Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 179/F din 25 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în dosarul nr. X/2/2024 (X/2024), în baza art. 29 alin. (2) și 4 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a dispus sesizare Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 C.proc.pen. în raport cu prevederile art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, excepție ridicată de revizuentul condamnat A.
În baza art. 459 alin. (5) C.proc.pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat A împotriva sentinței penale nr. 148/F/10.07.2017 a Curții de Apel București – Secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, pronunțată în dosarul nr. X/2/2008.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, la 30.04.2024 a fost înregistrată pe rolul instanței, sub nr. X/2/2024 (X/2024), cererea formulată de A privind revizuirea sentinței penale nr. 148/F/10.10.2017 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală.
În motivarea cererii, revizuentul a arătat, în esență, că prin decizia nr. 32/07.02.2019 pronunțată în dosarul nr. X/2/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea sa pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prev. de art. 248 C.pen. din 1969 cu referire la art. 248/1 C.pen. din 1969, la o pedeapsă de 5 ani și 6 luni închisoare și asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni, prev. de art. 323 alin. (1) și 2 C.pen. din 1969, la o pedeapsa de 3 ani închisoare.
Revizuentul și-a întemeiat cererea pe cazul de revizuire care ar consta în pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat, în opinia sa, la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, similar celui de la art. 21 din Legea nr. 554/2004, în acest sens, invocând Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20 ZX, pronunțată ulterior deciziei nr. 32/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Având în vedere efectele juridice ale hotărârilor preliminare ale C.J.U.E., astfel cum s-a reținut prin decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012, revizuentul a considerat că instanța de judecată este obligată să aplice direct Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20 ZX în cauza dedusă judecății, obligație ce rezultă din dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituția României, republicată și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012.
În măsura în care instanța va refuza să aplice direct dreptul Uniunii Europene, individualizat în speță prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20 ZX, invocând inexistența unui astfel de caz de revizuire, omisiunea legiuitorului de a reglementa acest caz de revizuire în C. proc. pen., similar celui din Legea nr. 554/2004, este neconstituțională, motiv pentru care, prin cererea de revizuire, revizuentul a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 C.proc.pen. - cazurile de revizuire.
Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, revizuentul a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 459 C.proc.pen., cererea formulată este admisibilă pentru următoarele argumente:
a) cererea a fost formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a dispus o soluție de condamnare, în conformitate cu dispozițiile art. 455 alin. (1) lit. a - persoanele care pot cere revizuire. De asemenea, sunt respectate exigențele privind termenul în care poate fi formulată, întrucât, potrivit art. 457 alin. (1) C.proc.pen., cererea de revizuire în favoarea condamnatului putând fi introdusă oricând;
b) cererea a fost formulată în scris și motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază, considerându-se că instanța de judecată este obligată să aplice direct Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX, în cauza dedusă judecății, obligație ce rezultă din dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituția României, republicată și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012.
c) Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20 ZX conduce la stabilirea unor temeiuri legale ce impun revizuirea sentinței nr. 148/2017, definitivă prin decizia nr. 32/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. X/2/2008.
Revizuentul a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 C.proc.pen., cu precizarea că acestea sunt neconstituționale în măsura în care nu reglementează și cazul de revizuire constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.
S-a solicitat să se constate că excepția de neconstituționalitate invocată este admisibilă pentru următoarele considerente:
a) textul a cărui neconstituționalitate s-a solicitat a fi constatată este cuprins în Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar excepția a fost invocată în fața Curții de Apel București, făcând astfel obiect al controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională în temeiul art. 146 lit. d din teza I din Constituția României, republicată și art. 29 alin. (1) și 2 din Legea nr. 47/1992;
b) textul de lege nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, condiție statuată în art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992;
c) textul de lege a cărui neconstituționalitate se cere a fi constatată are legătură cu soluționarea cauzei și este fundamental pentru aceasta, condiție statuată în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Referitor la chestiunea legăturii cu soluționarea cauzei, revizuentul a arătat că se impune a fi avută în vedere decizia nr. 704/2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C.proc.pen., în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 02.03.2017. În această decizie Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că, „în jurisprudența sa, a stabilit două criterii/condiții pentru existența legăturii textului criticat cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august2014).”
Prin urmare, condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.
Având în vedere aceste aspecte, petentul a precizat că textul a cărui neconstituționalitate se solicită a fi constatată, respectiv art. 453 C.proc.pen. reprezintă temeiul cererii de revizuire, fiind aplicabil în speță, iar constatarea neconstituționalității acestuia ar avea drept consecință restabilirea stării de legalitate și de constituționalitate, în sensul în care instanța care judecă cererea de revizuire va putea să analizeze și acest caz de revizuire și să pronunțe o hotărâre pe tărâmul art. 396 C.proc.pen.
d) Invocarea excepției într-o cauza ab initio inadmisibilă
În măsura în care instanța de judecată ar aprecia cererea de revizuire inadmisibilă întrucât cazul de revizuire pe care se întemeiază nu este reglementat de art. 453 C.proc.pen., excepția de neconstituționalitate se circumscrie ipotezei în care este invocată într-o cauza ab initio inadmisibilă, astfel cum a fost reținută în jurisprudența Curții Constituționale. Această excepție are ca obiect dispozițiile ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a revizuirii.
Având în vedere și decizia Curții Constituționale nr. 244/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C.proc.pen., revizuentul a apreciat că excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 453 C.proc.pen. este admisibilă în condițiile în care sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină soluția respingerii cererii, ca inadmisibilă, iar aceste prevederi figurează printre cele care necesită a fi respectate pentru a se constata admisibilitatea în principiu a revizuirii, în conformitate cu dispoziţiile art. 459 alin. (3) C.proc.pen.
Pentru aceste motive, revizuentul a solicitat să se constate că excepția de neconstituționalitate este admisibilă și să se dispună sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 raportat la art. 142 alin. (1) și art. 146 lit. d teza I din Constituția României, republicată.
Referitor la motivele de neconstituționalitate, analizând principiile degajate de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012 la cauza dedusă judecății, revizuentul a apreciat că acestea sunt valabile și pe tărâmul prezentei excepții, având vocația de a se converti, în mod direct, în motive de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 453 C.proc.pen.
Astfel, așa cum a statuat Curtea Constituțională în decizia nr. 1039/2012, reglementarea unui astfel de motiv de revizuire în Codul de procedură penală, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești pronunțate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, constituie o modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. O hotărâre judecătorească, deși definitivă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituție, de aplicare prioritară față de dispozițiile contrare din legile interne. Reformarea unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene are ca obiectiv pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu acest principiu. Așa fiind, vidul legislativ creat ca urmare a omisiunii legislative a reglementării unui astfel de caz de revizuire încalcă o obligație a statului român, recte obligația transpusă în art. 148 alin. (2) și 4 din Constituție.
Prin urmare, așa cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012, revizuentul a apreciat că necesitatea reglementării acestui caz de revizuire în Codul de procedură penală izvorăște din obligația asumată de autoritățile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Lipsa unui asemenea motiv de revizuire echivalează cu negarea forței juridice pe care o au hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra instanțelor judecătorești din statele membre și ar priva justițiabilul de efectele obligatorii ale acestor hotărâri. În consecință, ar echivala cu nesocotirea principiului aplicării cu prioritate a dreptului unional, afectând în mod direct și dreptul la un proces echitabil prescris de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 21 alin. (3) din Constituție.
S-a apreciat că încălcarea dispozițiilor art. 148 alin. (2) și 4 din Constituție are drept consecință și încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și 5 din același act normativ, care consacră valorile supreme ale statului român, respectiv principiul statului de drept, obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor.
Așa fiind, s-a apreciat că omisiunea legiuitorului de a reglementa un caz de revizuire constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și 5, art. 21 și art. 6 parag. 1, precum și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenție, precum și cele ale art. 148 alin. (2) și 4 din Constituția României, republicată.
Pentru aceste motive, petentul a solicitat să se constate că excepția de neconstituționalitate este admisibilă și să se dispună sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 raportat la dispozițiile art. 142 alin. (1) și art. 146 lit. d teza I din Constituția României, republicată.
Referitor la cazul de revizuire pe care își întemeiază cererea, revizuentul a arătat că aceasta este întemeiată pe cazul constând în pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, similar celui de la art. 21 din Legea nr. 554/2004. În acest sens, a fost invocată Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20 ZX, aceasta fiind pronunțată ulterior deciziei nr. 32/2019, solicitând instanței să o aplice direct în speța dedusă judecății.
S-a arătat că, la pag. 184 din sentința nr. 148/2017, pronunțată în dosarul nr. X/2/2008, Curtea de Apel București a făcut următoarele aprecieri: „[...] Curtea, deși s-a depășit momentul procesual al verificării legalității rechizitoriului, apreciază că rechizitoriul nu descrie într-o manieră clară inteligibilă și concisă faptele pe care se presupune că inculpații le-au săvârșit, astfel încât instanța de judecată să înțeleagă de la început în ce constă concret, punctual învinuirea adusă, totodată să poată aprecia dacă eventuale cereri formulate de inculpați și/sau parchet pentru administrarea unor noi probe sunt sau nu întemeiate (evaluare care presupune o înțelegere deplină a obiectului probațiunii în raport de faptele ce se tind a se dovedi) [...].”
Astfel, instanța de fond a recunoscut că rechizitoriul este neregulamentar/nelegal întocmit, nefiind descrise în mod clar faptele de care au fost acuzați inculpații, inclusiv revizuentul. Or, dacă faptele nu au fost înțelese de către instanța de fond, este evident că nici inculpaților nu le-a fost respectat dreptul de a fi informați în mod detaliat și complet asupra naturii și cauzei acuzației. Cu toate acestea, instanța de fond a concluzionat că s-a depășit momentul procesual al verificării legalității rechizitoriului, respectiv procedura camerei preliminare în care s-ar fi putut verifica legalitatea rechizitoriului și, în acea etapă, nu avea niciun mijloc procedural prin care să sancționeze acest viciu și să asigure garantarea dreptului inculpaților de a fi informați cu privire la acuzație. În consecință, instanța a dispus condamnarea inculpaților, printre care și a revizuentului.
Revizuentul a apreciat că, prin hotărârea instanței de fond, i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 - dreptul de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție - dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Ulterior pronunțării sentinței nr. 148/2017, definitivă prin decizia nr. 32/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX, C.J.U.E. a statuat că neregularitatea/nelegalitatea rechizitoriului (actul de sesizare a instanței) în partea ce privește natura și cauza acuzației poate fi remediată în orice etapă a procesului penal, adică și după finalizarea procedurii de cameră preliminară. În lipsa reglementării unei astfel de proceduri în dreptul intern, instanța de judecată trebuie să aplice direct dreptul Uniunii Europene, în speță decizia C.J.U.E., în vederea respectării dreptului la apărare a inculpatului și a dreptului de a fi informat în mod detaliat și complet cu privire la natura și cauza acuzației.
Astfel, considerentele și principiile degajate de decizia C.J.U.E. reflectă și confirmă încălcarea drepturilor fundamentale în dosarul nr. X/2/2008, din moment ce instanța de fond, cu toate că a constatat că „(...) deși s-a depășit momentul procesual al verificării legalității rechizitoriului, apreciază că rechizitoriul nu descrie într-o manieră clară inteligibilă și concisă faptele pe care se presupune că inculpații le-au săvârșit, astfel încât instanța de judecată să înțeleagă de la început în ce constă concret, punctual învinuirea adusă”, a dispus, totuși, condamnarea revizuentului.
Revizuentul a susținut că explicația acestor încălcări rezidă în succesiunea de norme de procedură penală care au guvernat judecarea cauzei. Astfel, judecata în cauză a început în 2008, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, însă a continuat sub imperiul noului Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare în 2014. Întrucât la data intrării în vigoare a noului cod era începută cercetarea judecătorească în cauză, aceasta nu a mai fost trimisă judecătorului de cameră preliminară, așa cum s-a procedat în cauze în care nu se începuse cercetarea judecătorească.
În conformitate cu dispozițiile art. 197 alin. (2) și 3 C.proc.pen. din 1968, dispozițiile relative la sesizarea instanței, adică cele privind legalitatea/regularitatea rechizitoriului, erau prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, aceasta putând fi invocată în orice stare a procesului.
În măsura în care judecata ar fi fost continuată potrivit regulilor prescrise de vechiul Cod de procedură penală, instanța, constatând că rechizitoriul este nelegal întocmit, așa cum rezultă chiar din sentința nr. 148/2017, ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 332 alin. (2) iar instanța de apel ar fi trebuit să pronunțe soluția prevăzuta la art. 379 pct. 2 lit. b C.proc.pen. din 1968. În condițiile în care, începând cu 01.02.2014, prezentei cauze i s-au aplicat prevederile noului Cod de procedură penală, aceste soluții nu au putut fi dispuse.
Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale “Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competența aceleiași instanțe, judecata urmând a se desfășura potrivit legii noi. ”.
De altfel, această soluție rezultă și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, în sensul în care cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se trimit judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispozițiilor art. 342 C.proc.pen. Or, în speță, la data intrării în vigoare a legii noi era începută cercetarea judecătorească, motiv pentru care instanța nu a trimis cauza judecătorului de cameră preliminară, aceasta rămânând în competența aceleiași instanțe.
Deși soluția de la art. 379 pct. 2 lit. b C.proc.pen. din 1968 a fost preluată de dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b C.proc.pen., cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin. (2) respectiv încălcarea dispozițiilor privind sesizarea instanței (rechizitoriului), nu se regăsește printre cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 C.proc.pen. - Nulitățile absolute. Pe cale de consecință, nici soluția de la art. 332 alin. (2) C.proc.pen. din 1968 nu se regăsește în noul Cod de procedură penală. O soluție similară se regăsește la art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (3) lit. a C.proc.pen., însă aceasta poate fi dispusă doar de judecătorul de cameră preliminară, nicidecum de instanța de judecată. Or, în speță, instanța de judecată, și nu judecătorul de cameră preliminară, a constatat că actul de sesizare a instanței „nu descrie într-o manieră clară inteligibilă și concisă faptele pe care se presupune că inculpații le-au săvârșit, astfel încât instanța de judecată să înțeleagă de la început în ce constă concret, punctual învinuirea adusă, totodată să poată aprecia dacă eventuale cereri formulate de inculpați și/sau parchet pentru administrarea unor noi probe sunt sau nu întemeiate (...)”, acesta fiind nelegal/neregulamentar întocmit. Neavând, însă, instrumentele procedurale prevăzute de vechiul Cod de procedură penală și nefiind nici în etapa camerei preliminare, judecătorul primei instanțe a apreciat că se află în imposibilitatea de a proceda la remedierea neregularităților rechizitoriului sau de a trimite cauza la parchet, cu consecința încălcării drepturilor substanțiale ale revizuentului, astfel cum rezultă din decizia C.J.U.E. din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX.
Cu privire la efectele juridice ale hotărârilor preliminare ale C.J.U.E., la care se face referire în decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012, revizuentul a învederat că instanța de judecată este obligată să aplice direct Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX, obligație ce rezultă din dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituția României, republicată și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012. Aplicarea directă a hotărârii C.J.U.E. are drept scop restabilirea legalității, în contextul în care drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 - dreptul de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție - dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene au fost substanțial încălcate în cauză, astfel cum rezultă în mod explicit chiar din sentința nr. 148/2017, citată supra, care a fost pronunțată anterior Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20 ZX.
S-a mai arătat că sentința nr. 148/2017 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin decizia nr. 32/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. X/2/2008, nu poate fi considerată legală, atât timp cât aceasta este contrară dreptului Uniunii Europene. Posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești pronunțate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit și de restabilire a legalității în prezenta cauză.
În concluzie, revizuentul a solicitat să se admită în principiu cererea de revizuire și, în rejudecare, să se anuleze sentința nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. X/2/2008, rămasă definitivă prin decizia nr. 32/A/07.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, să se dispună, în principal, achitarea sa, în conformitate cu art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a C.proc.pen. - fapta nu există, în subsidiar potrivit art. 396 alin. (5) raportat art. 16 alin. (1) lit. b C.proc.pen. - fapta nu e prevăzută de legea penală și în al doilea subsidiar, să se dispună încetarea procesului penal, în conformitate cu art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C.proc.pen. - a intervenit prescripția răspunderii penale.
Analizând cu prioritate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate invocată de revizuentul condamnat, Curtea de Apel București a constatat următoarele:
Conform art. 29 alin. (1) 2 și 3 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.”
Se desprind astfel condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, respectiv: ridicarea ei în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; de către oricare dintre părțile litigante, de către procuror, în cauzele în care participă sau, din oficiu, de către instanțele de judecată ori de arbitraj comercial; legea sau ordonanța ori dispozițiile din lege sau ordonanță să fie în vigoare; acestea din urmă să aibă legătură cu soluționarea cauzei; să nu fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții.
Curtea de Apel București a constatat că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de revizuentul-condamnat A în fața instanței de judecată, dispozițiile art. 453 C.proc.pen. fiind în vigoare la acest moment și nefiind declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară pe aspectele invocate de revizuent.
În privința legăturii cu soluționarea cauzei, conform art. 459 alin. (3) lit. c C.proc.pen. una dintre condițiile prevăzute cumulativ de lege pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire presupune invocarea unor temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale, temeiuri legale care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a C.proc.pen.
Spre deosebire de materia contenciosului administrativ (art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), în materie penală nu constituie caz de revizuire pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.
Curtea de Apel București a reținut că revizuentul condamnat critică în etapa admisibilității în principiu a cererii de revizuire omisiunea legiuitorului de a reglementa un caz de revizuire asemănător în materie procesual penală, omisiune care, după cum se va arăta în continuare, conduce în cauză la respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire.
Prin urmare, în condițiile în care excepția de neconstituționalitate are ca obiect tocmai inexistența unui caz de revizuire printre cele prev. de art. 453 alin. (1) C.proc.pen. – pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României – aceasta nu este inadmisibilă pe considerentul că a fost invocată într-o cerere ab initio inadmisibilă.
În privința omisiunilor legislative, Curtea de Apel București a reținut că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. În jurisprudența Curții Constituționale a României s-a cristalizat distincția între omisiunile legislative care prezintă relevanță constituțională (și care pot fi cenzurate de Curtea Constituțională pe calea controlului de constituționalitate) și cele care nu prezintă o astfel de relevanță (determinând respingerea sesizărilor ca inadmisibile).
Astfel, în numeroase cazuri, respingând ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a apreciat că admiterea excepției în raport de critici care puneau în discuție omisiuni legislative ar echivala cu subrogarea acesteia în sfera de competență a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit căruia instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului - decizia nr. 89/2014, decizia nr. 502/2014, decizia nr. 44/2015, decizia nr. 130/2015.
De asemenea, Curtea Constituțională a respins excepții de neconstituționalitate apreciind că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituționalitate, „ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunța, neavând competența de a modifica dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (decizia nr. 367/2015). Curtea Constituțională nu are competența de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigențele constituționale și să constate constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestora” – decizia nr. 162/2016, decizia nr. 102/2016.
Prin urmare, dacă instanța constituțională se socotește necompetentă, soluția pronunțată este de inadmisibilitate, problematica analizată rămânând la latitudinea legiuitorului și în marja de apreciere a acestuia, evident în limitele Constituției și a legii. Dacă instanța constituțională se socotește însă competentă, în sensul constatării unei omisiuni legislative cu relevanță constituțională, soluția este de admitere a excepției de neconstituționalitate, cu consecința obligării legiuitorului de punere în acord a dispozițiilor constatate neconstituționale cu prevederile Constituției, în lumina deciziei Curții, în condițiile art. 147 din Constituție.
Cu titlu de exemplu, în materie procesual penală, prin decizia nr. 302/2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b C.proc.pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.
Prin urmare, instanța a constatat că finele de neprimire prev. de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 cade în analiza Curții Constituționale a României, singura în măsură să aprecieze dacă omisiunea legislativă are sau nu relevanță constituțională.
Din moment ce admiterea excepției de neconstituționalitate în sensul dorit de revizuentul condamnat ar conduce la redeschiderea procedurilor în prezenta cauză, respectiv repunerea în discuție a admisibilității în principiu cu consecința analizării condiției prev. de art. 459 alin. (1) lit. e C.proc.pen., Curtea de Apel București a apreciat că este îndeplinită și condiția privind legătura cu soluționarea cauzei.
Opinia instanței de judecată:
Dreptul Uniunii nu impune reglementarea în dreptul național procesual a căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii pentru cazul încălcării normelor de drept substanțial european, iar în jurisprudența C.J.U.E. a fost mereu amintită importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale.
Dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 59 și jurisprudența citată; Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 29).
În lumina considerentelor arătate, Curtea de Apel București a reținut că reglementarea căilor extraordinare de atac în materie procesual penală, a cazurilor în care acestea pot fi exercitate, intră în competența exclusivă a legiuitorului național, autoritatea de lucru judecat prevalând în raport cu principiul respectării supremației dreptului uniunii europene.
Nereglementarea în materie procesual penală a cazului de revizuire constând în pronunțarea unei hotărâri definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României (încălcare stabilită printr-o hotărâre a C.J.U.E., ulterioară dobândirii autorității de lucru judecat de către hotărârea penală) nu este în măsură să conducă la constatarea neconstituționalității art. 453 alin. (1) C.proc.pen.
În aceste condiții, în opinia instanței, excepția de neconstituționalitate ridicată de revizuentul condamnat apare ca fiind inadmisibilă deoarece admiterea excepției ar echivala cu subrogarea Curții Constituționale a României în sfera de competență a legiuitorului.
Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de revizuire, Curtea de Apel București a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 148/F din 10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. X/2/2008, s-au dispus următoarele cu privire la inculpatul A:
S-a constatat că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969.
În temeiul art. 396 alin. (1) și 2 C.proc.pen., art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 ind. 1 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 și art. 5 C.pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare (punctul „D” din rechizitoriu). În baza art. 64 - art. 65 alin. (1) lit. a și b C.pen. din 1969, s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, toate pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În baza art. 86 ind. 1 C.pen. din 1969, s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere și s-a stabilit un termen de încercare de 2 ani, conform dispozițiilor art. 86 ind. 2 C.pen. din 1969. În baza art. 86 ind. 3 alin. (1) C.pen. din 1969, a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de Protecție a victimelor și reintegrară socială a infractorilor; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.
În temeiul art. 86 ind. 4 C.pen. din 1969, s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori obligațiile care îi revin pe durata termenului de încercare.
În temeiul art. 386 C.proc.pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului A din art. 25 raportat la art. 246 248 ind. 1 C.pen. din 1969 și art. 25 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 în art. 26 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 (un act material).
În temeiul art. 386 C.proc.pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului A din art. 25 raportat art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 în art. 31 alin. (2) C.pen. din 1969 raportat la art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 26 raportat la art. 289 C.pen. din 1969.
În temeiul art. 386 C.proc.pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului A din art. 25 raportat 291 C.pen. din 1969 în art. 31 alin. (2) C.pen. din 1969 raportat la art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 291 C.pen. din 1969.
În temeiul art. 396 alin. (1) și 5 C.proc.pen., raportat la art. 16 lit. a C.proc.pen., a fost achitat inculpatul A pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 26 raportat la art. 246 ind. 1 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C.pen.
În temeiul art. 396 alin. (1) și 5 C.proc.pen., raportat la art. 16 lit. b teza a II-a C.proc.pen., a fost achitat inculpatul A pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C.pen.
În temeiul art. 396 alin. (1) 6 și 8 C.proc.pen. raportat la art. 16 lit. f C.proc.pen., cu aplicarea art. 121 lit. d C.pen. din 1969 și art. 124 C.pen. din 1969, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 26 raportat la art. 289 C.pen. din 1969, art. 31 alin. (2) C.pen. din 1969 raportat art. 25 C.pen. din 1969, raportat la art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 289 C.pen. din 1969, art. 31 alin. (2) C.pen. din 1969 raportat la art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 291 C.pen. din 1969, art. 291 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 (punctul „D” din rechizitoriu).
Prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul nr. X/P/2005 din 24.10.2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combaterea Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, a fost trimis în judecată, printre alții, inculpatul A pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 25 raportat la art. 246 C.pen. din 1969 și la art. 248/1 C.pen. din 1969, complicitate la fals intelectual, prev. de art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 289 C.pen. din 1969, uz de fals, prev. de art. 291 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969, instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 26 art. 246 și la art. 248 C.pen. din 1969, instigare la complicitate la fals intelectual prev. de art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 26 și la art. 289 C.pen. din 1969, instigare la fals intelectual, prev. de art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 289 C.pen. din 1969, instigare la uz de fals, prev. de art. 25 raportat la art. 291 C.pen. din 1969, complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, prev. de art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat și la art. 248/1 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prev. de art. 323 alin. (1) și 2 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. din 1969 în raport cu toate faptele.
În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut, în fapt, că pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, la Primăria AW a fost constituită Comisia formată din inculpații B, primarul municipiului, președinte, C, la acea dată consilier local, membru, D, director la Administrația Publică Locală, membru, E, director Direcția Patrimoniu, membru, F, consilier local, membru, G, la acea dată consilier juridic în cadrul Primăriei AW, membru, H, director executiv, Direcția Tehnic Investiții, membru (Dispoziția nr. 854/15.05.2001, vol. 100, f. 183). Această componență a Comisiei a fost modificată prin Dispoziția nr. 182/29.01.2003, în sensul că inculpatul F a fost revocat și înlocuit cu inculpatul I, consilier juridic, angajat al Primăriei AW. Ulterior, în luna august 2004, urmare a încetării raporturilor de muncă ale inculpatului G cu Primăria AW în comisie a fost numită, în calitate de membru, inculpata J, consilier juridic în cadrul aceleiași autorități publice (vol. 100, f. 184).
În procedura de soluționare a notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001, prin dispoziții ale primarului, inculpatul B, cu sprijinul nemijlocit al membrilor Comisiei de aplicare a acestui act normativ, inculpații C, D, E, F, H, I, G și J, al inculpaților K, L, M și N, funcționari în cadrul Primăriei AW, al inculpatelor O, registrator de carte funciară și P, asistent registrator, ambele din cadrul O.C.P.I. Constanța, cu participația penală a celorlalți inculpați și anume, mandatarii Q, A, R și S, a notarilor publici T, U și V, moștenitorii persoanelor îndreptățite W și AR, cesionarii cumpărători de drepturi succesorale X și Y, Z, prin firma sa AA S.A., AB și AC, AD, prin S.C. „AE” S.A., și AF, AG, AH și AI, ca persoană fizică și prin firma sa „AJ” S.A., interpușii cumpărători de terenuri, inculpații AK, AL și AM, prin firma sa S.C. AN. S.A. și AO S.A., la care era acționar, și cu participația penală esențială a inculpatului AP, evaluatorul agreat de Primăria AW, au fost constituite drepturi de proprietate privată asupra unor vaste teritorii intravilane, din patrimoniul Municipiului Constanța și din domeniul public al statului, prin întocmirea de documente oficiale și sub semnătură privată cu conținut fals, cu încălcarea gravă, cu știință, a atribuțiilor de serviciu, în ambele modalități normative, și prin încălcarea flagrantă a dispozițiilor privind restituirea proprietăților, conținute în Legea nr. 10/2001.
Analiza notificărilor, în raport cu documentele prin care s-au restituit și atribuit terenuri, a evidențiat că, legal, a fost revendicată suprafața de 309.549 mp, iar restituirile și atribuirile, de care au beneficiat cei îndreptățiți, privesc suprafața de cca 172.997 mp, în vreme ce restituirile și atribuirile nelegale privesc terenuri în suprafața de 854.770 mp. La aceasta s-a adăugat suprafața de 49.542 mp, afectată, de asemenea, nelegal, din patrimoniul Municipiului Constanța, în beneficiul cumpărătoarei de drepturi litigioase AE, precum și suprafața de 22.793 mp de plajă care a fost intabulată cu acte false în proprietatea Primăriei AW.
S-a apreciat că notificările nu au fost soluționate nici în termenul de 60 de zile, prevăzut de Legea nr. 10/2001, nici ulterior, în favoarea notificatorilor, aceștia fiind determinați, după trecerea unor perioade de timp îndelungate, de 2 până la 3 ani, ori să-și vândă drepturile succesorale ori să vândă terenurile în cauză, premergător emiterii dispoziției de primar sau consecutiv acesteia, în ambele cazuri, pentru sume de bani ce reprezintă mai puțin de 1% din valoarea terenurilor la care au fost obligați să renunțe.
Analiza rapoartelor de evaluare privind terenurile ce au făcut obiectul atribuirilor în compensare și al unor restituiri pe același amplasament, realizate în baza comenzilor emise de Primăria AW, a relevat că fie au fost evaluate terenuri care au fost restituite pe același amplasament, fie evaluările privesc terenuri atribuite ca măsuri reparatorii în compensare pe alte amplasamente, prețurile au fost subevaluate, determinate la un nivel prestabilit, astfel încât echivalentul valoric, egal cu valoarea terenului notificat, să includă terenuri în suprafață totală cât mai mare, pentru satisfacerea intereselor frauduloase ale inculpaților.
În toate cazurile, persoanele care au notificat, personal sau prin mandatarii lor, au acceptat terenurile ce le-au fost propuse pentru atribuire și, premergător atribuirii ori consecutiv acesteia, în deplină cunoștință de cauză asupra caracterului ilicit al acțiunilor lor, cu complicitatea unor interpuși, au transmis proprietatea asupra terenurilor ce le-au fost atribuite în plus unora dintre inculpați și persoanelor din sfera de interese a acestora.
S-a reținut că pentru atingerea scopului infracțional urmărit, majoritatea terenurilor au fost subevaluate, unele la prețuri de 10 ori mai mici decât prețurile terenurilor martor, toate mai valoroase decât acestea, iar această situație se regăsește în toate cazurile de retrocedare ce fac obiectul urmăririi penale (AQ, AR AS, S Q, și W).
Prin raportul de constatare tehnico științifică s-au făcut aprecieri și cu privire la procedeele folosit de evaluator, pentru obținerea unor prețuri subevaluate, materializate în: aplicarea fără niciun temei a unor corecții negative la caracteristicile (parametrii) terenului evaluat, privind gradul de echipare cu utilități, restricții de folosire, adecvarea suprafeței, aspectul urbanistic al vecinătăților, ponderea suprafeței construibile, natura terenului, situația juridică, destinația de utilizare, exprimate în coeficienți procentuali, unitari, subunitari ori supraunitari de valori ce diferă de la metoda de evaluare a comparațiilor de piață la cea a comparațiilor prin bonitare, deși privesc aceeași caracteristică a terenului analizat; aplicarea de corecții în limite valorice mai mici decât cele corespunzătoare parametrilor analizați și cotarea negativă a unor parametri definiți pozitiv de realitatea de fapt a terenurilor evaluate; evaluarea la un preț a terenului revendicat și la alt preț, de mai multe ori mai mic, a aceluiași teren cu ocazia stabilirii valorii de restituire, pe temeiul existenței unor concesiuni realizate în afara condițiilor legii, precum și evaluarea la prețuri diferite a unor terenuri din același corp de proprietate sau ale terenurilor cu care se învecinează; determinarea valorii terenurilor pe care le-a evaluat la nivelul prețurilor prestabilite de inculpata AT, cu două luni mai înainte de realizarea evaluărilor; folosirea și a unor metode de evaluare total neadecvate scopului evaluărilor, în discordanță cu realitatea de fapt a bunurilor imobiliare supuse evaluării. Astfel, mai multe terenuri le-a evaluat prin patru metode și anume, comparația de piață, comparația prin bonitare, metoda tehnicilor reziduale și cea a rentei capitalizate, ultimele două, improprii evaluării terenurilor restituibile în natură sau în echivalent valoric. În concret, metoda tehnicilor reziduale se aplică în cazul terenurilor ocupate de construcții cu scop economic, cu valoare cunoscută sau posibil de estimat cu precizie ridicată, când venitul anual net este cunoscut sau poate fi estimat, și piața permite extragerea ratelor de capitalizare atât pentru clădiri, cât și pentru terenuri, iar cealaltă, denumită corect metoda capitalizării rentei funciare, este utilă când există informații de pe piața închirierilor imobiliare. Or, în cazurile analizate toate terenurile atribuite au fost fără construcții, iar o piață a închirierilor de terenuri intravilane nu există.
Fără excepție, modalitățile de evaluare având la bază elementele precizate mai sus, regăsite în toate rapoartele de evaluare referitoare la terenurile care au fost analizate comparativ, au condus la stabilirea unor valori mult inferioare prețurilor de piață din perioada respectivă, cu consecința atribuirii de terenuri în suprafețe de două până la de patru ori mai mari decât suprafețele terenurilor notificate, instituțiile prejudiciate fiind Municipiul Constanța și Statul Român.
Pe de altă parte, materialele cartografice puse la dispoziție de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, documentațiile cadastrale și planurile de situație comunicate de O.C.P.I. Constanța, datele comunicate de CN Administrația Porturilor Maritime Constanța și Direcția Apelor Dobrogea-Litoral, precum și documentele trimise de Primăria AW au evidențiat aspecte esențiale ce privesc zona exactă în care este amplasat terenul evaluat și atribuit, poziționarea terenului față de utilități, tipul de drum de acces, dimensiunile, formă, orientarea, restricțiile de folosire, aspectul urbanistic al vecinătăților, regimul de înălțime, utilizarea terenului și au permis argumentarea cazurilor de subevaluare rezultate din aplicarea defectuoasă a coeficienților de corecție specifici metodelor de evaluare utilizate de învinuitul evaluator AP.
Au făcut obiectul analizei comparative a constatării tehnico-științifice terenurile care au fost evaluate la prețuri vădit inferioare, atât față de prețurile terenurilor martor, față de prețurile stabilite, pentru aceleași terenuri, în aceeași perioadă, pentru ipoteci bancare, cât și față de prețurile stabilite pentru aceleași terenuri, mari când terenul a fost evaluat că bun revendicat, inferior, de mai multe ori mai mic, în evaluarea pentru restituire în natură.
S-a reținut că principiul de bază care a guvernat constatarea este exprimat de utilizarea metodelor de evaluare care au fost folosite și de evaluatorul agreat de Primăria AW și anume comparația de piață și comparația prin bonitare.
Astfel, s-a reținut că prețurile mai mari ale terenurilor, astfel cum sunt explicate de raportul de constatare, în cadrul analizelor comparative cu aceleași terenuri, evaluate în procedura de soluționare a notificărilor, sunt rezultatul aplicării corecțiilor de preț corespunzătoare situațiilor de fapt reale, referitoare la localizare, accesul la utilități, destinația de utilizare ș.a.m.d., și nicidecum nu sunt urmarea unei evaluări pe alte baze, cu alte criterii decât cele ce se regăsesc în rapoartele de evaluare ale Primăriei AW, dar care au fost exploatate pentru a susține interesele ilicite urmărite.
Conform raportului de constatare tehnico-științifică, prin atribuirile nelegale de terenuri, s-a cauzat un prejudiciu în valoare totală de 61.086.947 $ și 61.383.874 €, din care, în valoare de 28.690.275 $ și 11.313.347 €, în paguba Municipiului Constanța, în valoare de 432.000 €, în paguba orașului Năvodari, iar în valoare de 32.396.672 $ și 49.638.527 € în paguba Statului Român.
De asemenea, s-a reținut că inculpații și complicii lor au obținut importante avantaje patrimoniale ce constau în terenuri și în sumele de bani obținute din vânzarea unora dintre acestea.
Ca urmare a apelurilor declarate în cauză, prin decizia penală nr. 32/A din data de 07.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, în dosarul nr. X/2/2008, s-au dispus următoarele cu privire la inculpatul A:
Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație - Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul Năvodari, inculpații Q Georgică, J, L, M, O și N și de petenta AN împotriva sentinței penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a Penală, în dosarul nr. X/2/2008, a fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare:
În baza art. 386 alin. (1) C.proc.pen., a fost schimbată încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută art. 26 C.pen. din 1969 cu referire la art. 13 din Legea nr. 78/2000 și art. 248 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 în infracțiunea prevăzută de art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 248 C.pen. din 1969 cu referire la art. 248 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969, în privința inculpatului A.
În baza art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 248 C.pen. din 1969 cu referire la art. 248 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 și art. 5 C.pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată (pct. D - Rechizitoriu). În baza art. 65 C.pen. din 1969, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b C.pen. din 1969, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale. S-a făcut aplicarea art. 71 C.pen. din 1969, art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b C.pen. din 1969.
În baza art. 323 alin. (1) și 2 C.pen. din 1969 și art. 5 C.pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni. S-a făcut aplicarea art. 71 C.pen. din 1969, art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b C.pen. din 1969.
În baza art. 33 lit. a C.pen. din 1969, art. 34 alin. (1) lit. b C.pen. din 1969 și art. 35 alin. (1) C.pen. din 1969, au fost contopite pedepsele aplicate în cauză, inculpatul A urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b C.pen. din 1969. Sa făcut aplicarea art. 71 C.pen. din 1969, art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b C.pen. din 1969.
În baza art. 396 alin. (6) C.proc.pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C.proc.pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A pentru instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 246 C.pen. din 1969 cu referire la art. 248/1 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C.pen.; complicitate la fals intelectual, prev. de art. 26 C.pen. din 1969 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C.pen.; uz de fals în formă continuată, prev. de art. 291 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 și art. 5 C.pen.; instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 26 C.pen. din 1969, cu referire la art. 246 C.pen. din 1969 și art. 248/1 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C.pen.; instigare la complicitate la fals intelectual, prev. de art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 26 C.pen. din 1969 cu referire la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C.pen.; instigare la fals intelectual, prev. de art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C.pen.; instigare la uz de fals, prev. de art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 291 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C.pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu trimitere la dispozițiile art. 453 C.proc.pen., Curtea de Apel București a reținut că aceste prevederi enumeră cazurile în care pot fi revizuite hotărârile judecătorești definitive, însă cazul invocat de revizuentul condamnat, respectiv pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, nu este prevăzut de lege.
În esență, în susținerea cererii de revizuire, s-a solicitat înlăturarea aplicării normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești și să se acorde prevalență supremației dreptului Uniunii Europene. S-a reținut că, pe aceste aspecte, chiar în jurisprudența C.J.U.E. s-a stabilit că dreptul Uniunii Europene nu poate impune instanței naționale o astfel de soluție, chiar dacă s-ar putea astfel îndrepta o situație națională incompatibilă cu dreptul uniunii (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 59 și jurisprudența citată; Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 29).
Curtea de Apel București a reținut că în etapa admisibilității în principiu a cererii de revizuire instanța examinează potrivit dispozițiilor art. 459 alin. (3) lit. c C.proc.pen., dacă revizuentul a invocat temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale, iar în cauza de față, în raport cu aspectele invocate în susținerea cererii de revizuire, nu se poate reține că temeiul invocat ar fi prevăzut de lege.
Față de aceste considerente, în baza art. 29 alin. (2) și 4 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea de Apel București a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 C.proc.pen. în raport cu prevederile art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, invocată de revizuentul condamnat A.
În baza art. 459 alin. (5) C.proc.pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat A împotriva sentinței penale nr. 148/F/10.07.2017 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, pronunțată în dosarul nr. X/2/2008.
Împotriva sentinței penale penale nr. 179/F din 25 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în dosarul nr. X/2/2024 (X/2024), a formulat apel revizuentul A.
În susținerea căii de atac, în esență, apelantul revizuent A a arătat că, într-adevăr, nu este reglementat în mod formal de Codul de procedură penală motivul de revizuire invocat în susținerea cererii, însă, tocmai din acest motiv, a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 C.proc.pen., apreciind că textul este neconstituțional în măsura în care nu reglementează și cazul de revizuire similar celui din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și anume cel potrivit căruia se poate face revizuire în cazul în care decizia a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității aplicării dreptului european, prevăzut de art. 148 alin. (2) și 4 coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar prima instanță a dispus sesizarea instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționaltitate invocată.
S-a învederat că cererea de revizuire este întemeiată, în principal, pe decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012 și pe Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX.
În opinia revizuentului, trebuie să constituie motiv de revizuire situația în care o decizie a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității aplicării dreptului european, motiv de revizuire care se desprinde din tratatul de aderare la care România este parte, dar și din obligația aplicării cu prioritate a principiului dreptului Uniunii Europene, desprins din art. 148 alin. (2) și 4 din Constituție. Revizuentul a susținut că lipsa reglementării unui astfel de motiv de revizuire îi aduce o vătămare situației sale juridice, întrucât nu poate beneficia de deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Pe cale de consecință, s-a apreciat că instanța poate aplica în mod direct dispozițiile art. 148 alin. (2) și 4 coroborat cu art. 20 din Constituție, prin raportare la considerentele general obligatorii și cu valoare de principiu din decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012 și din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX.
În concluzie, urmare a aplicării dispozițiilor art. 148 alin. (2) și 4 din Constituție și a deciziei Curții Constituționale nr. 1039/2012, precum și a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX, s-a solicitat să se dispună admiterea apelului și, pe fond, admiterea în principiu a cererii de revizuire.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că următoarele:
Se observă că judecarea apelului se realizează din perspectiva soluției pronunțate prin sentința apelată - fiind vorba despre soluționarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă și nu de soluționarea fondului cauzei.
Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanței penale să revină asupra propriei hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.
Reglementarea generală a revizuirii este cuprinsă în cadrul dispozițiilor art. 452 - 464 C.proc.pen.
La momentul analizării admisibilității în principiu a cererii de revizuire, conform prevederilor art. 459 alin. (3) C.proc.pen., „(3) Instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4)
Revizuentul și-a întemeiat cererea pe un caz de revizuire care ar consta în pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat, în opinia sa, la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, similar celui de la art. 21 din Legea nr. 554/2004, în acest sens, invocând Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX, pronunțată ulterior deciziei nr. 32/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, potrivit art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată”, însă, spre deosebire de materia contenciosului administrativ, în materie penală nu este reglementat un astfel de caz în Codul de procedură penală.
Relativ la cele ce precedă, se constată că revizuentul nu a invocat temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale, temeiul invocat de acesta, respectiv pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, neregăsindu-se printre motivele de revizuire reglementate în mod expres și limitativ de art. 453 alin. (1) lit. a C.proc.pen.
Astfel cum a reținut și Curtea de Apel București, în realitate, revizuentul solicită înlăturarea aplicării normelor interne de procedură, care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești și să se acorde prevalență supremației dreptului Uniunii Europene.
În privința importanței pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04).
Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere că, prin hotărârea atacată, prima instanță a admis cererea formulată de revizuent privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 C.proc.pen. în raport cu prevederile art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar în situația în care instanța de contencios constituțional va admite această sesizare, revizuentul are la dispoziție remediile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală.
Având în vedere considerentele expuse, conform dispozițiilor art. 421 alin. (1) lit. b C.proc.pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A împotriva sentinței penale nr. 179/F din 25 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în dosarul nr. X/2/2024 (X/2024).
Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C.proc.pen., va fi obligat apelantul revizuent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit dispozițiilor art. 275 alin. (6) C.proc.pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 180 lei, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A împotriva sentinței penale nr. 179/F din 25 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în dosarul nr. X/2/2024 (X/2024).
Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 180 lei, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2024.