În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 844 din data de 03.07.2023 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală, în dosarul nr. x/3/2016, cu privire la inculpatul A, s-au hotărât printre altele, următoarele:
I.1. În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A (cetățean român, fiul lui (...) născut la data de (...) în mun. București, dom. în București, str. (...), sector 1, CNP: (...)) la pedeapsa de 9 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (8 acte materiale, faptă săvârșită în perioada 2004 – 10.02.2014).
În baza art. 67 alin. (2) C. pen., raportat la art. 66 alin. (1) lit. a, b și k C. pen., s-a interzis inculpatului, pe o perioadă de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., raportat la art. 66 alin. (1) lit. a, b și k C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.
S-a luat act că, potrivit art. 12 din Legea nr. 241/2005, inculpatul nu poate fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, iar, dacă a fost ales, va fi decăzut din drepturi.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 19 și 25 C. proc. pen., cu aplicarea art. 1349 și 1357 C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și obligat inculpatul la plata către partea civilă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, a sumei de 5.662.044 lei, în solidar cu inculpații B, C și părțile responsabile civilmente D SRL și E SRL, la care s-au adăugat obligațiile fiscale accesorii aferente, datorate în condițiile Codului de procedură fiscală.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen. au fost menținute măsurile asigurătorii luate prin ordonanțele procurorului din data de 03.06.2016 (185-189, vol. 2 bis, d.u.p. și f. 215-218, vol. 64, d.u.p.), 08.06.2016 (f. 225-228, vol. 2 bis, d.u.p.) și din data de 06.07.2016 (f. 205-207, vol. 2 bis, d.u.p.), până la concurența sumei de 5.662.044 lei, în vederea garantării reparării pagubei produse prin infracțiune și a achitării cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina acestuia.
I.2. În temeiul art. 396 alin. (8) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., raportat la art. 154 alin. (1) lit. c C. pen., a fost încetat procesul penal față de inculpatul A cu privire la săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1), 2, 3 și 6 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
În temeiul dispozițiilor art. 72 C. pen. a fost dedusă perioada în care inculpatul a fost reținut, arestat preventiv și în arest la domiciliu, respectiv 07.06.2016-06.08.2016.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel, printre alții, și inculpatul A.
Prin decizia penală nr. 150/A din data de 08.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II a penală, s-a decis, printre altele, în baza art. 421 pct.2 lit. a C. proc. pen., printre altele, s-a admis apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. 844 din 03.07.2023 pronunțate de Tribunalul București – Secția I Penală.
S-a desființat în parte sentința penală apelată și:
S-a reținut aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b C. pen. în favoarea inculpatului A.
S-a redus cuantumul pedepsei principale aplicate față de inculpatul A pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 50/2013, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., de la 9 ani închisoare la 6 (șase) ani închisoare.
S-au menținut în rest dispozițiile sentinței penale atacate.
Împotriva deciziei penale nr. 150/A din data de 08.02.2024, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a II a penală, a formulat cerere de recurs în casație și inculpatul A.
În esență, prin cererea de recurs în casație formulată, recurentul A, prin apărător ales a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct.7 C. proc. pen., când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, în ceea ce privește soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c și (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (8 acte materiale comise în perioadă 2004 - 10.02.2014), apreciindu-se că fapta pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.
În speță, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c și (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.
Recurentul a apreciat că nu există o corespondență între acuzația faptică reproșată și cerințele normei de incriminare stabilite cu titlu definitiv.
S-a arătat că inexistența unei corespondențe între acuzația faptică și tipicitatea infracțiunii de evaziune fiscală reiese, în primul rând, din modalitatea de stabilire a încadrării în drept, astfel cum a fost reținută, inițial, în cuprinsul actului de sesizare, și, ulterior, în cuprinsul hotărârilor judecătorești pronunțate de instanța de fond și instanța de apel.
Astfel, din modul de formulare a acuzațiilor aduse prin actul de sesizare a instanței nu rezultă că ar fi săvârșit acțiunile specifice unui autor al infracțiunii de evaziune fiscală, fiind utilizată sintagma „a dispus înregistrarea în evidențele contabile", ceea ce nu echivalează cu acțiunea de evidențiere la care face referire modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005. Fiind făcută o deosebire între acțiunea de „a dispune înregistrarea” și cea de „a înregistra", reiese în mod evident că între aceste două acțiuni nu poate fi pus semnul de egalitate.
Recurentul a susținut că instanțele de judecată au făcut aprecieri globale și de ordin abstract în ceea ce privește alegatele calități pe care le-ar fi deținut prin raportare la societățile D SRL și E SRL, respectiv de administrator de fapt și/sau administrator de drept, apreciindu-se că era imperioasă descrierea acțiunilor pe care le-ar fi comis în calitățile de administrator de fapt și de drept, care să fi condus la evidențierea în contabilitatea celor două societăți a operațiunilor fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.
S-a considerat că, dată fiind reținerea formei continuate a infracțiunii de evaziune fiscală, compusă din 8 acte materiale, era necesar ca pentru fiecare act material să se stabilească în ce condiții ar fi determinat fiecare evidențiere în contabilitatea celor două societăți a operațiunilor fictive, respectiv să se indice circumstanțele de loc, de timp și de modalități: în ce a constat acțiunea de determinare; cine era persoana responsabilă și cea care a efectuat în mod efectiv evidențierea facturilor nereale în contabilitate; momentul și circumstanțele factuale ale acțiunii imputate mie, respectiv momentul și circumstanțele factuale ale acțiunii de evidențiere, pentru stabilirea unei legături cauzale între cele două acțiuni; individualizarea fiecărei acțiuni de evidențiere a facturilor fictive și descrierea pentru fiecare din acestea a circumstanțelor de întocmire, respectiv raportul comercial în temeiul căruia au fost emise, entitatea juridică care le-a emis și documentele justificative folosite pentru plata facturilor respective.
Totodată, s-a învederat că a invocat cu ocazia judecării cauzei faptul că a ocupat, în perioada 15.10.2008 - 15.11.2010, funcția de CEO în cadrul F România, iar ulterior, în perioada 16.11.201 0 - 2015, și-a desfășurat majoritatea activității de natură profesională în Republica Moldova, Chișinău, unde a condus societatea G.
Recurentul a solicitat a se constata că a fost trimis în judecată pentru două infracțiuni de evaziune fiscală în formă continuată, prima constituită din 5 acte materiale, iar a doua constituită din 3 acte materiale, ulterior pe parcursul judecării cauzei fiindu-i imputată o singură infracțiune de evaziune fiscală în formă continuată compusă din 8 acte materiale.
S-a arătat că atât procurorul, cât și instanța de fond, reținând că infracțiunea imputată este constituită din 8 acte materiale, însă aceasta s-a limitat doar la a preciza că, în calitate de administrator de drept și/sau de fapt al societăților D SRL și E SRL, ar fi dispus „înregistrarea în evidențele contabile ale firmelor menționate de facturi fiscale nereale, în valoare totală de 16.091.732,05 (...)” (fila 28 din decizie), fără să evidențieze care ar fi cele 8 acte materiale care ar constitui infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, neraportându-se nici măcar la operațiunile comerciale desfășurate de societățile sus-indicate cu fiecare dintre societățile fantomă.
Nici instanța de apel, soluționând apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, nu a remediat aceste neregularități, reținând aceeași încadrare în drept ca instanța de fond, în pofida faptului că aceasta nu se oglindește în norma de incriminare.
S-a susținut imposibilitatea stabilirii unei identități între situația de fapt care i se impută și elementele variantei normative prev. de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005.
S-a arătat că instanța de apel a considerat că operațiunile comerciale au avut în totalitate un caracter fictiv, iar prin evidențierea în actele contabile a cheltuielilor fictive, societățile comerciale beneficiare și-au diminuat artificial baza de calcul pentru impozitul pe profit și, totodată, au dedus în mod nelegal TVA aferentă achizițiilor nereale. Ca atare, prejudiciul creat părții civile ANAF se calculează matematic, aplicând cota de impozit pe profit ori cuantumul WA, după caz, la sumele de bani obiect al tranzacțiilor scriptice, ce nu au existat în realitate.
Astfel, în raport de volumul tranzacțiilor fictive, instanța de control judiciar a susținut că, în mod corect, a reținut instanța de fond următoarele sume de bani ca fiind prejudiciu adus bugetului de stat.
De asemenea, recurentul a opiniat că instanța de apel trebuia, în scopul remedierii neregularităților cauzate de comportamentul primei instanțe, fie să dea eficiență mijloacelor de probă constând în raportul de expertiză contabilă și în suplimentul la raportul de expertiză contabilă și să le aibă în vedere la soluționarea acuzației pe fond, fie să ia măsurile necesare care se impun în situația insuficienței probatoriului administrat, respectiv să dispună efectuarea unui nou supliment la raportul de expertiză ori a unei noi expertize judiciare.
Așadar, s-a constatat că, în prezenta cauză, este necesară opinia unui expert cu privire la constatarea caracterului real ori fictiv al operațiunilor comerciale derulate de societățile D SRL și E SRL cu firmele din Grupul 1 și Grupul 2 și la stabilirea prejudiciului cauzat bugetului de stat, iar, pe de altă parte, nu s-a procedat la realizarea unui nou supliment la raportul de expertiză ori la efectuarea unei noi expertize sau a unei expertize tehnice în alte domenii, contrar dispozițiilor legale sus-prezentate.
Prin faptul că s-a procedat în această manieră, a apreciat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind împiedicat să își exercite dreptul la apărare de o manieră practică și efectivă, prin aceea că i s-a negat respectarea unor drepturi recunoscute de lege, cum ar fi acela ar beneficiului administrării unor probe științifice pentru combaterea acuzației reproșate, și prin aceea că, în dublul grad de jurisdicție, apărarea pe care a formulat-o a fost influențată în sens negativ de aparența suficienței probelor științifice pentru a fi dispusă o soluție favorabilă în ceea ce îl privește.
Pentru toate aceste argumente, a solicitat să se constate incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., din perspectiva neconformității cu dreptul penal procesual, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil.
În concluzie, a solicitat admiterea prezentei cereri de recurs în casație astfel cum a fost formulată și, în principal, în conformitate cu art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a C. proc. pen., achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (8 acte materiale), prev. de art. 9 alin. (1) lit. c și (3) din Legea nr. 241/2005, iar în subsidiar, în conformitate cu art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b C. proc. pen., rejudecarea cauzei de către instanța de apel.
Prin încheierea nr. 698/RC din data de 13 noiembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, printre altele, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.150/A din data de 08.02.2024, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2016 și s-a trimis cauza completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac, exclusiv cu privire la verificarea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală, fixându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 15 ianuarie 2025, cu citarea recurentului inculpat și asigurarea apărării.
Analizând recursul în casație formulat de A, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și 2 Cod de procedură penală, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit codului de procedură penală, recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.
Potrivit art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța de casație examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen..
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen, se arată că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizând acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
Jurisprudența Înaltei Curți a relevat în mod constant că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, precum și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.
Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute.
Evaluând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A, în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de acesta, prin care a susținut că s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (8 acte materiale comise în perioadă 2004 - 10.02.2014), apreciindu-se că, în cauză, nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de evaziune fiscală corespund faptei reținute în concret în sarcina recurentului inculpat.
În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, recurentul inculpat A, în baza aceleași rezoluții infracționale, în perioada 2004-10 februarie 2014, în calitate de administrator de drept și/sau de fapt al societăților SC D SRL (fostă H), respectiv SC E SRL, a dispus înregistrarea în evidențele contabile ale firmelor menționate de facturi fiscale nereale, în valoare totală de 16.091.732,05 și a prejudiciat bugetul de stat cu suma totală de 5.662.044 lei din care suma de 3.280.577 lei reprezentând TVA, iar suma de 2.381.467 lei impozit pe profit, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (8 acte materiale) prev. de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
Din modul de descriere a situației de fapt, astfel cum a fost reținută cu titlu definitiv, rezultă că au fost evidențiate operațiuni fictive, cu finalitatea înregistrării în contabilitate a unor cheltuieli deductibile pentru a diminua baza de impozitare a profitului, cu scopul eludării obligației fiscale stabilite de textul de lege care, prin dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005 urmărește asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, în măsură să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale care revin bugetului statului.
În acest context, Înalta Curte reține faptul că motivele de critică formulate de recurentul inculpat A, deși au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce vizează lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunii pentru care s-a dispus o soluție de condamnare, sunt întemeiate pe argumente prin care, în realitate, se tinde la o reinterpretare a materialului probator, referitor la contestarea caracterului fictiv al operațiunilor comerciale ce au fost evidențiate în actele contabile ale societăților comerciale anterior menționate.( ”....este necesară opinia unui expert cu privire la constatarea caracterului real ori fictiv al operațiunilor comerciale derulate de societățile D SRL și E SRL cu firmele din Grupul 1 și Grupul 2 și la stabilirea prejudiciului cauzat bugetului de stat, iar, pe de altă parte, nu s-a procedat la realizarea unui nou supliment la raportul de expertiză ori la efectuarea unei noi expertize”).
Susținerile recurentului inculpat A astfel sintetizate antamează aspecte esențialmente de fapt, referitoare la caracterul fictiv al operațiunilor comerciale ce prin introducerea în evidențele contabile au avut rolul de a majora în mod artificial cheltuielile deductibile și a prejudicia bugetul de stat.
Or, în speță, ambele instanțe învestite cu judecarea cauzei în ciclul ordinar au reținut caracterul fictiv al operațiunilor comerciale derulate de cele doua societăți controlate de recurentul inculpat raportat la inexistența în realitatea obiectivă a raporturilor juridice comerciale, consemnate în actele contabile.
Astfel, mecanismul tranzacțiilor dintre societăți comerciale anterior menționate s-a bazat pe operațiuni economice formale, lipsite însă de conținut economic și fără corespondență obiectivă în ce privește serviciile menționate în facturile fiscale și contravaloarea acestora, presupus a fi plătită.
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c din legea specială, constituie infracțiune (...) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.
În ceea ce privește noțiunea de operațiune fictivă, art. 2 lit. f din Legea nr. 241/2005 o definește ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există.
Reținând aceste considerente, Înalta Curte constată că există corespondență între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (2) din Legea 241/2005, inclusiv sub aspectul elementului material al infracțiunii, al existenței și cuantumului prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, fiind stabilit cu caracter definitiv, că paguba adusă bugetului de stat, prin infracțiunea de evaziune fiscală ce a format obiectul judecății în cauză, a fost creată prin înregistrarea în evidențele contabile de operațiuni fictive de către recurentul inculpat A.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că fondul criticilor invocate de recurentul inculpat - referitoare la neîntrunirea conținutului juridic al infracțiunii de evaziune fiscală, sub aspectul elementelor constitutive - nu vizează, în realitate, nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, care să conducă la concluzia inexistenței faptei penale și la o soluție de achitare a inculpatului.
De asemenea, Înalta Curte precizează că nici argumentele din conținutul cererii de recurs în casație și reiterate în cadrul concluziilor orale de la termenul de judecată, privind nelegalitatea reținerii de către instanța de apel a unei singure infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005 în formă continuată, având în vedere probele aflate la dosarul cauzei precum și faptul că prin, prin rechizitoriu, s-a dispus trimiterea în judecată a recurentul inculpat A cu privire la săvârșirea a două infracțiuni de evaziune fiscală în formă continuată, nu pot face obiectul analizei instanței de casație în prezentul cadru procesual și denotă intenția de a se obține reevaluarea bazei factuale sub aspectul încadrării juridice, negând concluzia la care au ajuns, cu privire acest aspect, atât de instanța de fond cât și cea de apel, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată,
În acest context argumentativ, Înalta Curte arată că, aceste aspecte, privind greșita stabilire a încadrării juridice a faptelor pentru care recurentul A a fost condamnat, au fost invocate, analizate și, ulterior, respinse atât de instanța de fond prin încheierea din 15.03.2023 cât și de instanța de apel prin considerentele hotărârii atacate (pag. 138-139).
Reiterând scopul și limitele recursului în casație, Înalta Curte subliniază că evaluarea legalității hotărârii în acest cadru se raportează întotdeauna la starea de fapt reținută cu autoritate de lucru judecat, temeinicia concluziilor formulate de instanțele ce au analizat fondul cauzei sub acest aspect ori relevanța conținutului informativ al probelor administrate, neputând fi cenzurate de instanța de casație.
În fine, în ceea ce privește critica recurentului inculpat A referitor la faptul că în considerentele hotărârii atacate s-a reținut că acesta ”a dispus înregistrarea în evidențele contabile", ceea ce nu echivalează cu acțiunea de ”evidențiere” la care face referire modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005 astfel încât nu s-ar fi putut reține forma autoratului în săvârșirea infracțiunii, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.
Sub acest aspect, se impune a se sublinia că subiectul activ al infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 poate fi orice persoană fizică sau juridică care acționează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia. Legea nu condiționează această infracțiune de existența unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuții de organizare și ținere a evidenței contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligație legală ori contractuală de gestionare a activității societății, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activității contabile a societății. Prin urmare, subiect activ poate fi atât administratorul de drept, cât și administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societății - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acțiunile și/sau inacțiunile lor aceștia urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor și impozitelor datorate (deciziile nr. 272 din 28 ianuarie 2013 și nr. 204/RC din 17 mai 2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, publicate pe site-ul www.scj.ro).
Înalta Curte constată, în contextul existenței corespondenței între activitatea ilicită imputată și tiparul normei de incriminare, că prin motivul de critică anterior indicat, în realitate, recurentul inculpat nu invocă nelegalitatea hotărârii, ci solicită o reanalizare a situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei situații de fapt contrare celei avute în vedere de instanța de apel (în urma administrării de probe) și care să conducă la o soluție favorabilă acestuia, printr-o eventuală modificare a formei de participație, din autor în instigator.
Așadar, în acest cadrul procesual, nu se poate realiza modificarea sau înlăturarea elementelor de fapt stabilite, cu titlu definitiv, de instanța de apel referitor la reținerea formei autoratului în vederea săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, care au fost în sensul că „...inculpatul A a evidențiat în contabilitate și documentele legale ale societăților SC D SRL, E SRL achiziții nereale în baza de înregistrări contabile, având ca urmare imediată diminuarea sarcinii fiscale” (f. 145 decizia atacată), aspecte, de altfel, recunoscute de recurentul inculpat, demers prin care acesta a și beneficiat de reținerea circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b C.pen.
În acest punct de analiză, Înalta Curte subliniază că finalitatea recursului în casație nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.
Astfel, Înalta Curte, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanțele de fond și apel, constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, apărările formulate în susținerea recursului în casație neavând valența de a nega eficient această concluzie.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 150/A din data de 08.02.2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2016 (x/2023).
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 150/A din data de 08.02.2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2016 (x/2023).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2025.