Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.11.2022, sub nr. x/2/2022, reclamanții A, B, C, D, E și F au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:
(1). nulitatea absolută parțială a Ordinului nr. 1899/2022 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv al art. 1 și a anexei 6 la ordin;
(2). obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună: salarizarea reclamanților ținând-se cont de valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, avută la 31 decembrie 2017, la care să fie aplicată, mai întâi, majorarea de 25% prevăzută de art. 38 al 3 din Legea 153/2017, fără a se ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare;
(3). obligarea pârâtului la plata efectivă a diferențelor de drepturi salariale, începând cu data de 1 august 2022, calculate de la data scadenței plății fiecărei sume care ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la intervenirea unor schimbări legislative ori pe cale judecătorească;
(4). actualizarea sumelor stabilite mai sus, la pct. 3, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății fiecărei sume care ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 888/2024 din 20 mai 2024, Curtea de Apel București:
- a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu;
- a respins acțiunea formulată de reclamanții A, B, C, D, E și F în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca inadmisibilă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței de fond, reclamanții A, B, C, D, E și F au declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Recurenții-reclamanți consideră că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată din perspectiva obiectului controlului de legalitate, însă această excepție a fost invocată din oficiu de instanță la ultimul termen de judecată la care a și rămas în pronunțare, fără a fi pusă în discuția părților. În acest fel, nu a fost respectat nici principiul contradictorialității care guvernează procesul civil și nici dreptul reclamanților la apărare.
În baza principiului contradictorialității, instanța este obligată să pună în discuția părților atât cererile cât și excepțiile, atât cele formulate de părți cât și cele pe care ea însăși le invocă din oficiu, urmând să își întemeieze hotărârea numai pe acelea care au format obiectul dezbaterii în contradictoriu și cu privire la care părțile au avut posibilitatea sa își exprime un punct de vedere. Respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialitătii implică punerea în discuția părților a excepției invocate din oficiu și pronunțarea asupra chestiunilor invocate doar după ''ascultarea" acestora. În caz contrar, actul jurisdicțional este lipsit de transparența pe care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO.
Recurenții-reclamanți mai susțin că instanța de fond a respins în mod nelegal acțiunea ca inadmisibilă, presupunând în mod eronat existența unui act administrativ distinct – denumit generic „decizie/dispoziție/hotărâre de soluționare a contestației” – care nu există în realitate și care nu le-a fost niciodată comunicat pentru a putea fi atacat. Instanța nu a individualizat acest act administrativ prin număr, dată ori conținut, făcând imposibilă identificarea sa precisă.
În fapt, singurul răspuns primit de la autoritatea publică – atașat cererii de chemare în judecată – constă într-o simplă adresă de răspuns la contestație, fără caracteristicile unui veritabil act administrativ (preambul, dispozitiv, număr, dată), neputând fi considerat o „hotărâre administrativă” în sensul Legii nr. 554/2004.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, procurorul general al PICCJ poate emite doar ordine cu caracter intern, iar nu decizii sau hotărâri administrative de soluționare a contestațiilor salariale. În consecință, actul despre care instanța afirmă că ar fi trebuit atacat nu există, iar pretinsa sa inexistență nu poate constitui temei pentru respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Mai mult, o astfel de interpretare echivalează cu recunoașterea posibilității autorității administrative de a obstrucționa accesul la justiție, prin refuzul de a emite actul administrativ necesar declanșării controlului jurisdicțional. Această concluzie contravine art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 21 din Constituția României, care garantează dreptul liber de acces la justiție, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecință, recurenții solicită admiterea recursului, casarea hotărârii criticate ca fiind afectată de nulitate pentru lipsa motivării legale și încălcarea normelor constituționale și convenționale incidente, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
De asemenea, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Ordinul atacat în cauză reprezintă un act administrativ emis de procurorul general al PICCJ, distinct de actul de soluționare a contestației prevăzut de art. 7 cap. VIII din anexa V la Legea nr. 153/2017 – act normativ cu caracter special, care permite accesul la instanța de contencios administrativ exclusiv împotriva unei „hotărâri” a organelor de conducere ale instituției privind contestația referitoare la salarizare.
Textul legii nu prevede o cale de atac directă împotriva actului administrativ inițial prin care s-a stabilit salariul, deși acesta poate fi nelegal, independent de legalitatea soluționării contestației. În speță, ordinul de salarizare este anterior contestației și nu poate fi calificat drept act subsecvent acesteia, fiind astfel autonom și supus regimului actelor administrative individuale.
Întrucât Legea nr. 153/2017 nu reglementează o cale specifică de atac în instanță a acestui ordin, acesta cade sub incidența dreptului comun prevăzut de art. 8 din Legea nr. 554/2004. Ordinul nu intră în sfera excepțiilor de inadmisibilitate prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004, nefiind nici act de comandament cu caracter militar, nici un act care să privească raporturile cu Parlamentul, și nici reglementat printr-o procedură specială prevăzută de lege organică.
Prin urmare, respingerea acțiunii ca inadmisibilă pe motiv că nu a fost atacată o „hotărâre” inexistentă – care nu a fost individualizată și nici comunicată – echivalează cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 7 cap. VIII din anexa V la Legea nr. 153/2017.
În aceste condiții, se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii obiectului real al litigiului și clarificării următoarelor aspecte esențiale: identificarea „organelor de conducere” ale PICCJ în sensul Legii nr. 153/2017; existența și comunicarea unei eventuale hotărâri administrative privind contestația reclamanților; regimul juridic aplicabil ordinului de salarizare, tratat ca act administrativ individual distinct și autonom față de procedura de soluționare a contestațiilor salariale.
4. Apărările formulate în recurs
Legal citat, intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a depus întâmpinare în dosarul de recurs, însă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru apărările dezvoltate la filele 49-51 dosar.
Prin aceleași note, intimatul-pârât a invocat excepția rămânerii fără obiect, în raport de Ordinul nr. 551/12.04.2023 pe care l-a atașat la dosar, inclusiv anexele aferente.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, pentru următoarele considerente.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Înalta Curte constată că, prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, recurentele-reclamante au învestit instanța de contencios cu o acțiune în anulare în parte a Ordinului nr. 1899/9 septembrie 2022 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 1 și a anexei 6 la ordin, solicitând, totodată, și obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună: salarizarea reclamanților ținându-se cont de valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, avută la 31 decembrie 2017, la care să fie aplicată, mai întâi, majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără a se ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Reclamantele au mai solicitat și obligarea pârâtului la plata efectivă a diferențelor de drepturi salariale, începând cu data de 1 august 2022, calculate de la data scadenței plății fiecărei sume care ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la intervenirea unor schimbări legislative ori pe cale judecătorească, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.
Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar reclamanții au formulat recurs împotriva acestei soluții, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate formulate.
Instanța de control judiciar observă că, primul set de critici de nelegaliatte formulate de către reclamanți vizează modalitatea în care instanța de fond a invocat din oficiu și a soluționat excepția inadmisibilității cererii în anulare. În concret, reclamanții apreciază că prima instanță, rămânând în pronunțare asupra acestei excepții, invocate din oficiu, la ultimul termen de judecată, fără a o pune în discuția părților, a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare, sens în care invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță, din oficiu, precum și dispozițiile art. 390 din același act normativ, prevăd că „Înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanța, din oficiu sau la solicitarea părților, pune în discuția acestora cererile, excepțiile procesuale și apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului, precum și cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului”.
Totodată, apreciază ca fiind relevante și prevederile art. 153 alin. (1) din Codul procedură civilă, care stabilesc că: „instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se prevede altfel”.
Din actele și lucrările dosarului, rezultă că recurenții-reclamanți au fost legal citați pentru termenul de judecată stabilit de instanța de fond la data de 20 mai 2024, conform dovezii de comunicare a citației către persoana însărcinată cu primirea corespondenței (respectiv reclamanta A), atașată la fila 147 din dosarul de fond, la domiciliul indicat de către aceștia, fiind informați cu privire la stadiul procesului înregistrat pe rolul Curții de Apel București și la termenul de jedecată acordat, având posibilitatea de a-și pregăti apărarea și de a participa activ la desfășurarea procesului.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere obligația părților de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel, finalizarea acestuia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ.
În acest context, Înalta Curte constată că neprezentarea recurenților-reclamanți la termenul respectiv de judecată nu îi poate fi imputată instanței de judecată și nu poate conduce la concluzia nerespectării dreptului acestora la apărare, motiv pentru care va respinge acest motiv de recurs ca nefondat.
În ceea ce privește criticile îndreptate împotriva soluției de admitere a excepției inadmisibilității a cererii în anulare, ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prima instanță a apreciat că obiectul controlului de legalitate al instanței este reprezentat de hotărârea organului vizat de art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII, Anexa V, respectiv actul administrativ al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se soluționează contestația formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor lor salariale, iar nu actul de stabilire a drepturilor salariale.
Practic, prima instanță a reținut că reclamanții nu au învestit instanța cu controlul de legalitate a adresei nr. x/C/13100/VI-13/2022 (fila 42 din dosarul de fond), prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Ordinului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1899/9 septembrie 2022, ci, au înțeles să conteste, exclusiv actul de stabilire a drepturilor salariale, respectiv ordinul emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, menționat în precedent.
În acest context, Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017, „prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice”.
Iar conform alin. 2 al aceluiași text de lege, „Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București”.
În cauză, Înalta Curte constată că, din înscrisurile de la dosar, precum și din considerentele sentinței recurate, rezultă că reclamanții au formulat contestație împotriva actului administrativ (Ordinul PÎCCJ nr. 1899 din 9 septembrie 2022), iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat contestația prin adresa nr. x/C/13100/VI-13/2022, fără a emite o decizie sau o hotărâre care să se încadreze stricto sensu în prevederile art. 7 alin. (2) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017.
Așa fiind, instanța de control apreciază că este excesiv să se considere că acțiunea este inadmisibilă doar pentru că recurenții-reclamanți nu au precizat expres că au înțeles să conteste și adresa nr. x/C/13100/VI-13/2022, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea contestației.
În plus se reține că acțiunea nu a vizat modul de stabilire a drepturilor salariale pentru fiecare reclamant în parte, prin ordine care li se adresează direct, ci un ordin prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, începând cu data de 1 august 2022, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prevăzuți în anexele nr. 1-8, beneficiază de drepturile salariale menționate în dreptul fiecăruia, și că, începând cu aceeași dată, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor cu grad de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor cu grad de parchet de pe lângă judecătorie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prevăzut în anexa nr. 9, beneficiază de drepturile salariale menționate în dreptul fiecăruia.
În ceea ce privește excepția rămânerii fără obiect, invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul notelor scrise depuse la data de 20 martie 2025, instanța de control judiciar constată că aceasta este o apărare ce privește fondul cauzei și nu soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității de către prima instanță, astfel că nu va fi analizată, excedând obiectul prezentului recurs.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul formulat de către recurenții-reclamanți, va casa sentina recurată și va trimite cauze aceleiași instanțe pentru judecarea fondului. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să analizeze fondul cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanți, în raport de temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările și susținerile părților, precum și toate înscrisurile depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de D, B, F, A, E, C împotriva sentinței civile nr. 888/2024 din data de 20 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 20 martie 2025.