Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în data de 22.06.2023, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A, constatarea calității acestuia de colaborator al Securității.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 1872 din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A, și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității, în sensul art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței nr. 1872 din 22 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât A, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, desființarea sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului arată că sentința recurată nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008, dat fiind faptul că în cazul său nu este îndeplinită a doua condiție, aceea ca informațiile furnizate să fi fost de natură să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Astfel, arată că legea nu a instituit o prezumție legală, irefragabilă, că prin furnizarea de informații au fost vătămate drepturile omului, deoarece în această situație, orice apreciere a instanței judecătorești ar fi fost inutilă, iar, pe de altă parte, arată că nu poate fi considerată nici prezumție simplă.
Consideră că folosirea cuvântului „și” între cele două condiții impune necesitatea dovedirii și a celei de a doua condiții, sarcina probei aparținând celui care afirmă, nu celui care neagă.
Susține că din probele administrate nu rezultă că vreunuia dintre subiecții informațiilor furnizate i s-a limitat, legal sau nelegal, vreun drept sau libertate, și nici nu au suferit nicio imixtiune în viața lor, nu au avut de suferit îngrădiri ori suprimări de drepturi, aspecte care se desprind în mod neechivoc din notele ofițerilor supraveghetori, care nu statuează asupra niciunor măsuri punitive îndreptate împotriva terților, coroborate cu situația personală a părților, aflate deja în stare de detenție pentru săvârșirea altor infracțiuni.
Menționează că emiterea înscrisurilor redactate în anul 1987, nu a reprezentat un act efectuat benevol, ci a fost constrâns la furnizarea acestora, în condițiile în care la acel moment era minor și se afla încarcerat la SSMRM X, unde ispășea o condamnare de 5 ani închisoare, astfel că, dat fiind regimul de detenție, toate persoanele internate se aflau sub monitorizarea organelor statului și aveau drepturile limitate.
Arată că la acel moment, conduita sa nu era conformă cu rigorile SSMRM, întrucât dispunea de bunuri interzise (țigări, mici sume de bani utilizate la procurarea acestora chiar de către supraveghetorii interni), motiv pentru care a intrat în atenția organelor operative, suportând diverse consecințe, care au culminat cu izolarea de colectiv pentru perioade determinate.
Profitând de aceste circumstanțe, coroborate cu constrângerile fizice exercitate permanent la adresa sa, personalul intern de supraveghere l-a contactat, cu solicitarea de a semna diverse note informative.
Astfel, având în vedere conținutul și modalitatea de redactare a notelor, acestea nu sunt rezultatul eforturilor personale, ci al dictării efectuate de supraveghetori, susținând că atât modalitatea de formulare, cât și limbajul utilizat, sunt improprii unei persoane aflate în stare de recluziune, cu pregătire școlară modestă, acestea fiind specifice organelor de control, expresii precum „s-au purtat discuții care au deviat...”, „denigrau politica partidului și statului nostru și personalitatea conducătorului nostru”, „cei doi au continuat, antrenând și pe alți internați”, etc., fiind expresii specifice utilizate de către reprezentanții Securității, care au profitat de conjunctura în care se afla pentru îndeplinirea propriilor sarcini de serviciu.
Mai arată că în cadrul SSMRM nu dispunea de hârtie și de instrumente de scris pentru redactarea notelor semnate, emiterea acestora fiind, în mod evident, rezultatul constrângerii morale exercitate asupra sa sub amenințarea impunerii unor consecințe punitive suplimentare în ceea ce îl privește.
Mai mult, arată că el însuși se afla în atenția operativă a altor persoane, fiind efectuate informări în ceea ce îl privește, informări al căror conținut a fost utilizat pentru a-l determina să își însușească un conținut care nu îi aparținea.
Subliniază că atât el, cât și persoanele cu privire la care i-au fost dictate informările, erau minori și se aflau în regim de detenție, astfel că pretinsele informări nu au fost în măsură să vizeze / să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților persoanelor, neavând aptitudinea generării unor repercusiuni specifice împotriva acestora, cu atât mai mult cu cât aceste drepturi erau deja limitate ca urmare a condamnărilor penale suferite de părți.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.
Arată că recurentul-pârât nu neagă paternitatea notelor olografe care au stat la baza acțiunii în constatarea calității de colaborator al Securității; că niciunul dintre înscrisurile de la dosar nu demonstrează existența unor presiuni exercitate pentru furnizarea respectivelor note informative, prima instanță reținând în mod corect că în cauză, conținutul propriu-zis al notelor a fost asumat de pârât, reproducerea și semnarea textului exprimând voința acestuia de a aduce informațiile respective la cunoștința autorităților.
Susține că în cauză nu poate fi reținută situația de excepție de la art. 2 lit. b teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât într-o asemenea situație ar trebui să fie îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiții: informațiile să fie cuprinse în declarații, procese-verbale de interogatoriu sau de confruntare și să fie date în timpul anchetei și procesului, indiferent dacă sunt în stare de libertate, de reținere ori de arest; ancheta sau procesul să fi fost motivate politic; informațiile să nu se îndepărteze de motivul anchetei, ci să fie informații privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată.
Precizează că în cauză nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiții.
Pe de altă parte, arată că nu se poate reține că furnizarea informațiilor respective nu a fost făcută conștient de către recurentul-pârât, acesta având reprezentarea clară a faptului că asemenea relatări nu rămâneau fără urmări.
Mai arată că din jurisprudența ÎCCJ reiese că îndeplinirea condiției referitoare la încălcarea unor drepturi fundamentale nu presupune în mod obligatoriu, încălcarea propriu-zisă a acestora, ci doar expunerea persoanelor denunțate unor posibile încălcări ale drepturilor sau libertăților fundamentale.
5. Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 16 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 5 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.
6. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A, constatarea calității acestuia de colaborator al Securității.
Instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității, în sensul art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs recurentul-pârât A, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că aspectele criticate prin cererea de recurs nu sunt fondate.
Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008, colaborator al Securității este „persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Persoana care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar. Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe. Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor.
Așadar, pentru a se constata calitatea de colaborator al Securității, textul de lege prevede întrunirea cumulativă a două condiții, respectiv persoana pârâtă să fi furnizat organelor de Securitate informații prin care se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și aceste informații să fi vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Îndeplinirea acestor cerințe se verifică de instanța de contencios administrativ prin prisma probatoriului administrat în cauză, impunând o analiză concretă, efectivă și punctuală a înscrisurilor depuse în dosar, din perspectiva naturii și conținutului informațiilor furnizate organelor de Securitate.
În raport de contextul factual anterior prezentat și de norma legală aplicabilă, Înalta Curte constată că prima condiție referitoare la furnizarea organelor de Securitate a unor informații prin care se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, este îndeplinită.
Astfel, prealabil, recurentul-pârât a fost recrutat în baza angajamentului dat, depus în copie la fila 25 din dosarul primei instanțe și a Raportului din data de 16.12.1984 cu privire la modul cum a decurs recrutarea, depus la fila 23 din dosarul de fond.
Înalta Curte constată că, astfel cum reiese din Raportul cu propunerea de încetare a legăturii cu informatorul „X”, nume conspirativ preluat de recurentul-pârât la data recrutării, acesta a dat un număr de 9 informații scrise și verbale, colaborarea cu organele de Securitate desfășurându-se până la data de 29.11.1987, când acesta a părăsit S.S.M.R.M - X, fiind liberat condiționat.
Relevante sunt, din perspectiva colaborării cu organele de Securitate, următoarele note:
Din Nota informativă dată la 19.01.1985, întocmită olograf și semnată cu numele conspirativ „X”, reiese că recurentul-pârât a furnizat informații referitoare la faptul că în seara de revelion se afla în pavilionul vechi, la camera 20, unde s-au purtat discuții care au deviat în bancuri politice, remarcându-se internatul B și C, care în conținutul bancurilor spuse denigrau politica partidului și statului și personalitatea conducătorului partidului și statului. Șeful dormitorului, elevul D le-a cerut să înceteze, dar cei doi au continuat antrenând și pe alți internați la discuții pe teme politice.
Pe nota informativă de mai sus ofițerul de contrainformații a stabilit ca sarcini, continuarea abordării internatului B în discuții pentru a-i stabili poziția față de orânduirea comunistă, stabilirea anturajului acestuia, iar ca măsuri, stabilirea clasei și atelierului unde funcționează cel semnalat, încadrarea pe a doua linie informativă și verificarea în evidențele de securitate.
De asemenea, din Nota informativă din 17.12.1984, întocmită olograf și semnată cu numele conspirativ „ X”, acesta a relatat că aflându-se în Penitenciarul Y, la camera 34, împreună cu minorul E, care se afla în carantina S.S.M.R.M. X, acesta a afirmat că după terminarea perioadei de carantină, când va ajunge în dormitor, va sparge un geam și-l va tăia pe primul care se apropie de el, iar la poziția acestuia s-a aliat și minorul F. Internatul E a mai afirmat că după punerea în libertate va trece din nou frontiera de stat pentru a ajunge în Italia.
Pe această notă informativă, ofițerul de contrainformații a stabilit ca sarcină continuarea abordării celui semnalat și în discuțiile ce le va purta să stabilească când și dacă a trecut frontiera fraudulos, unde a ajuns și dacă a fost anchetat de organele polițienești ale statului unde a fost prins, iar ca măsuri a stabilit verificarea în evidențele de securitate, repartizarea persoanei vizate, în funcție de pregătirea școlară, la o clasă cu surse de informare, cu posibilități de pătrundere în intimitatea celui semnalat, pentru a verifica informația, urmând ca după verificarea informației, să facă propuneri pentru forma de lucru în care va fi luat.
Aceeași concluzie este consolidată și de alte înscrisuri de la dosar, cum ar fi raportul informativ din 16.06.1985, din care reiese că informatorul „X” i-a comunicat că internatul B continuă să aibă o atitudine refractară față de programul ordonat, în sensul că părăsește orele de clasă, perturbă orele de meditație și că ar fi afirmat că nu e dispus să învețe și nu o să se facă tâmplar, ci că o să se apuce de furat.
De asemenea, din Raportul cu propunerea de luare în lucru prin DUI „G” a internatului B din data de 20.02.1985 și din Nota de sarcini din 21.01.1985 s-a dispus dirijarea informatorului „X” către anumite persoane în vederea obținerii de informații punctuale cu privire la persoanele supravegheate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că este îndeplinită prima condiție, aceea privind furnizarea organelor de Securitate a unor informații prin care se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, este îndeplinită.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție legală, anume aceea ca informațiile comunicate organelor de Securitate să vizeze îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Înalta Curte constată că și aceasta este îndeplinită în cauză.
Într-o primă critică, recurentul-pârât a susținut că nu este îndeplinită a doua condiție, aceea ca informațiile furnizate să fi fost de natură să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și, cum cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ, dată fiind conjuncția „și” inserată între acestea, nu putea fi reținută calitatea sa de colaborator al Securității.
Înalta Curte nu poate reține acest argument, în condițiile în care art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 nu se referă la efectul unei îngrădiri efective a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind suficientă „vizarea” unei astfel de îngrădiri, respectiv potențialitatea producerii ei.
Or, furnizarea de către recurentul-pârât a informațiilor referitoare la faptul că între persoanele internate s-au purtat discuții care au deviat în bancuri politice, prin care erau denigrate politica partidului și statului și personalitatea conducătorului partidului și statului, precum și faptul că una dintre persoanele internate a afirmat că după punerea în libertate va trece din nou frontiera de stat pentru a ajunge în Italia, era aptă să afecteze libertatea de gândire și conștiință, prevăzută de art. 18 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și de art. 30 din Constituția României de la 1965, interferând cu dreptul persoanei urmărite de a se manifesta conform propriilor convingeri, fără influențe din partea factorului politic.
Recurentul-pârât putea și trebuia să conștientizeze că prin furnizarea informațiilor, asupra persoanelor denunțate exista riscul de a se desfășura acțiuni de represalii din partea organelor statale, câtă vreme activitatea de urmărire informativă privea aspecte ce aveau ca scop real identificarea și persecutarea opozanților regimului politic comunist.
Argumentul recurentului-pârât în sensul că informațiile furnizate nu puteau conduce la îngrădirea suplimentară a unor drepturi sau libertăți ale persoanelor vizate de informațiile date, câtă vreme atât el cât și persoanele urmărite erau deținute în Penitenciarul Y și în S.S.M.R.M. X, nu poate fi reținut, în condițiile în care, cel puțin astfel cum reiese din rezoluțiile aplicate pe notele informative, acestea au fost supravegheate suplimentar și s-a dispus dirijarea unor informatori în preajma acestora în scopul verificării ori obținerii de noi informații cu privire la aceste persoane.
Astfel, starea de pericol față de persoanele urmărite a fost creată prin însuși faptul nominalizării acestora de către recurentul-pârât în ipostaze considerate ostile orânduirii sociale existente. În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că rezoluțiile ofițerului de Securitate pe notele informative în discuție sunt în sensul luării de măsuri în raport de persoanele vizate, iar nu de inacțiune. În mod corespunzător, persoanele vizate au suferit consecințe din moment ce notele informative date de intimatul-pârât au atras atenția organelor de Securitate asupra conduitei lor.
Din această perspectivă nu prezintă relevanță faptul că persoanele în discuție se aflau într-un centru de detenție pentru tineret, instanța de fond reținând în mod corect că împrejurarea că persoanele vizate se aflau în stare de detenție nu făcea decât să accentueze probabilitatea supunerii lor la măsuri represive, dat fiind că mijloacele disponibile pentru a se opune erau drastic limitate.
Tot în mod corect a reținut instanța de fond și faptul că informațiile furnizate de pârât au vizat îngrădirea: dreptului la viață privată, recunoscut de art. 17 pct. 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; dreptului la liberă exprimare, recunoscut de art. 28 din Constituția României din 1965 și dreptului la liberă circulație, recunoscut de art. 12 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.
Astfel, Înalta Curte reține că Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată și proclamată de Adunarea generală a O.N.U prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948, iar România a semnat-o la 14 decembrie 1955 când prin R 955 (X) a Adunării generale a ONU, a fost admisă în rândurile statelor membre.
Atât Pactul Internațional pentru Drepturile Civile și Politice, cât și Declarația Universală a Drepturilor Omului erau ratificate de România la momentul desfășurării activității informative.
În consecință, recurentul-pârât, prin activitățile desfășurate, a îngrădit drepturile și libertățile fundamentale, garantate chiar de legislația din acea vreme, iar îngrădirea drepturilor s-a produs în momentul în care a dat informații cu privire la anumite persoane, furnizând informații despre discuțiile purtate cu aceștia și de intențiile lor.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul recurentului-pârât în sensul că ar fi fost constrâns să dea respectivele note și din cauza faptului că în speță, conduita sa nu era conformă cu rigorile SSMRM, întrucât dispunea de bunuri interzise (țigări, mici sume de bani utilizate la procurarea acestora chiar de către supraveghetorii interni), motiv pentru care a intrat în atenția organelor operative.
Faptul că recurentul-pârât a ales să nu se conformeze normelor de conduită din SSMRM, nu poate fi considerat ca fiind o justificare a furnizării notelor informative din cauză și care au condus la îngrădirea drepturilor celorlalte persoane condamnate, câtă vreme o asemenea activitate nu poate fi scuzată prin aceea că recurentul-pârât fusese prins că dispunea de bunuri interzise și că pentru acest lucru intrase în atenția organelor operative.
Ceea ce reclamă recurentul-pârât este în esență faptul că pentru a beneficia de un tratament mai bun, în condițiile în care fusese prins cu bunuri interzise, acesta a ales să furnizeze informații organelor de Securitate cu privire la celelalte persoane aflate în detenție, ceea ce nu poate fi reținut.
Cu alte cuvinte, o asemenea justificare nu poate intra în sfera constrângerii morale pe care o invocă recurentul-pârât, în condițiile în care constrângerea morală constă în exercitarea unei presiuni pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, în așa fel încât sub stăpânirea unei temeri grave, persoana constrânsă nu-și mai poate dirija în mod liber voința și săvârșește o faptă prohibită de lege.
Or, nu aceasta este situația din speță, unde așa zisa „amenințare” a vizat suportarea unor consecințe legale față de nerespectarea de către recurentul-pârât a normele de conduită, și nu un pericol grav și injust pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Dincolo de aceste aspecte, nu este fondat nici argumentul recurentului-pârât conform căruia notele informative ar fi fost date la dictarea organelor de Securitate, câtă vreme acestea au fost asumate prin semnătură de către pârât, care a validat în acest mod conținutul respectivelor note, prin care au fost aduse la cunoștința organelor de Securitate informații ce au condus, finalmente, la îngrădirea drepturilor și libertăților de care persoanele vizate erau îndreptățite a se bucura, chiar și în condiții de detenție.
Nici invocarea stării de minoritate nu poate avea consecința dorită de recurent, având în vedere că la data semnării angajamentului și a redactării notelor informative, acesta avea 17 ani, ceea ce corespunde unei capacități restrânse pe latură civilă (pentru actele de conservare și de administrare) și a unei capacități depline pe latură penală.
De altfel, dispozițiile art. 2 lit. b teza a treia din O.U.G. nr. 24/2008 prevăd că „Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe.”
Or, recurentul avea împlinită vârsta de 17 ani la momentul la care a furnizat notele în discuție.
Prin urmare, nici din această perspectivă nu poate opera o exonerare a recurentului de răspundere.
Pe de altă parte, în cauză nu se configurează nici existența situației exoneratorii prevăzute la teza a doua a aceluiași text de lege, potrivit căreia: „Persoana care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar.”
Ipoteza relevată anterior presupune ca informațiile să fi fost furnizate în timpul anchetei ori unui proces care să îl vizeze pe recurent, în stare de libertate, de reținere ori de arest și să vizeze motive politice referitoare la cauza pentru care a fost fie cercetat, fie judecat și condamnat, și mai mult, actele și documentele care consemnau aceste informații să fie considerate parte a propriului dosar.
Or, niciuna dintre aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauza de față, recurentul-pârât dând informațiile respective pentru obținerea unor beneficii proprii, respectiv pentru a nu i se aplica un regim sancționator cauzat de propria conduită.
Astfel fiind, în cauză nu se identifică nici situațiile de excepție în care furnizarea de informații nu trebuie considerată activitate de colaborare cu Securitatea.
Dincolo de aspectele anterior menționate, în cauză nu poate fi reținută o eventuală răsturnare a sarcinii probei, astfel cum susține în mod nefondat recurentul-pârât, câtă vreme intimatul-reclamant a probat aspectele invocate prin acțiunea introductivă.
În aceste condiții, este demonstrată și cea de-a doua condiție legală pentru a se constata calitatea de colaborator al Securității în persoana recurentului-pârât, astfel că prima instanță a reținut în mod corect calitatea de colaborator al Securității a acestuia.
Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.
7. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât A împotriva sentinței nr. 1872 din 22 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A împotriva sentinței nr. 1872 din 22 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.