Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 518/A din 30.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I Penală în dosarul nr. x/300/2021, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 563 din data de 13.09.2023, pronunțată în dosarul nr. x/300/2021, Judecătoria Sectorului 2 București a hotărât următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (2) C.proc.pen., cu aplicarea art. 76 alin. (1) C.pen. și art. 75 alin. (2) lit. b C.pen., a condamnat pe inculpatul A (părinți – (...), născut la data de (...) în sectorul 1, mun. București, cu domiciliul în com. Grădinari, sat (...), str. (...), jud. Giurgiu, studii liceale, C.N.P. (...)) la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj judiciar în formă continuată, prev. de art. 279 alin. (1) și 4 C.pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C.pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C.pen. [6 (șase) acte materiale - persoană vătămată B].
În temeiul art. 67 alin. (1) C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. n C.pen., respectiv a drepturilor de a comunica cu persoana vătămată B, cu soțul acesteia, C, și de a se apropia la mai puțin de 50 de metri de aceștia, pe o perioadă de 3 ani, de la rămânerea definitivă a sentinței.
În temeiul art. 65 alin. (1) C.pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară.
În temeiul art. 396 alin. (2) C.proc.pen., cu aplicarea art. 76 alin. (1) C.pen. și art. 75 alin. (2) lit. b C.pen., a condamnat pe inculpatul A (la pedeapsa de 6(șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj judiciar în formă continuată, prev. de art. 279 alin. (1) și 4 C.pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C.pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C.pen. [3 (trei) acte materiale - persoană vătămată D].
În temeiul art. 67 alin. (1) C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. n C.pen., respectiv a drepturilor de a comunica cu persoana vătămată D și de a se apropia la mai puțin de 50 de metri de aceasta, pe o perioadă de 3 ani, de la rămânerea definitivă a sentinței.
În temeiul art. 65 alin. (1) C.pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară.
În temeiul art. 38 alin. (1) C.pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b C.pen., la pedeapsa cea mai grea, de 8 luni închisoare, a adăugat sporul obligatoriu de 2 luni închisoare (6 luni /3), urmând ca inculpatului să i se aplice pedeapsa principală rezultantă de 10(zece) luni închisoare.
În temeiul art. 45 alin. (2) C.pen., a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa rezultantă a închisorii, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n C.pen., respectiv a drepturilor de a comunica cu persoana vătămată B, cu soțul acesteia, C, cu persoana vătămată D și de a se apropia la mai puțin de 50 de metri de aceștia, pe o perioadă de 3 ani, de la rămânerea definitivă a sentinței.
În temeiul art. 45 alin. (5) C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară, ce se va executa doar în caz de anulare sau revocare a suspendării pedepsei sub supraveghere.
În temeiul art. 404 alin. (6) ind.1 C.proc.pen., s-a constatat că persoana vătămată B, C și persoana vătămată D pot solicita emiterea unui ordin european de protecție în condițiile legii.
În temeiul art. 91 alin. (1) C.pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condițiile art. 92 alin. (1) C.pen., ce se va calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În temeiul art. 93 alin. (1) C.pen. l-a obligat pe inculpat ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Giurgiu, la datele fixate de acesta;
b)să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b C.pen. l-a obligat pe inculpat ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune Giurgiu sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.
În temeiul art. 93 alin. (3) C.pen., a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 90 de zile, în cadrul Primăriei Grădinari, jud. Giurgiu sau al Primăriei Buturugeni, jud. Giurgiu, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
În temeiul art. 404 alin. (2) C.proc.pen. rap. la art. 91 alin. (4) C.pen., a atras atenția inculpatului asupra faptului că nerespectarea măsurilor de supraveghere sau neexecutarea obligațiilor impuse ori săvârșirea unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere atrage revocarea suspendării și executarea pedepsei.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a C.proc.pen., cu referire la art. 72 alin. (1) C.pen. a dedus din pedeapsa principală a închisorii o zi, corespunzătoare reținerii inculpatului, în cauză, începând cu data de 10.02.2021, ora 10:30, și până la data de 11.02.2021, ora 10:30.
În temeiul art. 399 alin. (1) C.proc.pen., a menținut măsura controlului judiciar sub care se află inculpatul.
În temeiul art. 109 alin. (1) C. pen., a luat față de inculpat măsura de siguranță a obligării la tratament medical, până la însănătoșire.
În temeiul art. 25 C.proc.pen. și art. 397 C.proc.pen. raportat la disp. art. 1357 art. 1381 alin. (1) și art. 1385 alin. (1) C.civ., a admis, în parte, acțiunile civile formulate și a obligat inculpatul la plata către partea civilă D a sumei de 500 lei și către partea civilă B a sumei de 2000 lei, drept despăgubiri civile pentru acoperirea prejudiciilor morale generate prin săvârșirea infracțiunilor.
Prin decizia penală nr. 518/A din 30.04.2024, pronunțată în dosarul nr. x/300/2021, Curtea de Apel București - Secția I Penală, în temeiul art. 421 pct.2 lit. a C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. 563 din data de 13.09.2023 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/300/2021.
A desființat în parte sentința penală apelată și în fond rejudecând:
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a C.proc.pen., cu referire la art. 72 alin. (1) C.pen. și art. 184 alin. (28) C.proc.pen., a dedus din pedeapsa principală a închisorii, durata internării medicale cuprinsă între 24.10.2022- 15.11.2022, precum și durata măsurii preventive începând cu data de 10.02.2021, ora 10:30, și până la data de 11.02.2021, ora 10:30, corespunzătoare reținerii inculpatului, în cauză.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.
În baza art. 241 alin. (1) lit. c Cod de procedură penală, a constatat încetată de drept măsura controlului judiciar sub imperiul căreia se află inculpatul, la data pronunțării deciziei.
Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat recurs în casație inculpatul A, la data de 14.06.2024.
Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul a susținut că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj judiciar, astfel cum este reglementată de prevederile art. 279 alin. (1) și (4) rap. art. 206 alin.(l) C. pen. (fiind astfel incidente dispozițiile art. 438 alin.(l) pct.(7) C. proc. pen.).
A susținut că latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 279 alin. (4) C. pen. se realizează sub condiția exercitării profesiei de avocat (E), însă, la momentul consumării discuțiilor contradictorii, activitatea specifică profesiei de avocat era finalizată.
A arătat că, față de faptul că reprezentanții E susțin că nu mai aveau nicio obligație profesională în raporturile contractuale cu inculpatul este cert faptul că discuțiile contradictorii nu mai priveau exercitarea profesiei de avocat (acestea având un caracter particular).
În al doilea rând, a susținut că discuțiile contradictorii (cu provocări evidente din partea reprezentanților E) nu au natura unor amenințări în sensul prevăzut de lege, aceste discuții reprezentând, de fapt, un „ jargon” la care au recurs părțile.
A mai precizat recurentul că această stare de temere a constituit pentru reprezentanții E un motiv evident de publicitate (specifică în mod curent acestor persoane pentru atragerea atenției publicului, iar această publicitate a fost atinsă prin obținerea condamnării sale).
În ceea ce privește amenințarea, ca faptă penală în raport cu reprezentanții E, a arătat că se impune examinarea pct. 24 din Decizia Curții Constituționale nr. 36/04.02.2020, în care se arată că „Amenințarea trebuie să aibă aptitudinea producerii unei stări de temere: pentru a analiza îndeplinirea acestei cerințe esențiale a infracțiunii, parte a laturii obiective ale acesteia, trebuie avute în vedere în mod evident anumite criterii subiective raportate la persoana victimei, și anume calitatea sa, starea sa psihică sau gradul de instruire, experiența și priceperea acesteia".
A susținut inculpatul că amenințarea trebuie să fie serioasă și succeptibilă să alarmeze (Trib. București, Secția I Penala, decizia nr. 487/2003 consemnare Pg.7, subsol,V. Cioclei, Drept penal, partea specială I, Curs Universitar, Editura C.H Beck).
Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 518/A din data de 30 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/300/2021(x/2023), prin încheierea din data de 30 octombrie 2024, Înalta Curte a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., astfel că, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia.
Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 518/A din data de 30 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/300/2021 (x/2023), prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are, așadar, ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) Cod de procedură penală, având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 Cod de procedură penală, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, care vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
Astfel cum s-a menționat și în cuprinsul încheierii de admitere în principiu, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (spre exemplu, deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 503/RC din 09 noiembrie 2021, nr. 352/RC din 14 iulie 2022, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, etc.).
I. În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpatul A a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 Cod de procedură penală, susținând, în esență, că fapta de ultraj judiciar pentru care a fost condamnat nu se circumscrie ilicitului penal, deoarece lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii.
În argumentare, a susținut că latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 279 alin. (4) C. pen. se realizează sub condiția exercitării profesiei de avocat, însă, la momentul consumării discuțiilor contradictorii, activitatea specifică profesiei de avocat era finalizată.
În al doilea rând, a susținut că discuțiile contradictorii (cu provocări evidente din partea reprezentanților E) nu au natura unor amenințări în sensul prevăzut de lege, aceste discuții reprezentând, de fapt, un „ jargon” la care au recurs părțile.
Totodată, a susținut inculpatul că amenințarea trebuie să fie serioasă și succeptibilă să alarmeze.
Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea inculpatului A, sub aspectul săvârșirii de ultraj judiciar în formă continuată, prev. de art. 279 alin. (1) și 4 C.pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C.pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C.pen. [6 (șase) acte materiale - persoană vătămată B], respectiv pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj judiciar în formă continuată, prev. de art. 279 alin. (1) și 4 C.pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C.pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C.pen. [3 (trei) acte materiale - persoană vătămată D] constând în aceea că, în datele de 21.10.2020, 24.12.2020, 26.12.2020, 29.12.2020, 16.01.2021 (în mod direct) și în data de 20.01.2021 (în mod indirect), a contactat-o telefonic pe persoana vătămată B, avocat în cadrul S.C.P.A. ,,E”, în legătură cu exercitarea profesiei de avocat, a amenințat-o cu comiterea unor infracțiunii contra vieții și i-a adresat mesaje de amenințare cu fapte ilicite deosebit de grave (,,nu îți pare rău ca îți va rămâne copilul orfan?”, că îi mutilează zâmbetul, își va face singur dreptate sau răzbunare, ,,să-ți pară rău mai mult decât copilului tău”, ,,te distrug, dacă nu legal, ilegal mă răzbun, te violez”, ,,zi lu cristina draghici voi aplica ce e mai grav”), respectiv în datele de 15.12.2020, 16.01.2021 și 20.01.2021 i-a trimis persoanei vătămate D, coordonatorul S.C.P.A. ,,E”, în legătură cu exercitarea profesiei de avocat, mai multe mesaje de amenințare cu săvârșirea unor infracțiuni contra vieții (,,te voi omorî, am să te omor cu mâinile mele”, ,,voi face măcel cu tine, te spânzur, o să ai un cuțit băgat în beregată de ai să faci ca un porc, nu mor până nu îți voi lua viața…”, ,,îți spun că te voi ucide”).
Procedând, conform art. 447 Cod de procedură penală, la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii de ultraj judiciar, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că fapta care îi este imputată, așa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunește toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.
În acest sens, se constatată că, potrivit art. 279 alin. (1) și 4 C.pen., constituie infracțiunea de ultraj judiciar amenințarea, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârșite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa privativă de libertate prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
Dispozițiile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător și faptelor comise împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Astfel, sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii constă în amenințarea avocatului în legătură cu exercitarea profesiei.
Înalta Curte constată că, în speță, elementul material este întrunit și constă în actele de amenințare efectuate de inculpatul A asupra persoanelor vătămate B și D.
Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului inculpat, că astfel de acte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj judiciar, chiar dacă la momentul consumării actelor de amenințare, activitatea specifică profesiei de avocat se încheiase, având în vedere că prevederile art. 279 alin. (4) C.pen prevăd în mod expres că dispozițiile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător și faptelor comise împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Astfel, pentru tipicitatea infracțiunii nu este necesar ca amenințarea să fie comisă împotriva victimei avocat aflată efectiv în exercițiul atribuțiilor de serviciu (în speță, pe durata derulării activităților specifice de reprezentare a clientului sau pe durata de timp cât procesul în care acestuia i se acordă asistență juridică este încă pe rol), fiind suficient ca fapta să fie comisă în legătură cu exercitarea profesiei, inculpatul fiind nemulțumit de faptul că nu a primit actele solicitate în temeiul contractului de asistență juridică de a cărui executare au răspuns persoanele vătămate. În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că finalizarea contractului de asistență juridică nu înlătură și nici nu îngrădește protecția oferită avocaților cu privire la exercitare a profesiei prin incriminarea faptei prev. de art. 279 alin. (4) C.pen.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv potrivit căruia, în opinia recurentului, fapta nu întrunește condițiile de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, întrucât discuțiile contradictorii nu au natura unor amenințări în sensul prevăzut de art. 206 C. pen., respectiv nu au fost apte să producă o stare de temere persoanelor vătămate, Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel cum rezultă din situația de fapt stabilită în mod definitiv în cauză, acțiunile inculpatului constând în apelurile și mesajele repetate ale persoanelor vătămate, solicitând ,,actele din dosarul civil” și exprimând nemulțumiri față de activitatea societății de avocatură în general și, în special, față de activitatea persoanelor vătămate, proferând injurii și amenințări, mai mult sau mai puțin voalate, au fost susceptibile de a produce o stare de temere persoanelor amenințate, fiind apte să producă un efect intimidant.
Aptitudinea amenințării de a tulbura normalitatea psihică a subiecților pasivi prin producerea unei stări de temere a fost evaluată în mod riguros de cele două instanțe, prin raportare la circumstanțele obiective și subiective ale cauzei.
Ca atare, pe baza probelor administrate în cauză, a căror interpretare nu mai poate face obiectul prezentei căi de atac, s-a stabilit că, sub aspectul laturii obiective, elementul material al celor două infracțiuni a constat în adresarea de amenințări serioase, apte să producă o stare de temere (ce rezultă atât din conținut cât și din ritmicitate), cu acte de violență extremă (în general, în mod direct și într-un singur caz în mod indirect), față de doi avocați, în legătură cu exercitarea profesiei de avocat.
Înalta Curte apreciază, la rândul său, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj judiciar, în varianta amenințării, acțiunea de amenințare fiind aptă să insufle victimelor temerea că vor fi expuse unui pericol efectiv. Amenințarea este serioasă, susceptibilă să alarmeze și să provoace o restrângere a libertății psihice, valoare ocrotită prin incriminarea faptei.
Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 Cod de procedură penală, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 Cod de procedură penală, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 518/A din data de 30.04.2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/300/2021.
Urmare a acestei soluții, având în vedere că se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) Cod de procedură penală, va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 518/A din data de 30.04.2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/300/2021.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2025.