales al inculpatului A, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, existau probe în sensul că B ar fi luat cunoștință de anumite aspecte privind acuzațiile aduse clientului său anterior angajării sale (respectiv tranzacția din 27.11.2020 privind înstrăinarea autoturismului pus sub sechestru).
3.Nelegalitatea interceptărilor vizând convorbirile telefonice pe care inculpatul B le- a purtat cu clientul său A, față de dispozițiile art. 34 alin. (3), art. 38 alin. (3) și 5 din Legea nr. 51/1995
Referitor la acest aspect, s-a reținut că, în esență, inculpatul a precizat că nu poate fi trimis în judecată pentru opiniile sale juridice (sfaturile) pe care le-ar fi exprimat verbal in timpul unor consultații acordate telefonic clientului său, A, convorbiri care erau confidențiale conform art. 34 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, care nu puteau fi ascultate si înregistrate si pentru care nu răspunde potrivit art. 38 alin. (3) si 5 din Legea nr. 51/1995.
În privința administrării ca mijloace de probă a interceptărilor convorbirilor telefonice dintre avocatul B și clientul său, A, judecătorul de cameră preliminară a considerat că acestea sunt permise față de dispozițiile art. 139 alin. (1), 2 și 4 C. proc. pen.
Astfel, potrivit alinatului 2 al art. menționat, supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de C. pen. și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, infracțiunilor la regimul privind substanțele dopante, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică*), în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Conform art. 139 alin. (4) C. proc. pen., raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2)
În speță, s-a constat că interceptările contestate au fost realizate în cadrul punerii în aplicare a mandatului de supraveghere tehnică nr. x/13.10.2020, prelungit prin încheierea nr. x/3/2020 din 06.11.2020 care vizau interceptările comunicațiilor si a oricărui tip de comunicare la distanta pentru numărul de telefon (...) al inculpatului A, mandate emise de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București.
De asemenea, din actele dosarului au reieșit date în sensul că inculpatul B a comis el însuși o infracțiune, și anume favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani alternativ cu amenda, constând în aceea că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în zilele de 10.12.2020 și 11.12.2020, în calitate de apărător ales al inculpatului A, în dosarul penal nr.x/D/P/2018, l-a sfătuit și învățat pe acesta să sustragă de sub sechestru legal aplicat autoturismul (...) cu nr. de înmatriculare (...) în scopul împiedicării aplicării sechestrului de către organele de urmărire penală.
Astfel, potrivit rechizitoriului, inculpatul ar fi realizat primul act material al infracțiunii reținute în sarcina sa în data de 10.12.2020, când l-ar fi sfătuit pe inculpatul A să vândă autoturismul către fostul său cumnat, C și să încheie un contract fals datat din 27.11.2020.
Al doilea act material imputat inculpatului este cel din data de 11.12.2020, când se reține că l-ar fi sfătuit și învățat pe clientul său să radieze din cadrul Registrului de Evidenta a Mijloacelor de Transport Voluntari autoturismul sustras de sub sechestru, și să-l treacă pe numele lui C la Registrul de Evidenta a Mijloacelor de Transport din cadrul Primăriei Sector 3 București.
În acest context, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că, în speța de față, nu se aplică garanțiile specifice relației de avocat-client iar prin urmare solicitarea de excludere a acestor probe nu este justificată, deoarece interceptările administrate atestă o suspiciune în sensul că avocatul a săvârșit el însuși o faptă penală, respectiv infracțiunea de favorizarea făptuitorului în formă continuată, pentru care s-a și dispus de altfel trimiterea sa în judecată.
De asemenea, în jurisprudența sa (cauza Versini-Campinchi&Crasnianski contra Franței), C.E.D.O. a statuat că, în mod excepțional, secretul profesional al avocaților, care se bazează pe dreptul la apărare al clientului, nu constituie un obstacol în calea transcrierii unei conversații dintre un avocat și clientul său în cadrul interceptării obișnuite a liniei telefonice a clientului dacă conținutul acesteia este de natură să ducă la prezumția participării avocatului însuși la o infracțiune și în măsura în care această transcriere nu afectează dreptul la apărare al clientului. De asemenea s-a apreciat că avocatul, fiind un profesionist din domeniul juridic, este suficient de bine pregătit pentru a ști unde se situează limitele legalității și, în special, pentru a-și da seama că afirmațiile pe care le face referitor la un client sunt de natură să ducă la prezumția că el însuși a comis o infracțiune.
Într-adevăr, potrivit art. 34 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, „Nu vor putea fi ascultate și înregistrate, cu niciun fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului și nici nu va putea fi interceptată și înregistrată corespondența sa cu caracter profesional, decât în condițiile și cu procedura prevăzute de lege”.
Sub acest aspect s-a arătat că alin. (4) al aceluiași art. prevede o excepție de la această regulă, identică cu cea enunțată la art. 139 alin. (4) C. proc. pen., respectiv: “Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2) C. proc. pen.”, or această situație de excepție este incidentă în speța de față, după cum s-a arătat anterior.
În apărare inculpatul a invocat și disp. art. 38 alin. (3) și 5 din Legea nr. 51/1995, care prevăd că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată și cu respectarea prevederilor alin. (2), în fața instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicție și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile oferite justițiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susținerile făcute în cadrul consultațiilor verbale sau consultațiilor scrise acordate clienților, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională, respectiv nu constituie abatere disciplinară și nici nu pot atrage alte forme de răspundere juridică a avocatului opiniile juridice ale acestuia, exercitarea drepturilor, îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege și folosirea mijloacelor legale pentru pregătirea și realizarea efectivă a apărării libertăților, drepturilor și intereselor legitime ale clienților săi.
Judecătorul de cameră preliminară a constatat însă că incidența textului legal sus-menționat reprezintă o chestiune de fond, instanța de judecată fiind cea care va stabili dacă, pentru afirmațiile făcute în cadrul discuțiilor interceptate, inculpatul B poate fi tras la răspundere penală sub aspectul comiterii infracțiunii ce face obiectul trimiterii judecată.
Prin urmare, criticile inculpatului formulate sub acest aspect au fost respinse ca nefondate.
4. Procurorul a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa cu toate că nu rezulta din nici o probă administrată că ar fi săvârșit infracțiunea de favorizare a făptuitorului, de asemenea urmărirea penală efectuată este incompatibilă cu exigentele dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil întrucât a durat 3 ani până la formularea unei acuzații împotriva sa și nu a putut lua la cunoștință de materialul de urmărire penală
Referitor la acest aspect, s-a arătat că verificarea legalității sesizării instanței nu poate viza caracterul complet sau incomplet al urmăririi penale și nici existența probelor necesare trimiterii în judecată, probe din care să rezulte că fapta există, a fost comisă de inculpat și că acesta răspunde penal, în procedura de camera preliminară neputându-se examina temeinicia acuzației, substanța probelor sau numărul lor și nici încadrarea în drept a faptelor ce formează obiectul trimiterii în judecată, toate acestea reprezentând chestiuni ce țin exclusiv de fondul cauzei și care urmează a fi analizate în etapa cercetării judecătorești.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că motivele de critică invocate de inculpat în cadrul primei ipoteze nu pot fi examinate în procedura pendinte, cererile și excepțiile formulate sub acest aspect impunându-se a fi respinse ca neîntemeiate.
Referitor la presupusa încălcare a dreptului la apărare s-a constatat, contrar celor învederate de inculpat, că acesta a avut posibilitatea consultării dosarului și efectuării de fotocopii de pe acesta, i-au fost aduse la cunoștință drepturile și obligațiile procesuale și a avut timpul necesar pentru pregătirea apărării (chiar și în contextul organizării unui protest al grefierilor DIICOT), susținerile sale fiind prin urmare nefondate.
5. Urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, respectiv D.I.I.C.O.T. iar nu de Parchetul de pe langă Curtea de Apel București
În speța de față, judecătorul de cameră preliminară a notat că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism avea competența să efectueze urmărirea penală, conform art. 11 alin. (1) pct.5 din O.U.G. nr. 78/2016, raportat la faptul că inculpatul A a fost cercetat, respectiv trimis în judecată, între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de operatiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice prev. de art. 365 alin. (1) lit. a C. pen., caz în care competenta de instrumentare a primei faze procesuale aparținea acestei unități de parchet.
C. Referitor la cererile și excepțiile formulate de inculpatul C s-a reținut că:
În esență, cu excepția efectuării urmăririi penale de către un organ necompetent (criticile fiind similare cu cele ridicate de inculpatul B), judecătorul de cameră preliminară a constatat că inculpatul nu a reclamat vătămarea unor drepturi procesuale proprii, acesta achiesând practic la criticile formulate în prezenta procedură de ceilalți doi inculpați.
Astfel, în contextul în care s-a răspuns deja acestor apărări (cu observația că inculpatul C nu are un interes procesual în a susține aspecte care îi vizează exclusiv pe ceilalți inculpați trimiși în judecată, din moment ce criticile formulate, cu excepția celei vizând competența DIICOT - analizată în paragraful anterior, nu ar putea atrage sancțiunea nulității absolute conform art. 281 C. proc. pen.), judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții a făcut trimitere la respectivele considerente, care nu au mai fost reluate.
Împotriva încheierii nr. F/CP din data de 17 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, au formulat contestație inculpații B și A fără a depune motivele ce au stat la baza exercitării căii de atac exercitate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală la data de 30 septembrie 2024, sub nr. x/2/2023/a1, cu termen de judecată fixat la data de 30 octombrie 2025, termen la care au fost încuviințate cererile de amânare formulate de contestatorii inculpați B și A, în vederea angajării unor apărători și pentru pregătirea apărării, pentru data de 27 noiembrie 2024.
La termenul de judecată din 27 noiembrie 2024 s-a dispus respingerea cererii formulate de contestatorul inculpat B de emitere a unei adrese către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală – Secția de Combatere a Infracțiunilor de Terorism și a Criminalității Informatice pentru a înainta la dosar toate actele de urmărire penală care nu au fost înaintate în cauză, respectiv procesele-verbale ale activităților de supraveghere tehnică pe care procurorul le-a întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 143 alin. (1) Cod de procedură penală, procesul-verbal întocmit de către organele de poliție ale D.C.C.O. – S.C.C.I. cu ocazia efectuării actelor de urmărire penală cuprinse în ordonanța de delegare din data de 01.02.2021, precum și toate actele de supraveghere tehnică efectuate în ceea ce îl privește pe inculpat, fiind amânată cauza la data de 15 ianuarie 2025.
În fine, la termenul de judecată din 15 ianuarie 2025, inculpatul B a depus motivele contestației formulate, iar ulterior au avut loc dezbaterile, concluziile părților și ale reprezentantului Ministerului Public, fiind redate pe larg în cuprinsul practicalei.
În cuprinsul motivelor de contestație formulate în scris și depuse la termenul de judecată anterior indicat, inculpatul B a criticat încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, sub următoarele aspecte:
Judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției imunității, prevăzută de art. 38 alin. (3) și 5 din Legea nr. 51/1995, de a nu fi urmărit, învinuit și trimis în judecată pentru susținerile făcute oral sau în scris, în fața instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicție și nici dacă sunt în legătură cu consultațiile oferite justițiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susținerile făcute în cadrul consultațiilor verbale sau consultațiilor scrise acordate clienților, apreciind că incidența textului legal menționat reprezintă o chestiune de fond, instanța de judecată fiind cea care va stabili dacă, pentru afirmațiile făcute în cadrul discuțiilor interceptate acesta poate fi tras la răspundere penala.
Sub acest aspect, inculpatul a precizat că a fost trimis în judecată și se solicită tragerea sa la răspundere penală pentru opiniile juridice (sfaturile) pe care le-a exprimat verbal în timpul unor consultații acordate telefonic clientului său, A, convorbiri care se aflau sub imperiul confidențialității conferite de art. 34 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, care nu puteau fi ascultate și înregistrate conform art. 38 alin. (3) si 5 din Legea nr. 51/1995.
Concluzionând, inculpatul a apreciat că în mod greșit judecătorul de cameră preliminară de prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției invocate în condițiile în care imunitatea prevăzută de art. 38 din Legea nr. 51/1995 formează obiectul camerei preliminare și ar fi trebuit analizată ca atare de vreme ce, în sfera noțiunii de răspundere penală, intră urmărirea penală, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată.
Rechizitoriul este întocmit de un procuror necompetent după calitatea persoanei.
În acest context s-a susținut că în condițiile în care urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de avocați se efectuează de procurori din cadrul Curții de Apel inculpatul a apreciat că urmărirea penală în ceea ce mă privește a fost efectuată de un procuror necompetent după calitatea persoanei.
Potrivit art. 56 alin. (6) C. proc. pen., este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
În aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. d C, proc. pen., curtea de apel judecă în primă instanță, printre altele, infracțiunile săvârșite de avocați. Competența astfel stabilită în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, de a urmări infracțiunile săvârșite de avocați este una personală, determinată de calitatea suspectului/inculpatului de avocat.
Astfel, inculpatul a precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că normele privind competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism prevăzută în art. 11 alin. (1) pct. 5 din O. U. G. nr. 78/2016, referitoare la infracțiunile care au legătură, potrivit art. 43 C. proc. pen., cu infracțiunile prevăzute la art. 11 alin. (1) pct. 1-4, operează numai în ipoteza în care s-a dispus reunirea cauzelor, în absența reunirii cauzelor prorogarea competenței Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism fiind inoperantă.
Mai mult, instanța supremă a hotărât că, prin prisma Deciziei nr. 302/2017, este afectată de nulitate absolută orice încălcare a competenței materiale a organelor de urmărire penală, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată un organ de urmărire penală inferior sau superior.
De asemenea, s-a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut in cuprinsul încheierii nr. 164 din 14 martie 2019, pronunțată de Secția penală că, interpretând sistematic textul legal, se constată că legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 11 alin. (1) pct. 1-4 din O. U. G. nr. 78/2016 infracțiunile care sunt în competența materială specială a direcției, realizând o enumerare expresă și limitativă a acestora. În condițiile în care dinamica socială și infracțională a demonstrat faptul că persoanele care intră în conflict cu legea penală nu comit doar un singur gen de infracțiuni, ci sfera infracțiunilor comise este una eterogenă, după enumerarea menționată, legiuitorul a stipulat o prevedere de natură a permite organului de urmărire penală să realizeze o cercetare completă a infracțiunilor comise de către aceeași persoană, respectiv atât a infracțiunilor ce sunt în sfera de competență a direcției, cât și a infracțiunilor care nu intră în competența sa materială, dar sunt comise în condițiile în care pentru buna înfăptuire a justiției este necesară reunirea cauzei.
Așadar, s-a arătat că din punct de vedere logic, textul legal nu poate avea o altă natură, pentru că interpretarea per a contrario conduce la concluzia că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ar avea competența de a efectua urmărirea pentru orice infracțiune comisă de o persoană, indiferent de momentul sesizării, respectiv dacă mai exista sau nu pe rolul organului judiciar o cauză de competența sa, dacă aceasta a fost comisă, spre exemplu, în condițiile art. 43 alin. (2) lit. a C. proc. pen., ceea ce nu poate fi acceptat.
Pe cale de consecință, inculpatul a apreciat că este afectată de nulitate absolută potrivit art. 281 alin. (1) lit. bl C.proc.pen, orice încălcare a competenței materiale a organelor de urmărire penală, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată un organ de urmărire penală inferior sau superior.
Prin motivele de critică susținute oral de apărătorul ales, inculpatul A a criticat încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, în esență, sub următoarele aspecte:
Urmărirea penală s-a realizat cu încălcarea dreptului său la apărare ca urmare a faptului că acesta a fost pus în imposibilitatea de a se apăra efectiv motivat de faptul că, în cauză, deși încheiase un contract de asistență juridică cu inculpatul B la data de 10.12.2020, acesta ulterior a fost audiat ca martor, fiindu-i comunicat faptul că nu mai poate oferi asistență juridică.
Neregularitatea actului de sesizare privind descrierea infracțiunilor de spălare de bani și operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, fiind invocate în acest sens aspecte care vizează data comiterii infracțiunii, temeinicia probelor existente la dosarul cauzei precum și încadrarea juridică a acestora.
Examinând actele dosarului și încheierea contestată din prisma criticilor formulate în scris de inculpatul B și de criticile formulate de inculpatul A, astfel cum au fost susține oral de apărătorul ales, în limitele prevăzute de dispozițiile art. 347 alin. (1), (4) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de doi judecători de cameră preliminară, apreciază nefondate contestațiile formulate, pentru următoarele considerente:
Prioritar, Înalta Curte, Completul de x judecători de cameră preliminară, reține limitele și specificul obiectului procedurii de față, astfel cum sunt definite explicit în cuprinsul dispozițiilor art. 342 C. proc. pen., normă care statuează asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ, respectiv: competența instanței sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Legalitatea sesizării implică verificarea, reală și efectivă, a îndeplinirii condițiilor de formă și conținut ale rechizitoriului, judecătorul analizând dacă actul de sesizare se conformează exigențelor art. 328 alin. (1) C. proc. pen., referitoare, inter alia, la verificarea sa prealabilă de către procurorul ierarhic superior, la indicarea persoanelor trimise în judecată, a faptelor reținute în sarcina acestora, a încadrării juridice ori a probelor/mijloacelor de probă care au fundamentat opțiunea procurorului de a da cauzei rezolvarea prevăzută de art. 327 alin. (1) lit. a C. proc. pen.
În această etapă, accentul cade pe verificarea clarității acuzației, respectiv a descrierii faptelor penale - ca manifestări în sfera realității obiective - într-o manieră detaliată, explicită, lipsită de ambiguitate, care să permită inculpaților înțelegerea deplină a conținutului faptic al acuzațiilor penale, iar judecătorului – individualizarea, dincolo de orice echivoc, a obiectului și limitelor judecății.
Legalitatea administrării probelor presupune verificarea, din perspectiva dispozițiilor art. 101 C. proc. pen., a legalității procedeelor probatorii și a mijloacelor de probă administrate în faza inițială a procesului.
În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeași unică perspectivă a legalității (sau, după caz, a loialității), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.
În materia probațiunii, examenul judecătorului de cameră preliminară are o unică finalitate – excluderea probelor care au stat la baza dispoziției de trimitere în judecată, dar care au fost administrate în mod nelegal. Modul de apreciere a conținutului informativ al probelor de către procuror și cenzurarea valorii atribuite unora dintre probele administrate în detrimentul altora reprezintă chestiuni esențial circumscrise conceptului de ”apreciere a probelor”, în înțelesul art. 103 C. proc. pen., care nu se subsumează obiectului legal al camerei preliminare.
Legalitatea efectuării actelor de urmărire penală presupune verificarea, în condițiile legii, a tuturor actelor de urmărire penală, examen care, similar verificării competenței, pentru a avea un caracter efectiv trebuie să îndeplinească, deopotrivă, exigențele anterior menționate.
În definirea limitelor verificărilor efectuate de judecătorul de cameră preliminară, sunt pertinente, de asemenea, dispozițiile relative la nulități, ele disciplinând atât participanții procesuali îndreptățiți a invoca încălcări ale legii în faza de urmărire penală, cât și coordonatele procedurale în care astfel de încălcări pot fi invocate în camera preliminară.
Așadar, examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voința legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale actelor procedurale, de concordanță a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispozițiile legale pertinente în faza de urmărire penală, caracteristici ce imprimă acestui examen un specific inevitabil formal.
Analizând în aceste coordonate de principiu, punctual, contestațiile formulate de inculpații B și A împotriva încheierii nr. F/CP din data de 17 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2023/a1., Înalta Curte, Completul de 2 judecători, reține următoarele:
Contestația formulată de inculpatul B
Sub aspectul criticilor de legalitate prin care se tinde la trimiterea spre rejudecare a cererilor și excepțiilor invocate în camera preliminară de către inculpatul B, respectiv aceea că judecătorul de cameră preliminară nu ar fi analizat excepția imunității, prevăzută de art. 38 alin. (3) și 5 din Legea nr. 51/1995 acesta fiind trimis în judecată pentru opiniile juridice pe care le-a exprimat verbal în timpul unor consultații acordate telefonic clientului său, A (coinculpat în această cauză), convorbiri care se aflau sub imperiul confidențialității conferite de art. 34 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 și care nu puteau fi ascultate și înregistrate conform art. 38 alin. (3) si 5 din Legea nr. 51/1995, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți constată că aceste sunt nefondate.
Contrar celor susținute de inculpat, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți arată că prin încheierea nr. F/CP din data de 17 iulie 2024 (file 31-33) a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București au fost analizate detaliat aspectele privind incidența dispozițiilor art. 38 alin. (3) și 5 din Legea nr. 51/1995 reținându-se în acest sens faptul că aspectele invederate reprezintă ”o chestiune de fond, instanța de judecată fiind cea care va stabili dacă, pentru afirmațiile făcute în cadrul discuțiilor interceptate, inculpatul B poate fi tras la răspundere penală sub aspectul comiterii infracțiunii ce face obiectul trimiterii judecată.”
Înalta Curte – completul de x judecători de cameră preliminară constată că motivul de critică anterior indicat constituie, în realitate, observații referitoare la legalitatea administrării probelor obținute ca urmare a interceptărilor vizând convorbirile telefonice pe care le-a purtat cu clientul său A, în raport de dispozițiile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 51/1995.
În acest punct de analiză se reține faptul că potrivit art. 139 alin. (4) C.proc.pen., raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2)
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de C. pen. și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, infracțiunilor la regimul privind substanțele dopante, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică*), în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Relevanță sub acest aspect prezintă și dispozițiile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 care stabilesc că: “Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2) C. proc. pen.”.
Așadar, se observă că legiuitorul a admis posibilitatea dispunerii supravegherii tehnice a relațiilor unui avocat cu clienții săi doar în situația în care există suspiciunea că avocatul, în cadrul raportului profesional, săvârșește ori pregătește o infracțiune dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. Supravegherea tehnică este admisibilă dacă, legat de serviciul pe care îl prestează în cauză, avocatul comite – din proprie inițiativă sau la îndemnul clientului său – o astfel de infracțiune.
Și Curtea europeană s-a pronunțat în același sens, arătând că, în mod excepțional, secretul profesional al avocaților, care se bazează pe dreptul la apărare al clientului, nu constituie un obstacol în calea transcrierii unei convorbiri dintre un avocat și clientul său în cadrul interceptării obișnuite a liniei telefonice a acestuia din urmă, dacă din conținutul acestei convorbiri reies indicii privind participarea avocatului însuși la o infracțiune și în măsura în care această transcriere nu afectează drepturile la apărare ale clientului (CtEDO, Versini-Campinchi și Crasnianski c. Franței, hotărârea din 16 iunie 2016).
Sub acest aspect, Înalta Curte – completul de x judecători de cameră preliminară reține că, în cauză, măsurile de supraveghere tehnică au fost autorizate și dispuse prin mandatul de supraveghere tehnică nr. x/13.10.2020 și prelungit prin încheierea nr. x/3/2020 din 06.11.2020 emis de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București cu privire la inculpatul A iar din conținutul acestor comunicații interceptate au rezultat indicii cu privire la comiterea unei infracțiuni de către inculpatul avocat B constând în aceea că, în calitate de apărător ales al inculpatului A, în dosarul penal nr.x/D/P/2018, l-a sfătuit și învățat pe acesta să sustragă de sub sechestru, legal aplicat, autoturismul (...) cu nr. de înmatriculare (...) în scopul împiedicării aplicării măsurii asiguratorii de către organele de urmărire penală.
Astfel, atunci când există indicii referitoare la comiterea unei infracțiuni sau la pregătirea săvârșirii unei infracțiuni de către avocat, acesta nu se mai află în sfera de protecție a legii și nu mai este apărat de principiul confidențialității. În acest sens sunt și dispozițiile art. 139 alin. (4) C. proc. pen.
Reținând aceste considerente de ordin factual, Înalta Curte – completul de 2 judecători de cameră preliminară constată faptul că inculpatul B nu s-a rezumat doar la exprimarea unor opinii juridice cu privire la situația juridică a inculpatului A, aspecte care ar fi intrat sub protecția prevăzută de art. 34 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 și art. 139 alin. (4) C. proc. pen.
În acest context argumentativ, Înalta Curte – completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că, în cauză, administrarea probelor obținute ca urmare a interceptărilor vizând convorbirile telefonice pe care inculpatul A le-a purtat cu inculpatul B, a fost realizată cu respectarea dispozițiilor 139 alin. (4) C. proc. pen., în cauză, existând la acel moment, indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau amendă.
În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat, în mod constant, că această confidențialitate a relației avocat-client nu reprezintă un drept absolut, ci este limitat de onestitatea și buna-credință a avocatului. Principiul confidențialității și, implicit, respectarea acestuia este legat de secretul profesional, fiind raportat exclusiv la acordarea de către avocat a asistenței juridice și de consiliere, în limitele normale de desfășurare a activității profesionale și dacă este desfășurată în scopul și în interesele dreptului la apărare al clientului (încheierea nr. 155 din 03.06.2015 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul ICCJ).
Evaluând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 282 C. proc. pen., Înalta Curte - completul de doi judecători de cameră preliminară reține ca fiind legale și temeinice argumentele prezentate în încheierea atacată și constată legalitatea administrării probelor obținute ca urmare a interceptărilor convorbirilor telefonice dintre inculpatul A și avocatul său, B, dispuse prin mandatului de supraveghere tehnică nr. 3110/13.10.2020, prelungit prin încheierea nr. x/3/2020 din 06.11.2020 emis de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București.
2) Referitor la motivul de critică privind nulitatea absolută a rechizitoriului ca urmare a faptului că urmărirea penală a fost efectuată nelegal de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și nu de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București raportat la calitatea de avocat a inculpatului B, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți reține că potrivit art. 11 alin. (1) pct. 2 din O.U.G. nr. 78/2016: Sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, indiferent de calitatea persoanei:
-următoarele infracțiuni prevăzute în C. pen.: art. 210 art. 211 art. 217 cu referire la art. 210 și art. 211 art. 303 art. 309 cu referire la art. 303 art. 328 cu referire la art. 325 art. 361 C. pen. precum și infracțiunile care au legătură, potrivit art. 43 C. proc. pen., cu cele prevăzute la pct. 1-4 conform pct. 5 al aceluiași articol.
Sub acest aspect se reține că, în cauză, s-a dispus, inițial, începerea urmării penale față de inculpatul A pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 365 C. pen. ce atrage competența materială a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism iar ulterior și față de inculpatul B pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a făptuitorului, constând în aceea că, în aceeași cauză, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în zilele de 10.12.2020 și 11.12.2020, în calitate de apărător ales al inculpatului A, în dosarul penal nr.x/D/P/2018, l-a sfătuit și învățat pe acesta să sustragă de sub sechestru legal aplicat autoturismul (...) cu nr. de înmatriculare (...) în scopul împiedicării aplicării măsurii asiguratorii.
Așadar, Înalta Curte constată că nu s-ar putea reține în mod întemeiat că fapta de favorizare a făptuitorului, pentru care este cercetat inculpatul, ar atrage competența materială a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în condițiile în care respectiva infracțiune este în legătură indisolubilă și intrinsecă cu faptele de operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice și spălare de bani, cercetate în dosarul de urmărire penală nr. x/D/P/2018al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca prim organ sesizat, și atrag competența materială a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, potrivit art. 11 alin. (1) pct. 5 din OUG nr. 78/2016, privind organizarea și funcționarea acestei unități de parchet.
În acord cu argumentele expuse prin încheierea atacată, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți constată că în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr.78/2016, organul de urmărire penală, în speță Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, era competentă să efectueze urmărirea penală, criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate.
Contestația formulată de inculpatul A.
1. În ceea ce privește motivul de critică privind nerespectarea dreptului la apărare din prisma faptului că acesta nu a putut beneficia de asistență juridică din partea apărătorul ales, respectiv a inculpatului B motivat de faptul că acestuia nu i-a mai fost permis să asigure apărare din moment ce avea calitatea de martor în cauză, completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți apreciază că este nefondat .
Examinarea legalității respectării dreptului la apărare în etapa anterioară emiterii actului de sesizare trebuie făcută din perspectiva cazurilor de nulitate prevăzute de dispozițiile art. 281 C. proc. pen. și a regimului juridic al nulităților. Ca urmare, judecătorul de cameră preliminară verifică eventuale cauze de nulitate absolută sau de nulitate relativă invocate de părți sau din oficiu (în cazul nulității absolute). Pentru a se dispune nulitatea urmăririi penale din perspectiva încălcării dispozițiilor legale privind dreptul la apărare, trebuie să se constate că această încălcare există și că a adus o vătămare drepturilor inculpatului, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului, aspecte care nu se regăsesc în cauză.
Din actele dosarului rezultă faptul că organele de urmărire penală nu au produs nicio vătămare inculpatului, atâta timp cât acestuia i-au fost respectate drepturile procesuale de audiere, în calitate de suspect și inculpat, în prezența unui apărător din oficiu, neexistând nicio situație, dintre cele prevăzute de art. 90 C.proc.pen, în care inculpatul să nu beneficieze de asistență juridică obligatorie, ceea ce relevă pe deplin respectarea dreptului său la apărare, în toate componentele sale, astfel că, din această perspectivă, criticile inculpatului formulate cu privire la acest aspect sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește critica inculpatului referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 114 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat judecătorul primei instanțe că, în cauză, a avut întâietate calitatea de martor a inculpatului B față de calitatea sa avocat, cu referire la faptele și împrejurările de fapt pe care acesta le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Sub acest aspect, legiuitorul subliniază că în procesul penal primează interesul aflării adevărului și, în consecință, orice persoană care are cunoștință cu privire la împrejurări de fapt ce pot conduce la stabilirea adevărului trebuie să depună mărturie.
Așadar, în contextul faptic reținut de organele de urmărire penală, în care se specifică faptul că inculpatul B avea la cunoștință despre tranzacția din data de 27.11.2020, anterior încheierii contractului de asistență juridică cu inculpatul A din data de 10.12.2020, se constată că obligația de confidențialitate este înlăturată.
Concluzionând, fără a relua argumentele expuse de judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanțe, Completul de x judecători din cadrul Înaltei Curți constată la rândul său că nu este afectată legalitatea urmăririi penale, nerezultând din actele și lucrările dosarului și în raport cu criticile formulate de inculpatul A, o încălcare a dreptului la apărare a acestuia și nici îndeplinirea cumulativă a condițiilor de existență a nulității pentru a opera sancțiunea nulității actelor și excluderea acestora așa cum s-a solicitat de acesta în cauza de față.
Cu privire la aspectele invocate anterior, referitoare la pretinsa neregularitate a rechizitoriului, din perspectiva nedescrierii corespunzătoarea a infracțiunilor de spălare de bani și operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice în raport de probele administrate, Înalta Curte – completul de x judecători de cameră preliminară constată că acestea nu pot fi calificate ca reprezentând veritabile critici de neregularitate a actului de sesizare, susceptibile a fi examinate în procedura formală a camerei preliminare.
Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 342 C. proc. pen., prerogativele judecătorului de cameră preliminară în procedura reglementată pentru sesizarea instanței prin rechizitoriu sunt limitate la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale actelor procedurale, de concordanță a acestora cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispozițiile legale aplicabile în faza de urmărire penală, caracteristici ce imprimă acestui examen un specific formal.
În ceea ce privește verificarea legalității sesizării instanței, aceasta presupune o examinare a particularităților de formă și conținut ale rechizitoriului, judecătorul de cameră preliminară analizând dacă actul de sesizare se conformează, în mod efectiv, exigențelor art. 328 alin. (1) C. proc. pen., referitoare, între altele, la indicarea și descrierea faptei reținute în sarcina persoanei trimise în judecată și a încadrării ei juridice.
Potrivit jurisprudenței constante a instanței supreme, controlul exercitat din această perspectivă vizează verificarea clarității acuzației, respectiv a descrierii faptelor penale de o manieră detaliată, explicită, lipsită de ambiguitate și care să permită inculpatului înțelegerea deplină a conținutului faptic al acuzațiilor aduse, iar judecătorului - stabilirea, în mod neechivoc, a obiectului și limitelor judecății.
Deopotrivă, verificarea efectuată în procedura camerei preliminare trebuie să stabilească dacă rechizitoriul cuprinde și indicarea detaliată a încadrării juridice a faptelor astfel descrise.
Din perspectiva exigențelor normelor convenționale - art. 6 parag.3, dar și a principiilor fundamentale ale procesului penal, reglementate de art. 2 art. 3 alin. (1), (3), art. 8 și art. 10 Cod de procedură penală, cunoașterea certă a conținutului faptelor ce formează obiectul sesizării instanței (configurate neechivoc în toate particularitățile de timp sau loc de comitere, de conținut concret, de rezultat sau urmare produsă) și a încadrării lor juridice este o cerință indispensabilă pentru a se asigura în mod concret și efectiv conformitatea procedurii cu cerințele fundamentale de echitate a procesului penal.
În aceste coordonate, Înalta Curte – completul de x judecători de cameră preliminară constată că rechizitoriul întocmit în cauză îndeplinește toate condițiile de conținut prevăzute la art. 328 C. proc. pen., de descriere și claritate a acuzației, inclusiv încadrare formală în normele incriminatoare reținute ca fiind aplicabile de către procurorul de caz.
Analizând punctual acest motiv de critică formulat de inculpat, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți reține că actul de sesizare cuprinde o descriere detaliată, în termeni expliciți, atât a activităților circumscrise elementului material al infracțiunilor de spălare de bani cât și sustragerea sau distrugerea de înscrisuri prevăzute de art. 49 alin. (1) lit. b din Legea nr. 129/ 2019 și, respectiv, art. 365 C. pen. imputate acestuia, cât și a elementelor relevante sub aspect subiectiv ori a probelor care au stat la baza acuzațiilor.
Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară arată că eventualitatea în care faptele descrise realizează sau nu, condițiile de tipicitate ale infracțiunilor menționate ori dacă rechizitoriul a reținut din eroare o altă încadrare juridică decât cea corespunzătoare situației de fapt și probelor administrate, constituie aspecte ce excedează și nu pot fi tranșate în procedura de filtru a camerei preliminare, ci doar în cursul judecății, când se verifică și se statuează asupra existenței și temeiniciei acuzațiilor.
În acest sens se reține și în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr.250/2019) că prin încadrarea juridică a faptei se statuează asupra textului din legea penală, a tiparului incriminator ce prevede și sancționează fapta socialmente periculoasă ce constituie obiectul cauzei penale, în sensul art. 371 C. proc. pen.
Or, așa cum se arată la punctul 27 al Deciziei Curții Constituționale nr.250/2019 „dacă fapta reținută în actul de sesizare în sarcina persoanei acuzate nu se regăsește perfect în norma care o incriminează, atunci instanța de judecată este obligată - din oficiu sau la cererea participanților la procesul penal, indiferent de procedura de judecată pe care o aplică - să îi găsească corespondentul în cadrul normativ, potrivit art. 386 C. proc. pen.”
În acest punct al analizei se impune observația că operațiunea de descriere a unor fapte sau situații cu semnificație juridică (subsumată obiectului camerei preliminare și obiectiv cenzurabilă în această fază) este distinctă de operațiunea de interpretare a semnificației juridice a acelor fapte/situații, aceasta din urmă fiind eminamente specifică actului de judecată.
Prin urmare, aspectele referitoare la corecta încadrare juridică în raport de data comiterii infracțiunii sau de existența probelor este proprie judecății, nicidecum procedurii de cameră preliminară, unde controlul de legalitate se limitează la verificarea existenței unei corespondențe formale între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia, iar judecătorul de cameră preliminară constată că această cerință este îndeplinită în cauză.
Față de cele expuse, constatând că încheierea atacată este legală și temeinică și că, în urma soluționării contestației, nu ne regăsim în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 346 alin. (3) C. proc. pen. care reclamă restituirea cauzei la parchet și nici nu au fost relevate încălcări ale principiului legalității sau loialității care să reclame excluderea de probe, Înalta Curte, Completul de doi judecători de cameră preliminară apreciază neîntemeiate toate criticile formulate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b coroborat cu art. 347 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații B și A împotriva încheierii F/CP din data de 17 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2023/a1.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea contestatorilor inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru contestatorii inculpați A și B, în cuantum de câte 230 lei, vor rămâne în sarcina statului și se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații B și A împotriva încheierii F/CP din data de 17 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2023/a1.
Obligă contestatorii inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat A, în cuantum de 230 lei, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul contestator B, în cuantum de 230 lei, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în camera de consiliu, astăzi, 15 ianuarie 2025.