Asupra contestației de față,
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 90/F/2024 din 05 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/44/2024, s-a respins ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul A împotriva sentinței penale nr. 94/F din 20.07.2023 a Curții de Apel Galați, pronunțată în dosarul nr. x/44/2023.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Galați a reținut că, prin contestația la executare înregistrată pe rolul instanței sub nr. x/44/2024 din 07.05.2024, petentul A a invocat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d C. proc. pen., existența unei cauze de reducere a pedepsei recunoscute prin sentința penală nr. 94/F din 20.07.2023 a Curții de Apel Galați, pronunțată în dosarul nr. x/44/2023.
Prin încheierea din data de 22.05.2024, a fost recalificat temeiul de drept al prezentei contestații, apreciindu-se că aceasta este întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c C. proc. pen., drept pentru care cauza a înaintată spre competentă soluționare completului care a pronunțat hotărârea a cărei lămurire se solicită.
În vederea soluționării cererii, instanța a dispus atașarea la prezenta cauză a dosarului nr. x/44/2023 al Curții de Apel Galați, în care a fost pronunțată sentința penală nr. 94/F/20.07.2023 și a dosarului nr. y/44/2023 al Curții de Apel Galați, în care a fost pronunțată sentința penală nr. 133/F/10.10.2023.
Analizând și coroborînd materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța de executare a constatat că:
Prin sentința penală nr. 94/F din 20.07.2023 a Curții de Apel Galați a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, având ca obiect transferul persoanei condamnate A.
A fost recunoscută în parte, numai sub aspectul pedepsei cu închisoarea, hotărârea penală nr. T2017097, pronunțată de Curtea Penală Centrală din Luton, Regatul Unit la data de 14.10.2021, certificată privind caracterul definitiv la data de 24.05.2023, privind pe persoana condamnată A.
S-a constatat că numitul A a fost condamnat prin hotărârea penală cu numărul de referință T2017097, pronunțată de Curtea Penală Centrală din Luton, Regatul Unit la data de 14.10.2021, certificată privind caracterul definitiv la data de 24.05.2023, la pedeapsa principală de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea a patru infracțiuni (tâlhărie, 2 (două) infracțiuni de rănire cu intenția de a cauza o vătămare corporală gravă, o infracțiune de agresare a unei persoane prin vătămare corporală) prevăzute de Secțiunea 8(1) din Legea Furtului din 1968, Secțiunea 18 a Legii Infracțiunilor contra Persoanei din 1861.
S-a constatat că, potrivit legii penale române, activitatea infracțională pentru care numitul A a fost condamnat prin hotărârea penală cu numărul de referință T2017097, pronunțată de Curtea Penală Centrală din Luton, Regatul Unit la data de 14.10.2021, are corespondent într-o infracțiune prevăzută în codul penal român, respectiv tâlhărie calificată prev. de art. 234 alin. (1) lit. b și f) și alin. (3) C. pen. român.
În temeiul art. 166 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, s-a dispus transferarea persoanei condamnate A în vederea executării într-un penitenciar din România a pedepsei principale de 11 ani închisoare.
A fost dedusă din pedeapsa de 11 ani închisoare perioada petrecută în arest preventiv de la 31.03.2021 la 14.10.2021 (197 zile), perioada executată în custodie de la 15.10.2021 la 24.05.2023 (587 zile), și perioada petrecută în detenție în așteptarea extrădării în număr de 50 de zile, pedeapsa considerându-se a fi executată complet, în temeiul legii statului emitent la data de 08.02.2037.
Potrivit art. 169 lit. a din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, s-a constatat că persoana transferabilă A nu beneficiază de regula specialității.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
Sentința a rămas definitivă prin neapelare la data de 16.08.2023.
A fost emis mandatul nr. x/2023 din data de 17.08.2023.
Persoana solicitată a fost arestată în Marea Britanie la data de 26.09.2023, pedeapsa urmând să expire la data de 12.06.2032.
Prin sentința penală nr. 133/F din 10.10.2023 a Curții de Apel Galați, în temeiul art. 554 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 598 alin. (1) lit. c C. proc. pen., a fost admisă contestația la executare formulată cu privire la condamnatul A.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2023 din data de 17.08.2023, emis pe numele persoanei condamnate A în baza sentinței penale nr. 94/F din 20.07.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, definitivă prin neapelare la data de 16.08.2023.
S-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 11 ani închisoare, aplicată persoanei condamnate A prin hotărârea penală nr. T2017097, pronunțată de Curtea Penală Centrală din Luton, Regatul Unit la data de 14.10.2021, certificată privind caracterul definitiv la data de 24.05.2023 și recunoscută prin sentința penală nr. 94/F din 20.07.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, definitivă prin neapelare la data de 16.08.2023, pentru săvârșirea a patru infracțiuni (tâlhărie, 2 (două) infracțiuni de rănire cu intenția de a cauza o vătămare corporală gravă, o infracțiune de agresare a unei persoane prin vătămare corporală) prevăzute de Secțiunea 8(1) din Legea Furtului din 1968, Secțiunea 18 a Legii Infracțiunilor contra Persoanei din 1861 (care au corespondent în infracțiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 234 alin. (1) lit. b și f) și alin. (3) C. pen. român).
A fost dedusă din pedeapsa de 11 ani închisoare perioada petrecută în arest preventiv de la 31.03.2021 la 14.10.2021 (198 zile), perioada executată în custodie de la 15.10.2021 la 24.05.2023 (587 zile), perioada petrecută în detenție în așteptarea extrădării în număr de 50 de zile, precum și perioada executată de la 26.09.2023 la zi.
În temeiul art. 169 lit. a din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, s-a constatat că persoana condamnată A nu beneficiază de regula specialității.
Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 328/2024 a ÎCCJ la data de 23.04.2024. A fost emis mandatul nr. x/2024 din data de 24.04.2024.
Analizând contestația formulată, Curtea a observat că motivul invocat de contestator se referă la faptul că instanța, cu prilejul recunoașterii sentinței penale pronunțate de Curtea Penală Centrală din Luton, Regatul Unit, privind pe persoana condamnată A, nu a dat eficiență conduitei procesuale a acestuia, de recunoaștere a faptelor imputate și nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. român referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3.
Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c C. proc. pen., contestația la executare împotriva unei hotărâri penale se poate face: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.
În cauză, pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare aplicată de autoritățile judiciare engleze a fost stabilită în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 302/2004 și nu poate fi redusă prin intermediul contestației la executare prevăzute de art. 598 C. proc. pen., întrucât ar fi încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunțate anterior.
Adaptarea pedepsei aplicată de un stat străin se poate face doar în condițiile art. 154 alin. (4) ale Legii nr. 302/2004 care reglementează formele de cooperare judiciară internațională în materie penală și care prevăd că, anterior pronunțării sentinței, instanța solicită statului emitent, direct sau prin intermediul direcției de specialitate din Ministerul Justiției, să precizeze dacă și în ce condiții este de acord cu recunoașterea parțială, precum și dacă își retrage certificatul. În condițiile în care, în concret, instanța română dispune recunoașterea și transferarea persoanei condamnate cu privire la pedeapsa aplicată de statul emitent, iar ulterior pe calea unei contestații la executare s-ar proceda la adaptarea acesteia potrivit legislației române (prin reducerea acesteia la maximul prevăzut de legislația română), s-ar eluda practic dispozițiile Legii nr. 302/2004, privind obținerea acordului din partea statului emitent.
Totodată, nu sunt incidente nici dispozițiile privind aplicarea legii penale mai favorabile după condamnare, conform dispozițiilor art. 6 C. pen. și ale Deciziei nr. 13/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât recunoașterea hotărârii autorității engleze s-a realizat prin raportare la dispozițiile din noul C. pen.
Mai mult, problema de drept a fost rezolvată prin alte decizii ale instanței supreme, care își păstrează valabilitatea considerentelor.
Astfel, în considerentele Deciziei nr. 97/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 461 din Codul de procedură anterior, contestația contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres și limitativ prevăzute în cuprinsul acestui text de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituții de drept cu reglementare distinctă, cum sunt în speță dispozițiile Legii nr. 302/2004.
În considerentele Deciziei nr. 23/2009, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că incompatibilitatea între felul pedepsei aplicate și legislația română există în cazul în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu corespunde exact, sub aspectul denumirii și al regimului, cu pedepsele privative de libertate reglementate în legea penală română. Astfel, dacă pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu este reglementată în legea penală română (de exemplu, legea penală română nu prevede recluziunea sau detențiunea pe timp limitat), există o incompatibilitate între felul pedepsei aplicate și legislația română și, în consecință, instanța trebuie să adapteze pedeapsa aplicată în statul de condamnare la pedeapsa prevăzută în propria sa legislație, care corespunde sub aspectul felului, atât cât este posibil, cu pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare (de exemplu, instanța română nu va dispune executarea pedepsei recluziunii sau detențiunii pe timp limitat, ci executarea pedepsei închisorii).
Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate și legislația română există în cazul în care durata pedepsei privative de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limitele maxime ale pedepselor reglementate în legea penală română.
O primă situație în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislația română este aceea în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzută în legea penală română. Prin urmare, ori de câte ori pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani prevăzută în Codul penal, durata pedepsei este incompatibilă cu legislația română, fiind aplicabile dispozițiile art. 142 din Legea nr. 302/2004.
A doua situație în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislația română poate exista atunci când pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea. Astfel, dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare depășește limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, durata pedepsei ar fi incompatibilă cu legislația română, ceea ce face posibilă aplicarea art. 142 din Legea nr. 302/2004.
A treia situație în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislația română este situația în care pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare pentru un concurs de infracțiuni depășește limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română. Cu privire la concursul de infracțiuni, se impune concluzia că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 141 alin. (1) din legea română privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, se referă explicit și exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracțiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic. Prin urmare, dacă pedeapsa rezultantă a fost aplicată prin cumul aritmetic, în conformitate cu legislația statului de condamnare, instanța nu poate înlocui cumulul aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român.
Această concluzie a fost reiterată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie de speță (nr. 2508/2014) în care se menționează că „după cum se poate observa, în procedura de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine, instanța română procedează la adaptarea pedepsei rezultante aplicate de instanța străină în cazul unui concurs de infracțiuni, în situația în care aceasta depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.
Hotărârea de condamnare își păstrează caracterul de extraneitate și după recunoașterea sa de către autoritățile judiciare române, astfel că nu poate fi convertită în hotărâre a unei instanțe judecătorești din România, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești căreia prin recunoaștere i se conferă doar puterea de a-și produce efectele juridice recunoscute de legea română.
În plus, cu privire la concursul de infracțiuni, dispozițiile legii române privind cooperarea judiciară internațională în materie penală se referă la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislația națională, iar nu la incompatibilitatea sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă”.
Opinia a fost recent reiterată de ÎCCJ în cuprinsul deciziei nr. 154/2022.
Astfel, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, instanța română trebuie să adapteze pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent doar atunci când: durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute în legea penală română; durata pedepsei rezultante aplicate prin hotărârea de condamnare pentru un concurs de infracțiuni depășește limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română, respectiv totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.
Față de cele expuse, instanța a concluzionat că în procedura recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine, judecătorul învestit cu soluționarea unei astfel de cereri nu poate modifica pedeapsa aplicată (în sensul micșorării ei) decât în cazurile și în condițiile enumerate anterior. Orice altă modificare a pedepsei aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii străine a cărei recunoaștere se solicită.
Împotriva sentinței penale nr. 90/F/2024 din 05 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/44/2024, petentul condamnat A a formulat contestație, motivele contestației fiind susținute de către apărătorul său ales, astfel cum se regăsesc în practicaua prezentei hotărâri.
Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată contestația ca nefondată, în considerarea celor ce succed:
Pe calea contestației la executare pot fi soluționate incidentele ivite după ce hotărârea a rămas definitivă, respectiv înainte sau în timpul executării hotărârii penale sau după executarea acesteia, însă în legătură cu aceasta, fiind permisă astfel rezolvarea situațiilor juridice care afectează executarea unei hotărâri penale, fără a se putea invoca aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și stabilității raporturilor juridice.
Deși legea penală ori procesual penală nu oferă o definiție noțiunii autorității de lucru judecat, nu îi identifică natura și nici regimul juridic, așa cum o face legea civilă, principiul funcționează deplin și în dreptul procesual penal.
Cu toate că autoritatea de lucru judecat se referă la hotărârile penale prin care se soluționează un raport de drept substanțial având ca obiect tragerea la răspundere penală, principiul trebuie considerat incident și în cazul acelor hotărâri penale prin care se soluționează chestiuni privind faza de executare a procesului penal.
În speță, persoana condamnată A execută pedeapsa de 11 ani închisoare, aplicată prin hotărârea penală nr. T2017097, pronunțată de Curtea Penală Centrală din Luton, Regatul Unit la data de 14.10.2021, certificată privind caracterul definitiv la data de 24.05.2023, pentru săvârșirea a patru infracțiuni (tâlhărie, 2 (două) infracțiuni de rănire cu intenția de a cauza o vătămare corporală gravă, o infracțiune de agresare a unei persoane prin vătămare corporală) prevăzute de Secțiunea 8(1) din Legea Furtului din 1968, Secțiunea 18 a Legii Infracțiunilor contra Persoanei din 1861 (care au corespondent în infracțiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. b și f) și alin. (3) C. pen. român).
Prin contestația la executare dedusă judecății, contestatorul condamnat a invocat că instanța română, cu prilejul recunoașterii sentinței penale pronunțate de Curtea Penală Centrală din Luton, Regatul Unit, nu a dat eficiență conduitei sale procesuale, de recunoaștere a faptelor imputate și nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. român referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3.
Examinând motivele cererii, prioritar, Înalta Curte constată că petentul A nu aduce în discuție elemente noi, care să fi intervenit pe parcursul executării pedepsei de 11 ani închisoare, după recunoașterea hotărârii de condamnare de către instanța română, prin sentința penală nr. 94/F din 20.07.2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, definitivă prin neapelare la data de 16.08.2023. Cât timp hotărârea definitivă de recunoaștere pronunțată de instanța română competentă se bucură de autoritate de lucru judecat, soluția nu se poate modifica pe calea contestației la executare, în condițiile în care nu se invocă aspecte în legătură cu executarea, ivite înainte sau în timpul executării hotărârii penale sau după executarea acesteia.
Pe de altă parte, solicitarea contestatorului, ca instanța română să aplice dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. român referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3, subsumată unui aspect ce privește fondul cauzei soluționate de autoritățile britanice, nu poate fi primită, excedând competenței instanței române, atât în procedura de recunoaștere a hotărârii străine, cât și în materia contestației la executare.
Finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 166 alin. (6) lit. b și alin. (8) lit. a și b) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind adaptarea pedepsei, nu este aceea de fi analizate ori reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituții de drept cu reglementare distinctă, cum sunt în speță dispozițiile Legii nr. 302/2004.
În temeiul art. 166 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când: a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română; b) durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.
Posibilitatea pe care Legea nr. 302/2004 o acordă instanței române de a adapta pedeapsa dacă natura sau durata sancțiunii aplicate de statul străin este incompatibilă cu natura și durata pedepsei prevăzute în legislația națională, nu înseamnă că statul de executare poate să procedeze la reducerea pedepsei aplicată de autoritatea judiciară străină, printr-o operațiune de reindividualizare judiciară a pedepsi potrivit propriei legislații.
Potrivit legii, adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare; or, în cauză, durata pedepsei închisorii aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent (astfel cum a fost individualizată, potrivit legislației britanice) este compatibilă cu legea penală română, așa cum s-a stabilit prin sentința definitivă de recunoaștere pronunțată de instanța română competentă, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat. Soluția nu se poate modifica pe calea contestației la executare, reducerea pedepsei aplicate de autoritatea judiciară britanică, prin aplicarea de către instanța română a dispozițiilor referitoare la procedura recunoașterii învinuirii, procedură ce urmează anumite reguli în legislația română, echivalează cu o modificare a pedepsei stabilită prin sentința penală străină, nepermisă de lege.
În aceste condiții, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe este corectă, hotărârea contestată fiind legală și temeinică.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de petentul A împotriva sentinței penale nr. 90/F/2024 din 05 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/44/2024.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de petentul A împotriva sentinței penale nr. 90/F/2024 din 05 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/44/2024.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2024.