Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24.03.2022 pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr.x/2/2022, reclamantul A, a formulat în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere împotriva hotărârii nr. 426/C/1720A/1-13/2022 din data de 17.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Ordinului de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând anularea hotărârii nr. 426/C/1720A/I-13/2022 din data de 17.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea pârâtului la:
1. Revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, acolo unde este cazul;
2. Revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat / recalcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016, așa cum s-a dispus la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru personalul propriu;
3. Revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 și a Ordinului nr. 2400 din 27.12.2021, în sensul recalculării și plății celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4 5 și 38 alin. (3) lit. a din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 2091 din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuală pasive ca neîntemeiată;
A calificat excepția prescripției dreptului la acțiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei;
A respins cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței nr. 2091 din 10 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-reclamant A, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea admiterii acțiunii.
În motivarea recursului arată că prin Ordinul nr. 2295 din data de 7 decembrie 2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus, la art. 1 că începând cu data de 1 august 2016, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, precum și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei.
De asemenea, potrivit art. 2 din Ordinul nr. 2295/2021, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din același Ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Prin Hotărârea nr. 426/C/1720A/1-13/2022 din data de 17.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins contestația formulată de recurent împotriva Ordinului nr. 2295 din data de 7 decembrie 2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Critică faptul că prin sentința recurată, instanța de fond a reținut că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 se referă doar la majorările salariale reglementate prin lege, nu și la drepturile salariale câștigate în mod definitiv prin hotărâri judecătorești, care se bucură de autoritate de lucru judecat; că prin hotărârile judecătorești depuse în copie la dosar nu s-a dispus înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; că acordarea unor drepturi salariale „în continuare” sau „pentru viitor, până la încetarea condițiilor de acordare” nu ar echivala cu înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, iar hotărârile judecătorești pronunțate la solicitarea altor reclamanți, acestea privesc doar părțile din litigiile respective și nu pot constitui izvor de drept; că instanța de contencios constituțional este singura autoritate competentă să înlăture de la aplicare dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar nu instanța de judecată; că argumentul adus de reclamant, în sensul că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 ar fi de natură să încalce mențiunile exprese ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 ori ale Deciziei nr.7/2019 (RIL) pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi luat în considerare, dispozițiile respective fiind pe deplin aplicabile, în lipsa unei modificări legislative sau a declarării ca neconstituționale.
Cu privire la cele două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, instanța de fond a apreciat că reclamantului nu-i este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor în cuantumul lor maxim, acest cuantum urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.
În ceea ce privește aplicarea termenului de prescripție extinctivă în privința unei VRS de 605,225 lei și recunoașterea acestei valori începând cu data de 01.08.2016, instanța de fond a reținut că nu poate constata nelegalitatea ordinelor de salarizare atacate prin prisma argumentelor invocate, Ordinul nr. 2295/07.12.2021 având în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani calculat anterior emiterii sale, termen pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, data de 01.08.2016 excedând termenul de prescripție prevăzut în actul administrativ atacat pentru salariații care nu dețin titluri executorii.
În concret, prin sentința civilă nr. 339/23.02.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 4933/23.11.2021 a Curții de Apel Pitești, instanțele de judecată au obligat pârâții să plătească reclamantului drepturile cuvenite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei „până la încetarea condițiilor de acordare”, adică și pe viitor, fără vreo limitare temporală la nivelul anului 2022.
Precizează că hotărârile judecătorești invocate au fost pronunțate în urma formulării unor cereri de chemare în judecată depuse după data de 1 ianuarie 2018, acesta fiind momentul de referință pentru aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar aceste dispoziții legale nu au fost analizate de instanțele care au pronunțat hotărârile judecătorești invocate. De asemenea, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a invocat incidența prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru pretențiile salariale solicitate începând cu data de 1 ianuarie 2018, deși a fost chemat în judecată în dosarele sus arătate.
În dosarul în care instanța de judecată a stabilit definitiv dreptul reclamantului la recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta, hotărârile respective fiind obligatorii față de pârât, conform prevederilor art. 435 alin. (1) C. proc. civ., iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție avea obligația de a nu emite ordine de stabilire a drepturilor salariale care să le lipsească de efecte.
Precizează că Parchetul de pe lângă ÎCCJ a aplicat unitar, fără excepție, prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, comparând indemnizația de încadrare brută lunară rezultată din aplicarea VRS de 605,225 cu nivelul maxim stabilit prin Anexa V a Legii nr. 153/2017, astfel că Ordinul nr. 2295 din data de 7 decembrie 2021 și Ordinul nr. 2400 din 27 decembrie 2021 au fost emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu nesocotirea titlurilor executorii obținute de reclamant.
Susține că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 nu pot constitui un temei suficient pentru ca pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să ignore opozabilitatea hotărârilor judecătorești sus arătate, întrucât aceste norme legale nu pot fi desprinse de contextul în care au fost adoptate, de celelalte prevederi ale art. 38 și de interpretarea dată de Curtea Constituțională.
Arată că art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziții prin care se determină în mod specific condițiile de aplicare în timp a legii. Stabilirea în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice, prevederile legale criticate vizând reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, astfel cum se prevede și în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, prin eliminarea disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare, și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice (Decizia CCR nr. 700/2019).
Mai arată că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare, în condițiile în care ipoteza de aplicare a normei privește situația în care „începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate”, iar o atare situație nu poate interveni decât în procesul de aplicare etapizată a legii.
Apreciază că nu poate fi primită susținerea pârâtului, îmbrățișată de instanța de fond, în sensul că în cauză ar fi incidente considerentele cuprinse în decizia CCR nr. 1609/2010, respectiv faptul că încetarea obligației legale de plată a drepturilor salariale conform titlurilor executorii este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia au fost acordate drepturile în cauză, în condițiile în care evenimentul legislativ invocat, referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urma să își producă efectele avute în vedere de legiuitor încă de la data de 1 ianuarie 2018, anterior formulării cererilor de chemare în judecată de către reclamanți, iar nu ulterior pronunțării hotărârilor judecătorești invocate de reclamanți.
Susține că Ordinele nr. 2295 din 07.12.2021 și nr. 2400 din 27.12.2021 sunt nelegale, raportat la titlurile executorii deținute de reclamant, care ar fi lipsite de efecte începând cu data de 27.12.2021, deși prevederile art. 38 alin. (6) se regăseau în Legea-cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 încă de la data publicării actului normativ în Monitorul Oficial nr. 492 din 28 iunie 2017, iar instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, arată că prin Decizia nr. 404 din 05.02.2013, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția a II-a civilă, s-a stabilit că în cazul în care recunoașterea unei datorii este voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei, ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958 (art. 2538 C. civ.), efect care se produce de drept, inclusiv dacă este făcută în cursul derulării procedurii de executare silită.
În cauză, arată că efectul întreruptiv al prescripției s-a produs de drept prin recunoașterea expresă a dreptului printr-un act scris la data de 07.12.2021 (data emiterii Ordinului nr. 2295/2021), deci după împlinirea termenului general de prescripție, ceea ce a atras aplicabilitatea prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ. și ale art. 2510 C. civ., nemaifiind necesară emiterea niciunui act juridic de renunțare din partea intimatului.
Precizează că prin Decizia nr. 87 din 25.01.2022, emisă de Președintele Curții de Apel București, s-a stabilit plata diferențelor salariale către personalul auxiliar de specialitate, începând cu data de 01.08.2016, fără a fi reținută incidența termenului de prescripție de 3 ani, aceasta fiind emisă, printre altele, pe baza Ordinului nr. 224 din 29.10.2020, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a acordat personalului auxiliar de specialitate drepturile salariale, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 de lei.
De asemenea, prin sentința civilă nr. 937/2019 din data de 10.12.2019, emisă de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. x/40/2019, lămurită prin încheierea din data de 15.06.2021, definitivă prin decizia nr. 642/19.10.2020, emisă de Curtea de Apel Suceava, s-a stabilit plata diferențelor salariale către personalul din Direcția Națională de Probațiune, începând cu data de 01.08.2016, fără a fi reținută incidența termenului de prescripție de 3 ani; prin Decizia civilă nr. 4060 din 08.09.2021, pronunțată Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2020, aceleași drepturi salariale ca cele solicitate în cauză au fost recunoscute, începând cu data de 01.08.2016, procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care sunt pensionați din anul 2018, acțiunea civilă fiind introdusă la data de 13.03.2020.
Având în vedere faptul că la art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referință sectorială de 605,225 lei se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului solicitat, invocă aplicarea în speță a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripție.
Totodată, invocă incidența în cauză a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., referitoare la recunoașterea dreptului, în raport cu care consideră că prin emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 C. civ.
Consideră că în urma emiterii la data de 07.12.2021 a Ordinului nr. 2295/2021, este îndreptățit la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorii sectoriale de referință în sumă de 605,225 lei, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.
Însă, prevederile art. 2 și 4 din ordinul contestat contrazic prevederile art. 1 și limitează în mod nelegal și discriminatoriu, calcularea și plata diferențelor salariale, în raport de elemente extrinseci ordinului.
În acest sens invocă prevederile art. 3 ind. 1 alin. (1), introdus în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și faptul că există hotărâri judecătorești care au recunoscut același drept altor persoane din aceeași familie ocupațională, începând cu data de 01.08.2016, în acest sens fiind: pentru personalul din Direcția Națională de Probațiune: sentința civilă nr. 937/2019 din data de 10.12.2019, emisă de Tribunalul Botoșani în dosarul nr. x/40/2019, lămurită prin încheierea din data de 15.06.2021, definitivă prin decizia nr. 642/19.10.2020, emisă de Curtea de Apel Suceava în același dosar; pentru doi procurori, pensionați din anul 2018 din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție: sentința civilă nr. 6644 din data de 24.11.2020, emisă de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4060 din 08.09.2021, pronunțată Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2020.
Mai arată că referirea la termenul de prescripție conform art. 4 din Ordinul 2295/2021 este discriminatorie și pentru faptul că în expunerea de motive din preambulul Ordinului nr. 2295/2021 intimatul face referire atât la decizia CCR nr. 794/2016, cât și la o serie de sentințe definitive (879/08.02.2021 a Tribunalului București, 659/19.02.2021 a Tribunalului Prahova), la decizia 4060/08.09.2021 a Curții de Apel București, precum și la ordinul similar emis de către Consiliul Superior al Magistraturii - adresa nr. 5776/09.04.2021, însă anterior acestor hotărâri judecătorești au mai existat și alte hotărâri similare.
Pe de altă parte, prin dispoziția nr. 122/23.04.2021, Consiliul Superior al Magistraturii a dispus, printre altele, salarizarea procurorilor detașați în cadrul aparatului propriu al Consiliului încă din data de 23.04.2021, pe baza sentințelor judecătorești enumerate în preambulul dispoziției, având în vedere și demersurile similare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - adresa 255/05.03.2021, respectiv adresa Inspecției Judiciare R21- 121/03.03.2021. Invocă Nota Direcției resurse umane și organizare nr. 9578/2018 din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
Precizează că prin Ordinul nr. 221/26.10.2020 emis de către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru magistrații judecători din cadrul acestei instanțe se acordă VRS 605,225 începând cu data de 01.08.2016. fără a se invoca împlinirea termenului de prescripție.
În ceea ce privește punctul 3 al contestației, învederează că potrivit art. 4 și 5 din Anexa V, Capitolul VIII din Legea nr. 153/2017, pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens.
Susține că judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare.
Sub acest aspect, invocă dispozițiile art. 7 lit. i și art. 38 alin. (3) lit. a din Legea nr. 153/2017, susținând că având în vedere indemnizațiile de încadrare și sporurile stabilite prin Ordinul de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cuantumul celor două sporuri trebuia calculat și stabilit în concordanță cu dispozițiile legale menționate mai sus, impunându-se a se reține cuantumul acestora rezultat pentru luna decembrie 2017 (calculat la o indemnizație de încadrare cu aplicarea VRS în valoare de 605,225), după care se aplică creșterea de 25 % prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a din Legea nr. 153/2017.
Consideră că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, conform cărora suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30 % din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comanda/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.
Apreciază că plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare, o interpretare și aplicare greșită a legii.
Un alt argument cu privire la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 este faptul că, deși în cuprinsul acestui art., în cadrul plafonului de 30% din totalul bugetului pentru fiecare ordonator de credite, sunt prevăzute nu doar sporurile, ci și indemnizațiile de hrană și vacanțe, la acordarea acestor din urmă drepturi, nu s-a aplicat același raționament și nu s-au inclus cele două indemnizații în plafonul de 30%.
A invocat și excepția de neconstituționalitate a următoarelor art. din Legea-cadru 153/2017: art. 1 alin. (3), art. 9 art. 38 alin. (6) raportat la sintagma „ca urmare a majorărilor salariale reglementate”.
4. Apărările formulate în recurs
4.1. Intimatul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
În esență, invocă cele stabilite prin Decizia nr. 15/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 23/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
4.2. Recurentul-reclamant A a depus răspuns cu privire la notele intimatului, arătând că este adevărat că între timp a fost adoptat Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de care, la o primă vedere demersul său judiciar ar putea fi socotit ca rămas fără obiect, însă între timp a fost adoptată O.U.G. nr. 99/2023, potrivit căreia eventualele drepturi de natură salarială stabilite prin acte administrative emise de conducătorii instituțiilor publice nu se mai raportează în categoria arierate, ci în categoria plăți restante, iar conducătorii instituțiilor publice nu mai pot emite acte administrative prin care să stabilească drepturi de natură salarială, suplimentare față de cele stabilite prin legislația specifică în vigoare, cu excepția situației în care s-ar dispune în acest sens prin hotărâre judecătorească.
4.3. Intimatul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note, prin care invocă excepția rămânerii fără obiect în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2024 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
5. Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 18 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind ulterior amânată succesiv, respectiv suspendată, până la data de 5 martie 2025.
6. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză, reclamantul A a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a formulat, în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere împotriva hotărârii nr. 426/C/1720A/1-13/2022 din data de 17.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Ordinului de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând anularea hotărârii nr. 426/C/1720A/I-13/2022 din data de 17.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea pârâtului la: revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 din acesta, în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017; revocarea/modificarea parțială a art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării și plății diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016; revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 și a Ordinului nr. 2400 din 27.12.2021, în sensul recalculării și plății sporurilor de risc și confidențialitate și a celui pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4 5 și 38 alin. (3) lit. a din Legea 153/2017.
Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuală pasive ca neîntemeiată; a calificat excepția prescripției dreptului la acțiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei; a respins cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței nr. 2091 din 10 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-reclamant A, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin încheierea din 18.10.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2/2022/a1, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 9 art. 38 alin. (6) din Legea-cadru 153/2017, formulată de către recurentul-reclamant A, ca inadmisibilă.
Față de pretențiile formulate în cauză și apărările invocate, Înalta Curte constată că în ceea ce privește aplicabilitatea în speță a plafonării veniturilor, se impune a se reține că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 551 din 12.04.2023, prin care s-a stabilit că începând cu data de 7 decembrie 2018, procurorii din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătoriile din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, conform anexei.
De asemenea, prin același Ordin s-a constatat că, întrucât dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei exista în patrimoniul personalului din iunie 2017, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătorești avute în vedere, acesta se impune a fi menținut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Ordinul indicat mai sus a fost emis la data de 12.04.2023, ulterior pronunțării hotărârii recurate.
În recurs, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat rămânerea fără obiect a pretențiilor deduse judecății, având în vedere că între timp a fost emis Ordinul nr. 551 din 12.04.2023, la a cărui emitere a fost avută în vedere și jurisprudența unitară în materie a instanțelor judecătorești, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.
Recurentul-reclamant a criticat acest aspect, apreciind că acțiunea de față nu a rămas fără obiect.
Prin urmare, Înalta Curte reține că în vederea dezlegării corecte a prezentei cauze, în raport cu toate aspectele deduse judecății, cu luarea în considerare a emiterii Ordinului nr. 551/12.04.2024 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și stabilirea în concret a pretențiilor rămase în acest moment în litigiu, se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se stabili dacă Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 vizează integral drepturile solicitate de către reclamant prin acțiunea din prezentul dosar, respectiv să aprecieze dacă și în ce măsură drepturile solicitate au rămas fără obiect.
Astfel, Înalta Curte constată că este necesar ca, în baza dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., instanța de fond să analizeze relevanța Ordinului nr. 551 din 12.04.2023 emis de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză, din perspectiva pretențiilor deduse judecății în cauza pendinte, inclusiv cu luarea în considerare a hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în această materie, cum ar fi Decizia nr. 132/2025, pronunțată în dosarul x/1/2024, precum și alte hotărâri date cu privire la pretențiile de natură salarială ridicate de personalul din Justiție și care sunt solicitate și în dosarul de față.
În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., invocat de către recurent, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.
7. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva sentinței nr. 2091 din 10 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva sentinței nr. 2091 din 10 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.