Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii nr. 376/CO-DL din data de 31 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II a penală, în dosarul nr. x/3/2024 (x/2024), constată următoarele:
Prin încheierea din data de 23.07.2024, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București, printre altele, a respins excepția tardivității formulării cererii de prelungire a măsurilor preventive privative de libertate, formulată de inculpații A, B și C.
S-a admis propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive dispuse, printre alții, față de inculpatul A formulată în dosarul de urmărire penală nr. x/D/P/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală – Secția de Combatere a Criminalității Organizate.
În baza art. 236 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 223 alin. (2) C. proc. pen., a dispus prelungirea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25.07.2024 și până la data de 28.03.2024 inclusiv, dispuse, printre alții, cu privire la inculpatul A cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de viol, faptă prev. de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. a C. pen., constituirea unui grup infracțional organizat, faptă prev. de art. 367 alin. (1), 3 și 6 C. pen. și trafic de persoane în formă continuată (8 acte materiale), faptă prev. de art. 210 alin. (1) lit. a și b C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestație, printre alții, inculpatul A cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a II-a Penală sub nr. x/3/2024.
Prin încheierea nr. 376/CO-DL din data de 31 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II a penală, în dosarul nr. x/3/2024 (x/2024), în baza art. 29 alin. (4) rap. la art. 29 alin. (1), 2 și 3 din Legea nr. 47/1992, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul-inculpat A. S-a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 C. proc. pen.
În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. proc. pen. și art. 10 alin. (5) C. proc. pen., formulată de contestatorul-inculpat A.
În baza art. 425 ind. 1 alin. (7) pct. 1 lit. b C. proc. pen. rap. la art. 204 C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, contestațiile declarate de contestatorii-inculpați A, D, B, C și E împotriva încheierii din data de 23.07.2024 a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați contestatorii-inculpați la plata sumei de 300 lei fiecare, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.
La termenul de judecată din 30 iulie 2024, apărătorul ales al contestatorului-inculpat A a invocat neconstituționalitatea disp. art. 235 alin. (1) și art. 10 alin. (1) C. proc. pen., arătând că, de la începutul acestei reglementări, dispozițiile art. 235 C. proc. pen. au fost interpretate de către instanțele de judecată și de către organele de urmărire penală în defavoarea inculpaților. Mai întâi, începând cu anul 2015, s-a discutat despre natura acestui termen, dacă termenul de 5 zile ar trebui să fie un termen de recomandare, susținând că a fost nevoie de o primă intervenție a Curții Constituționale pentru a constata potrivit considerentelor art. 48 că este un termen procedural și de decădere și că se încalcă dreptul inculpaților, iar sancțiunea care intervine este nulitatea absolută.
Aceeași prevedere legală a mai creat și alte dificultăți la nivel de practică judiciară, și a fost nevoie de decizia RIL 20/ 2017 ca să se statueze cum se calculează acest termen. Nici aceste decizii, nici modificarea care a fost adusă art. 223 în anul 2023, în care s-a statuat clar procedura, nu au fost suficiente. Instanța de fond, Tribunalul București, în această cauză, a venit cu o interpretare proprie și anume că termenul nu este un termen pe zile libere. De asemenea, Curtea nu s-a pronunțat până acum cu privire la această interpretare și că acest curent jurisprudențial nu a fost adus în atenție a Curții Constituționale.
Pentru argumentele menționate în petiția scrisă, a solicitat să se constate ca fiind admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, arătând că interpretarea magistratului fondului este contrară dispozițiilor art. 1 art. 15 art. 16 art. 21 și art. 53 din Constituție.
Și cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția care vizează art. 10 alin. (5) C. proc. pen., a arătat că există în mod clar, o diferență la nivel de standard între dispozițiile art. 10 C. proc. pen., care prevăd doar acea garanție de principiu că în cadrul dreptului la apărare, inculpatul trebuie să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare și standardul comunitar privind dreptul la informare a persoanelor acuzate în procesul penal care este prevăzut de art. 6 din Directiva 2012/13/CE. Acest standard comunitar și care potrivit art. 1 din codul de procedură penală reprezintă drept comunitar, asigură o garanție fundamentală care nu este regăsită actualmente în cadrul sistemului judiciar din România. Prin urmare, nu a fost realizată o componentă esențială a dreptului la apărare, respectiv dreptul la informare prevăzut de art. 6 din Directiva 2012/13/CE.
În afară de acea încălcare procedurală a dreptului la apărare, a invocat și o încălcare substanțială, fiind necesar, de asemenea, abordarea acestei probleme sistemice a dreptului la apărare în procesul penal, întrucât art. 10 C. proc. pen. nu este conform dreptului comunitar, este o problemă sistemică și trebuie sesizată Curtea Constituțională pentru a pronunța o decizie cu rezervă de interpretare referitoare la constituționalitatea art. 10 C. proc. pen., în condițiile în care dreptul comunitar prevede standarde și condiții mai favorabile, optime de exercitare a dreptului la apărare.
În privința cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. proc. pen. și art. 10 alin. (5) C. proc. pen. formulată de contestatorul-inculpat A, Curtea a reținut că sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate. Textul art. 10 alin. (2) din Legea organică a Curții Constituționale trebuie interpretat sistematic și coroborat cu art. 29 alin. (4) din lege, care prevede că “Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare”.
Curtea a constatat că excepția a fost ridicată de către o parte din dosar în fața unei instanțe judecătorești și privește neconstituționalitatea unor dispoziții C. proc. pen. De asemenea, este îndeplinită și condiția negativă prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât disp. art. 235 alin. (1) C. proc. pen. și art. 10 alin. (5) C. proc. pen. nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, dar și condiția prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea fiind făcută în formă scrisă și motivată.
Referitor la existența unei legături între dispozițiile legale a căror neconstituționalitate este invocată și soluționarea cauzei în discuție, s-a constatat că îndeplinirea acestei condiții nu trebuie analizată in abstracto, ci presupune atât ca textele criticate să fie aplicabile în cauza dedusă judecății, cât și existența unui interes procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textelor de lege criticate.
S-a constatat că inculpatul-contestator invocă neconstituționalitatea art. 235 alin. (1) C. proc. pen., din perspectiva modului în care instanța de fond a interpretat modul de calcul al termenului de 5 zile prevăzut de acest text. S-a reținut că aspectul invocat de contestatorul-inculpat nu se circumscrie unei veritabile critici de neconstituționalitate, ci în realitate reprezintă o critică la adresa modalității în care prima instanță a interpretat și aplicat o normă legală, chestiune care nu poate fi dedusă controlului pe care instanța de contencios constituțional îl realizează pe calea excepției de neconstituționalitate. În mod evident, Curtea Constituțională nu se poate substitui instanței de control judiciar învestită cu soluționarea contestației, aceasta din urmă fiind competentă să se pronunțe asupra motivelor de nelegalitate ale încheierii pronunțate de instanța de fond (inclusiv asupra modalității de calcul al termenului de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. proc. pen.).
Așadar, ceea ce contestatorul-inculpat invocă prin intermediul excepției nu reprezintă, în realitate, o critică de neconstituționalitate a normei legale, ci exclusiv o critică la adresa modalității în care prima instanță a interpretat dispoziția respectivă, din perspectiva calculului termenului de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. proc. pen., context în care excepția apare ca fiind inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.
Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (5) C. proc. pen., Curtea a constatat că prin intermediul acesteia contestatorul-inculpat invocă faptul că sintagma „exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare” din cuprinsul acestei norme contravine art. l, art. 15 art. 16 art. 20 alin. (2), art. 21 art. 53 din Constituție, dacă asigurarea dreptului la apărare nu include si informarea persoanei acuzate cu promptitudinea și detaliile necesare asupra acuzației în toate fazele și etapele procesului penal. Or, s-a observat că autorul excepției nu a arătat care este legătura între excepția invocată și propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive formulată în cauză, care face obiectul prezentei proceduri, legătură care ar presupune producerea unor consecințe pe plan juridic, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate.
Contestatorul inculpat nu a indicat în ce mod influențează caracterul incomplet al normei juridice criticate procedura de soluționare a cererii de prelungire a măsurii arestării preventive, mai ales în contextul în care dispozițiile art. 10 reglementează la nivel de principiu dreptul la apărare, garanțiile dreptului la apărare fiind reglementate distinct, în funcție de specificul fiecărei proceduri. Astfel, deși excepția a fost invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, excepția are ca obiect neconstituționalitate unor dispoziții aflate în vigoare și nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, s-a constatat că norma vizată de excepție nu are legătură cu soluționarea cauzei, cu atât mai mult cu cât eventuala declarare a neconstituționalității acesteia nu ar avea nicio înrâurire în cauza dedusă judecății.
Prin urmare, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (5) C. proc. pen.
Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii nr. 376/CO-DL din data de 31 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II a penală, în dosarul nr. x/3/2024 (x/2024), a declarat recurs inculpatul A.
Examinând recursul formulat de inculpatul Mîrtz împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii nr. 376/CO-DL din data de 31 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II a penală, în dosarul nr. x/3/2024 (x/2024), Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.
Din interpretarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerințe: excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale; excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Acest text de lege instituie o obligație în sarcina instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocată înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.
În aplicarea acestui text de lege, instanța de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În ceea ce privește existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală (nepublicată) s-au reținut următoarele: “Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.
Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014).”
Din perspectiva considerentelor anterior menționate, Înalta Curte constată că, în speță, excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București Secția a II a penală, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor 235 alin. (1) și art. 10 alin. (1) C. proc. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Referitor la condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că dosarul în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate a avut ca obiect contestația formulată, printre alții, de inculpatul A împotriva încheierii din data de 23.07.2024 a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București, prin care s-a admis propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive dispuse, printre alții, față de inculpatul acesta și în baza art. 236 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 223 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25.07.2024 și până la data de 28.03.2024, inclusiv.
Înalta Curte, în acord cu susținerile instanței care a pronunțat încheierea recurată, constată că dispozițiile art. 235 alin1 și art. 10 alin. (1) C. proc. pen. vizează procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale și dreptul de apărare.
Totodată, pe același palier al analizării legăturii excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate de recurent cu privire la dispozițiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate, apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.
Înalta Curte reține că, deși pare actual și legitim, demersul autorului excepției la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obținerea unei modificări legislative, la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a subliniat că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării” (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).
În acest context, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale invocate de recurentul A nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal de față.
Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii nr. 376/CO-DL din data de 31 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II a penală, în dosarul nr. x/3/2024 (x/2024).
În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii nr. 376/CO-DL din data de 31 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II a penală, în dosarul nr. x/3/2024 (x/2024).
Obligă recurentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 noiembrie 2024.