Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 16 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr. x/2/2020 a fost respinsă cererea formulată de petenta Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința penală nr. 211din data de 06.12.2022, emisă în dosarul penal nr. x/2/2020, modificată prin decizia penală nr. 64/A din data de 28.02.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a dispune astfel s-a reținut că prin adresa nr. (...) din data de 30.04.2024 a Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, înregistrata pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2/2020, s-a solicitat completarea sentinței penale nr. 211 din data de 06.12.2022, emisă în dosarul penal nr. x/2/2020, în sensul de a dispune îndreptarea erorii materiale și de a înainta fotocopia conformă cu originalul, cu mențiunea rămânerii definitive.
În motivarea solicitării s-a arătat că, prin sentința penală nr. 211 din data de 06.12.2022, emisă în dosarul penal nr. x/2/2020, modificată și definitivă prin decizia penală nr. 64/A din data de 28.02.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța nu s-a pronunțat cu privire la două recipiente metalice inscripționate (…), ridicate conform dovezii nr. (...)/20.07.2020 de la numitul A.
Analizând lucrările dosarului cauzei, Curtea a constatat în raport de dispozițiile art. 278 C. proc. pen., că sunt erori materiale evidente doar acele greșeli scriptice, făcute în cazul scrierii numelui sau prenumelui unei părți, a unei sume de bani, a unor date calendaristice la care se referă actul procedural sau a datei întocmirii actului, evidența erorii reieșind în absența oricărui dubiu cu privire la aceasta, certitudinea ei fiind manifestă, neimpunându-se deliberarea, reaprecierea sau exprimarea vreunei convingeri. Eroarea materială evidentă nu trebuie dovedită, nefiind necesară administrarea de probe ori stabilirea ei ca urmare a unei deliberări și ca exprimare a unei convingeri.
Pe cale procedurii reglementate de dispozițiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale și înlăturarea unor omisiuni vădite, nu se pot îndrepta erorile de judecată, prin care s-au dat soluții greșite sau incomplete (ICCJ- secția penală, decizia nr. 3605 din 17 octombrie 2011), așa cum este și cazul solicitării din adresa nr. (...) din data de 30.04.2024 a Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.
Examinând apelul formulat de condamnatul A, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, în considerarea celor ce succed:
Înalta Curte este învestită cu soluționarea apelului exercitat de condamnatul A împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a unei pretinse erori materiale, formulată de petenta Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în procedura reglementată de art. 278 C. proc. pen.
Potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. pen., „Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuși organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară ori de instanța care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.”.
În ceea ce privește calea de atac împotriva încheierilor de îndreptare a erorilor materiale, se reține că, în lipsa unor dispoziții expres prevăzute în cadrul instituțiilor respective, se aplică reglementările generale în materie, motiv pentru care, în cursul judecății, încheierea prin care s-a dispus îndreptarea erorii/înlăturarea omisiunii poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu contestație de martor, expert, interpret ori avocat sau de orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit prin aceasta.
Înalta Curte mai reține că, în ceea ce privește categoriile de persoane care pot declara apel sunt reglementate în art. 409 C. proc. pen., la alin. (1) stabilindu-se titularii dreptului de apel, iar la alin. (2) categoriile de persoane care pot declara apel în interesul titularilor dreptului de apel, cu excepția procurorului (reprezentanți și substituiți procesuali).
Astfel, conform art. 409 alin. (1) și 2 C. proc. pen., cu denumirea marginală „Persoanele care pot face apel”, „(1) Pot face apel: a) procurorul, referitor la latura penală și latura civilă;
b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;
c) partea civilă, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă;
d) persoana vătămată, în ceea ce privește latura penală;
e) martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate;
f) orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.
(2) Pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b, apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, și de către soțul acestuia.”.
Din interpretarea coroborată a textelor de lege care reglementează procedura de îndreptare a erorilor materiale cu cele care reglementează calea de atac a apelului rezultă că legiuitorul național a înțeles să limiteze dreptul la exercitarea căii de atac a apelului la interesul - direct - de a ataca hotărârea pe care îl are fiecare subiect procesual.
Pe de altă parte, pentru fiecare titular al dreptului de apel, întinderea și efectele apelului sunt limitate de poziția pe care o ocupă în proces. De asemenea, dreptul de apel al fiecărei părți este independent de dreptul de apel al celorlalte, calea de atac având caracter personal în raport cu diversele părți care o exercită.
Așadar, apelul având un caracter personal și independent, criticile condamnatului apelant nu pot privi însă decât propria situație, în penal și civil, neputând viza și alte persoane, participante sau nu în procesul penal, a căror situație, chiar modificată, în favoare sau în defavoare, nu ar putea modifica soluția în ceea ce îl privește.
Raportând aceste considerații teoretice la situația particulară din prezenta cauză, Înalta Curte constată că, prin exercitarea căii de atac promovate, condamnatul ar putea ataca încheierea pronunțată prin care s-a soluționat cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București doar limitat la dispozițiile care au provocat o vătămare nemijlocită a drepturilor sale legitime.
Or, cererea de îndreptare a erorii materiale formulată în cauză a fost respinsă, situația juridică a condamnatului nefiind modificată.
Astfel, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție fiind explicite în sensul că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.
În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.
Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Ca atare, atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual, intervine sancțiunea procedurală a inadmisibilității.
Tocmai de aceea, dat fiind principiul potrivit căruia exercitarea căii de atac trebuie justificată de un interes legitim, soluția firească ce se impune în cauză este respingerea apelului declarat de condamnat, ca inadmisibil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de condamnatul A împotriva încheierii din data de 16 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr. x/2/2020.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul-condamnat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul-condamnat A, în cuantum de 360 lei va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de condamnatul A împotriva încheierii din data de 16 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr. x/2/2020.
Obligă apelantul-condamnat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul-condamnat A, în cuantum de 360 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2024.