Deliberând asupra plângerii de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin ordonanța nr. x/158/P/2022 din 09 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală s-a dispus, în baza art. 315 alin. (1) lit. b în referire la art. 16 lit. a C. proc. pen., clasarea cauzei având ca obiect sesizarea formulată de numitul A, sub aspectul infracțiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă ale sesizării.
Pentru a dispune astfel, procurorul a reținut, în esență, că a fost formulată plângere penală de către numitului A prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a Societății civile profesionale B, a notarului public C și a magistratului judecător D.
În cuprinsul plângerii, acesta a arătat că numita C, în calitate de avocat definitiv înscris în tabloul avocaților al Baroului X ca urmare a deciziei de primire în profesie nr. x din data de 14.03.2005, avocat incompatibil prin încetarea dreptului de exercitare a profesiei din data de 02.05.2022, a săvârșit infracțiunea de trafic de influență în concurs cu infracțiunea de dare de mită, constând în aceea că, având influență asupra magistratului judecător D și în calitate de avocat al părții E, în dosarul nr. x/299/2020, în etapa judecății de fond, ar fi intervenit pe lângă magistratul judecător în sensul determinării, prin oferirea de sume de bani sau/și diverse bunuri, în a admite apelul promovat de E împotriva sentinței civile nr. 2499/24.04.2020 pronunțate de Judecătoria Sectorului I București.
Aceleași infracțiuni a apreciat că le-a comis și B, având în vedere că numita C a săvârșit faptele în realizarea atribuțiilor acesteia de avocat ce își desfășoară activitatea într-o formă de exercitare a profesiei.
De asemenea, petentul a considerat că există suspiciunea rezonabilă că magistratul judecător D a săvârșit infracțiunea de luare de mită, deoarece ar fi primit bani și/sau alte foloase de la numita C în vederea admiterii apelului formulat de numita E împotriva sentinței civile nr. 2499/24.04.2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului I București în dosarul nr. x/299/2020.
Petentul A a mai solicitat ca, în cazul în care se va constata că magistratul judecător F nu a pretins, primit sau acceptat bani sau alte foloase materiale pentru admiterea apelului formulat de E, să s dispună tragerea la răspundere penală a acesteia sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu.
Din verificările efectuate, a rezultat că magistratul judecător D își desfășoară în prezent activitatea în cadrul Curții de Apel București.
Procurorul a reținut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 49/2022, sunt de competența Secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție infracțiunile săvârșite de judecătorii și procurorii, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, precum și de judecătorii Curții Constituționale a României, motiv pentru care dosarul a fost declinat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de urmărire penală.
De asemenea, a reținut că întreg demersul judiciar al petentului are la bază dosarele nr. x/299/2020 și nr. x/299/2019, în care s-a judecat cu numita E, obiectul dosarelor vizând tutela celor 2 copii rezultați în urma relației de concubinaj.
Dosarul nr. x/299/2019 se judecă la Tribunalul București - Secția a-IV-a Civilă, având ca obiect exercitarea autorității părintești, cu termen de judecată 05.09.2024.
Nemulțumit de soluțiile pronunțate în defavoarea sa, petentul a depus plângere penală, în care acesta indică faptul că, încă din anul 2016 ar fi auzit discuții în mai multe cercuri de apropiați și cunoștințe, faptul că la Tribunalul București, ar fi fost desființată una din secțiile tribunalului, pentru săvârșirea unor acte de corupție de către avocați, grefieri și judecători, iar corupția din acea perioada ar exista și în prezent, opinând, totodată, că rezultatul soluțiilor defavorabile ar fi rezultatul mitei primite de magistratul judecător D de la numita avocata C, solicitând cercetarea acestora pentru diferite infracțiuni, asociate infracțiunilor de corupție, inclusiv împotriva autorilor necunoscuți care aveau calitatea de judecători în cadrul Secției a IV a Civilă din cadrul Tribunalului București, implicați în infracțiuni de corupție.
Așa cum s-a reținut de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 631/2014, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) și caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabilește un model abstract al faptei, pentru a fi relevante penal faptele sesizate trebuie să se circumscrie descrierii din text.
În ceea ce privește activitatea magistraților procurori și judecători, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, și justificarea existenței lor.
Nemulțumirile părților implicate în proces, cu referire la modul concret de soluționare a cauzei, trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție, prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au soluționat respectivele cauze.
Instanțele judecătorești, ca și parchetele de pe lângă acestea, sunt suverane în a aprecia obținerea probatoriului administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-se interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluția pronunțată de acestea, nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare, nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni.
Nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desființarea unei soluții. Persoana vătămată trebuie să își exercite nemulțumirile în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, întrucât determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale este de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, numai în condițiile respectării autonomiei și independenței magistraților.
Ca atare, punerea în discuție a normei de interpretare a legii, a măsurii dispuse, ar crea o îndoială legitimă cu privire la independența magistratului în adoptarea soluției.
Analizând actul de sesizare, procurorul a constatat că a aceasta nu îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de lege, în sensul că nu sunt descrise situații de fapt concrete, de natură să definească prin conținut anumite infracțiuni, cuprinde incoerențe, fapt pentru care nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem.
Împotriva ordonanței din 09 septembrie 2024, emisă în dosarul nr. x/158/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, a formulat plângere, în temeiul art. 339 C. proc. pen., petentul A.
Prin ordonanța nr. x/II/2/2024 din 28 octombrie 2024, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală a respins plângerea formulată de petentul A împotriva ordonanței nr. x/158/P/2022 din data de 09 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală, ca nefondată, reținându-se că procurorul de caz, în raport de datele speței, a dispus în mod just soluția de clasare.
Astfel, s-a arătat că elementele existente în cuprinsul sesizării și în actele dosarului au avut aptitudinea necesară formării convingerii clare/juste a procurorului de caz, neexistând niciun element de natură a întrezări necesitatea unei suplimentări a probațiunii. S-a reținut că petentul, atât în plângerea penală, cât și în plângerea îndreptată împotriva soluției de clasare, face o recenzie asupra proceselor în care a fost implicat.
Din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârșirea vreunei fapte de natură penală.
Astfel, nemulțumirile petentului cu referire la modul concret de soluționare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputând obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au rezolvat cauzele.
A încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe cale unei plângeri penale formulate împotriva magistraților care au dispus soluțiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menționa că, în conformitate cu prevederile constituționale și cele ale legii privind organizarea judiciară, soluțiile dispuse de procurori și hotărârile pronunțate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei, numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicțional prevăzut de art. 340 C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin căile de atac ordinare și extraordinare prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, în ceea ce privește judecătorii.
Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În hotărârile pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, „de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și nici un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale.”
Procurorul învestit a evaluat că, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluțiile potrivit propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, științifice și riguroase a faptelor sesizate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluționare, în lipsa dovedirii relei sale credințe.
Soluțiile pronunțate de magistrați nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare.
Împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din 09 septembrie 2024, în dosarul nr. x/158/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr.x/II/2/2024 din 28 octombrie 2024 a aceleiași unități de parchet a formulat plângere, în temeiul art. 340 C. proc. pen., petentul A, solicitând trimiterea cauzei la parchet în vederea completării urmăririi penale.
În susținerea plângerii a reiterat aspectele invocate în plângerea penală și a menționat că procurorul nu s-a pronunțat cu privire la toate infracțiunile cu care a fost sesizat.
Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că soluția de clasare este legală și temeinică, bazându-se pe o corectă și justă evaluare a actelor și lucrărilor dosarului prin prisma dispozițiilor legale aplicabile.
Judecătorul de cameră preliminară constată că asumarea competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție este rezultatul formulării plângerii și împotriva unui intimat ce are, în prezent, calitatea de judecător în cadrul Curții de Apel București.
Actul atacat de petent este ordonanța de clasare din data de 09 septembrie 2024, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, în dosarul nr. x/158/P/2022, verificată, în baza plângerii petentului înregistrată la data de 11 octombrie 2024, de către procurorul ierarhic superior, prin ordonanța din 28 octombrie 2024.
Potrivit dispozițiilor art. 340 alin. (1) C. proc. pen., persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă, conform art. 339 C. proc. pen., poate face plângere în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece în primă instanță.
Instanța învestită realizează un control asupra modului în care s-au desfășurat cercetările, respectiv al soluției emise.
La soluționarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei precum și a înscrisurilor administrate în cursul judecării plângerii. Procedura penală impune judecătorului să soluționeze plângerea, prin verificarea, pe baza lucrărilor din dosarul, precum și a oricăror înscrisuri noi prezentate de petent. Petentul însă poate invoca și un ansamblu probatoriu ce poate sau putea fi administrat de procuror, demers nevalorificat în cauză.
În cursul judecății plângerii, petentul nu a solicitat sau invocat mijloace de probă care să conțină date utile sub aspectul faptelor sesizate, iar simpla sa nemulțumire în raport cu soluțiile (față de soluția dispusă de procuror în plângere sau față de soluțiile din cauzele civile în care a participat în calitate de parte), nu este probă pertinentă și utilă și nu are aptitudinea de a declanșa cadrul procesual penal.
Prin ordonanța contestată s-a dispus clasarea cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., sesizată de petentul A, întrucât nu au fost descrise situațiile de fapt concrete de natură să definească, prin conținut, infracțiuniunea sau infracțiunile sesizate.
Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. a C. proc. pen., cazul menționat de procuror în ordonanță, presupune clasarea atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă ale sesizării.
Modalitățile de sesizare sunt reglementate și enumerate în cuprinsul art. 288 din C. proc. pen.
Conform prevederilor art. 289 alin. (2) C. proc. pen., „(2) Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.”
Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că învestirea organelor judiciare nu se poate face în lipsa sesizării legale, care constituie actul necesar declansării unui proces penal, iar indicarea în cuprinsul sau (în cauză, în cuprinsul plângerii), a tuturor mențiunilor prevăzute de art. 289 alin. (2) C. proc. pen., constituie o condiție de procedibilitate.
Potrivit dispozițiilor menționate, sesizarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, o situație de fapt concretă și determinată, aptă a se subsuma unei norme de incriminare.
În cauză, plângerea formulată de petentul A nu îndeplinește condițiile de formă și de fond prevăzute de legea procesual penală, respectiv cele indicate în art. 289 alin. (2) C. proc. pen., întrucât, în conținutul său nu sunt descrise faptele care formează obiectul plângerii într-o manieră adecvată raportării la normele de incriminare evocate și pentru care se solicită tragerea la răspundere penală.
În realitate, prin plângerea depusă se emit supoziții lipsite de un minim suport faptic real și probator, echivalente fabulației.
Plângerea penală se materializează printr-o multitudine de afirmații generale, supoziții și suspiciuni cu privire la o pretinsă activitate infracțională a unui avocat în cadrul Baroului X și a unui judecător din cadrul Tribunalul București, dedusă din zvonuri ce se afirmă a fi publice și pe care petentul le evaluează ca fiind credibile, zvonuri ce însă nu se referă punctual la aceștia, ci la întreaga categorie a magistraților și avocaților ce ar fi interferat cu activitatea acelei instanțe, fără a fi indicat vreun mijloc de probă pertinent ori posibil de administrat în susținerea alegațiilor sale.
Drept urmare, în modalitatea în care a fost formulată, plângerea nu poate conduce la stabilirea concretă a unor stări de fapt care să contureze indicii de comitere a infracțiunilor sesizate, în limitele necesare și suficiente, începerii cercetărilor, astfel că, în mod corect, s-a constatat incidența dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. a C. proc. pen. (nu se poate începe urmărirea penală întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării).
În ceea ce privește criticile petentului referitoare la faptul că procurorul nu s-a pronunțat cu privire la toate infracțiunile sesizate, se constată că, în cauză, în raport de modalitatea în care a fost formulată plângerea, ce nu subsumează condițiile necesare de fond și formă ale sesizării, nu a fost utilă ori posibilă o analiză în alte limite.
De asemenea maniera în care a fost formulată plângerea exonerează de evaluarea sau analiza termenelor de declarare ce vizează un act de sesizare apt a învesti instanța.
În subsidiar, se constată că împrejurările relatate în plângere sunt expresia nemulțumirii petentului cu privire la soluțiile dispuse în demersurile sale judiciare. Toate aceste aspecte nu au aptitudinea de a angaja răspunderea penală a magistratului indicat în plângere ori a avocatului în lipsa unor elemente concrete privind săvârșirea unor infracțiuni. Astfel, fundamentul acuzațiilor evocate de petent o reprezintă modalitatea de soluționare a cauzelor în dosarele civile în care a fost parte și are ca resort subtil încercarea de modificare a soluțiilor pe baza unor mecanisme judiciare străine sistemului căilor de atac.
Față de aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți constată justețea soluției de clasare dispuse de procuror, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 341 alin. (6) lit. a C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din 09 septembrie 2024, în dosarul nr. x/158/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, iar în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E :
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din 09 septembrie 2024, în dosarul nr. x/158/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr.x/II/2/2024 din 28 octombrie 2024 a aceleiași unități de parchet.
Obligă petentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în camera de consiliu, astăzi, 22 ianuarie 2025.