Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 25.03.2024, sub dosar nr.x/39/2024, reclamanta Asociația A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a solicitat ca, prin hotărârea ce urmează a fi pronunțată, să se dispună:
- anularea în parte a Ordinului nr. 464 din 21 aprilie 2009 emis de Ministerul Mediului pentru aprobarea „Normelor tehnice privind organizarea și desfășurarea activităților de control și inspecție în domeniul protecției mediului”, în ce privește art. 29 și art. 30 din Anexă, referitoare la dreptul de acces al publicului la informația de mediu. Mai exact, reclamanta a arătat că solicită:
- anularea, în parte, ca nelegale a prevederilor art. 29 lit. c și d) prin eliminarea termenului „generale” din norma administrativă care stabilește faptul că Garda Națională de Mediu și structurile sale subordonate din teritoriu pot pune la dispoziția publicului doar date „generale” privind inspecțiile realizate și modul de conformare al obiectivelor cu legislația din domeniul protecției mediului;
- anularea în întregime a prevederilor art. 30 din respectivele norme privitoare la documentele la care are acces publicul, text administrativ normativ care limitează, nelegal, atât tipul de documente la care are acces publicul cât și locul de unde publicul le poate accesa.
Prin întâmpinarea formulată și depusă la data de 26.04.2024, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a solicitat admiterea excepției lipsei de interes a reclamantei și, în temeiul prevederilor art. 40 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca nefondată.
2. Soluția instanței de fond
Prin încheierea din 18 iunie 2024, Curtea de Apel Suceava a respins excepția lipsei de interes, având în vedere fundamentul acțiunii, calitatea reclamantei, împrejurarea invocării unei vătămări, constatând că toate chestiunile care vizează existența sau nu a vătămării țin practic de justețea pretenției, urmând a fi dezlegate odată cu fondul cauzei.
Prin sentința nr. 86 din 3 iulie 2024, Curtea de Apel Suceava:
- a admis acțiunea în contencios administrativ, având ca obiect „anulare act administrativ cu caracter normativ”, formulată de reclamanta Asociația A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor;
- a anulat în parte Ordinul nr. 464/2009 emis de Ministerul Mediului, respectiv termenul „generale” din conținutul art. 29 lit. c și d) din cuprinsul Anexei conținând Norme tehnice privind organizarea și desfășurarea activităților de inspecție și control în domeniul protecției mediului, precum și art. 30 din cuprinsul acelorași Norme.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 18 iunie 2024 și a sentinței de fond, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii și hotărârii recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes și, în subsidiar, ca nefondată.
În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat următoarele:
Încheierea de ședință pronunțată la data de 18 iunie 2024 este nelegală și susceptibilă de casare în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele care au fundamentat soluția pronunțată.
Instanța de fond a respins excepția lipsei de interes formulată de Minister printr-o motivare lacunară și formală, respectiv afirmând că: „Cu privire la excepția lipsei de interes, Curtea o va respinge, având în vedere fundamentul acțiunii, calitatea reclamantei, împrejurarea invocării unei vătămări, constatând că toate chestiunile care vizează existența sau nu a vătămării țin practic de justețea pretenției, urmând a fi dezlegate odată cu fondul cauzei.”
Această justificare nu cuprinde o motivare efectivă a soluției, întrucât nu sunt expuse raționamentele juridice de fapt și de drept care să confirme existența unui interes în sensul legii. În plus, instanța omite să răspundă concret susținerilor formulate de Minister prin excepția invocată, ceea ce reprezintă o încălcare a obligației de motivare prevăzute imperativ de normele procesual civile.
Sentința pronunțată de instanța de fond este casabilă din perspectiva aceluiași motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivarea soluției de anulare a art. 30 din Normele aprobate prin Ordinul ministrului mediului nr. 464/2009.
Astfel, în conținutul hotărârii recurate, instanța nu expune niciun raționament de fapt sau de drept care să fundamenteze în mod efectiv soluția de anulare a dispozițiilor art. menționat. Lipsa unei astfel de motivări contravine exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., care impun instanței obligația de a indica explicit motivele care stau la baza soluțiilor adoptate, inclusiv în ceea ce privește fiecare capăt de cerere.
Mai mult, consideră că prevederile art. 30 din Normele contestate sunt în deplină concordanță cu dispozițiile Directivei 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul publicului la informații referitoare la mediu, sens în care citează ceea ce statuează în mod expres preambulul acestei directive.
În aceste condiții, soluția de anulare a art. 30 din Norme, fără a fi susținută printr-o motivare concretă care să reflecte atât realitatea juridică, cât și conformitatea cu dreptul european incident, este nelegală și se impune a fi casată, prin prisma motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
De asemenea, hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, raportat la încheierea de ședință atacată, arată că soluția de respingere a excepției lipsei de interes, invocată de Minister, este nelegală, instanța de fond interpretând și aplicând în mod eronat dispozițiile legale incidente privind justificarea interesului procesual al intimatei în formularea prezentei acțiuni în contencios administrativ.
În conformitate cu art. 32 C. proc. civ., exercitarea acțiunii civile este condiționată de existența unui interes, iar conform art. 33 din același act normativ, acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Doctrina și jurisprudența definesc interesul ca reprezentând folosul practic urmărit de reclamant prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.
Prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 1 alin. (1) recunoaște dreptul de a se adresa instanței oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim de către o autoritate publică. Textul de lege subliniază în mod expres că interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Totuși, doctrina și jurisprudența au statuat în mod constant că noțiunea de interes legitim utilizată de Legea nr. 554/2004 nu se confundă cu interesul procesual reglementat de C. proc. civ., fiind distincte ca natură și regim juridic.
Această distincție esențială a fost ignorată de către instanța de fond, care a realizat o analiză superficială asupra excepției lipsei de interes, fără a verifica în concret dacă interesul invocat de intimată îndeplinește cerințele de legalitate, respectiv dacă este actual, născut, personal și legitim.
Totodată, conform art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 554/2004, „persoana vătămată” este orice persoană titulară a unui drept sau interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ. Sunt asimilate acestei noțiuni și grupurile de persoane fizice sau organismele sociale care invocă vătămarea unui interes legitim public ori a intereselor legitime ale unor persoane determinate.
Această dispoziție este, însă, limitată de prevederile art. 8 alin. (1) din aceeași lege, care prevede că persoanele fizice și juridice de drept privat pot invoca încălcarea unui interes legitim public doar în subsidiar, în măsura în care vătămarea acestuia rezultă logic din încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat. Acest principiu a fost reafirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 8/2020 pronunțată într-un RIL (recurs în interesul legii).
În contextul celor expuse, arată că instanța de fond nu a efectuat o verificare riguroasă a condițiilor de admisibilitate a acțiunii, omițând să motiveze în ce constă interesul actual și legitim al intimatei și cum se încadrează acesta în cerințele legii. Astfel, soluția de respingere a excepției lipsei de interes este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente.
Recurentul-pârât subliniază că noțiunile de interes legitim public și interes legitim privat sunt definite expres de art. 2 alin. (1) lit. p și r) din Legea nr. 554/2004. Astfel, interesul legitim privat reprezintă „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”, iar interesul legitim public vizează „ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”.
Raportat la aceste definiții legale, instanța de fond a omis să prezinte o fundamentare clară și pertinentă cu privire la existența unei vătămări reale și concrete suferite de intimată ca urmare a aplicării dispozițiilor legale contestate. În mod special, nu s-a demonstrat în ce măsură prevederile normative criticate ar aduce atingere posibilității intimatei de a solicita sau de a obține informații de interes public privind mediul, întrucât respectivele norme nu îngrădesc sub nicio formă exercitarea unui astfel de drept.
În acest context, subliniază că vătămarea invocată de intimată are un caracter pur ipotetic și nu poate justifica recunoașterea unui interes legitim, în lipsa unor dovezi care să reflecte o atingere concretă și actuală a unei situații juridice determinate.
Prin urmare, consideră că soluția instanței de fond este nelegală și sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor de drept material incidente, întrucât s-a reținut în mod neîntemeiat că intimata justifică un interes legitim, deși condițiile legale nu sunt îndeplinite.
Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat normele de drept material incidente cauzei, reținând în mod nejustificat nelegalitatea prevederilor cuprinse în Ordinul ministrului mediului nr. 464/2009, apreciind că acestea contravin unor acte normative cu forță juridică superioară.
În ceea ce privește considerentele instanței referitoare la aplicabilitatea prioritară a normelor de drept european, subliniază că principiul prevalenței dreptului Uniunii Europene operează exclusiv în ipoteza unui veritabil conflict normativ între dispozițiile interne și cele europene, aplicabile aceleiași situații juridice. Or, în speță, un asemenea conflict nu poate fi reținut. Astfel: Directiva nr. 2003/4/CE reglementează accesul publicului la informațiile privind mediul, în aplicarea Convenției de la Aarhus, reprezentând un instrument de armonizare legislativă; H.G. nr. 878/2005 a fost emisă în temeiul Convenției sus-menționate, asigurând transpunerea corectă a dispozițiilor acesteia în dreptul intern; prevederile Ordinului ministrului mediului nr. 464/2009 se înscriu în ansamblul normativ anterior menționat, neinstituind vreo restrângere a accesului la informații de mediu, ci oferind detalii procedurale în aplicarea reglementărilor primare.
Contrar celor reținute de instanța de fond, dispozițiile OMM nr. 464/2009 se conformează atât prevederilor H.G. nr. 878/2005, cât și Directivei nr. 2003/4/CE, neexistând un dezechilibru între standardul de protecție oferit de legislația națională și cel impus prin reglementările europene ori internaționale.
Pentru susținerea acestei concluzii, subliniază că, deși Convenția de la Aarhus nu oferă o definiție exhaustivă a sintagmei „informație de mediu”, în cuprinsul art. 2 alin. (3) sunt evidențiate, în mod reprezentativ, trei categorii majore de informații, respectiv: a) starea elementelor de mediu; b) factorii care influențează aceste elemente, măsurile, activitățile ori politicile de mediu; c) impactul asupra sănătății și siguranței umane, condițiilor de viață și patrimoniului cultural.
Aceeași structurare este regăsită și în art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 878/2005, care definește noțiunea de „informație privind mediul” în termeni aproape identici cu cei prevăzuți de Convenție și de Directiva nr. 2003/4/CE. Astfel, nu există niciun element care să susțină concluzia instanței de fond privind o pretinsă încălcare a dispozițiilor de rang superior.
Totodată, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 878/2005 consacră principiul diseminării progresive a informației privind mediul, în scopul asigurării unei accesibilități cât mai largi, ceea ce confirmă orientarea favorabilă cetățeanului a întregului cadru normativ în materia accesului la informații de mediu.
În concluzie, în lipsa unui conflict real de norme și în contextul alinierii dispozițiilor OMM nr. 464/2009 la reglementările naționale și europene, reținerile instanței de fond privind nelegalitatea acestor prevederi sunt netemeinice și nejustificate juridic.
În fine, instanța de fond a interpretat greșit prevederile legale incidente, reținând în mod eronat că dispozițiile art. 29 din Ordinul ministrului mediului nr. 464/2009 ar contraveni actelor normative cu forță juridică superioară.
Or, conform textului art. 29 din OMM nr. 464/2009, informațiile la care publicul are acces privesc: a) date privind capacitatea instituțională și resursele Gărzii Naționale de Mediu (GNM); b) atribuțiile GNM și performanțele acesteia în executarea planurilor de activități; c) date generale privind inspecțiile efectuate – numărul de vizite pe teren, obiectivele controlate, durata estimată a inspecțiilor, măsurile dispuse de comisari; d) date generale privind conformarea obiectivelor cu legislația privind protecția mediului și regimul substanțelor/produselor chimice.
Contrar opiniei instanței de fond, aceste dispoziții nu restrâng dreptul publicului de acces la informații privind mediul, ci reprezintă o concretizare a categoriilor de informații prevăzute în art. 1 pct. 1 lit. c din H.G. nr. 878/2005. Mai exact, acestea oferă detalii privind „măsurile, inclusiv cele administrative, politicile, legislația, planurile, programele și activitățile care afectează sau pot afecta elementele de mediu”, astfel cum sunt ele definite de hotărârea guvernamentală.
Instanța de fond nu a realizat o analiză comparativă reală între prevederile H.G. nr. 878/2005 și cele ale OMM nr. 464/2009. În lipsa acestei corelații, s-a ignorat că dispozițiile art. 29 din ordinul ministerial: nu exclud alte informații de la accesul publicului; nu limitează dreptul de acces decât în măsura permisă de lege, în cazuri expres prevăzute; respectă obligația de transparență, în acord cu Directiva 2003/4/CE și Convenția de la Aarhus.
Prin urmare, informațiile prevăzute de art. 29 lit. c și d) din OMM nr. 464/2009 se încadrează perfect în sfera reglementată de H.G. nr. 878/2005, fără a aduce atingere dreptului publicului de a solicita informații detaliate privind măsurile administrative ori activitățile cu impact asupra mediului.
Aprecierea instanței de fond este, așadar, nelegală, întrucât se bazează pe o presupunere a existenței unei restrângeri a accesului la informațiile de mediu, fără a identifica în mod concret o dispoziție restrictivă, incompatibilă cu reglementările superioare în ierarhia normelor juridice.
Recurentul-pârât subliniază încă o dată că Ordinul ministrului mediului nr. 464/2009 a fost emis cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, art. 77 în limita competenței legale conferite și în executarea actelor normative cu forță juridică superioară.
Ordinul atacat are caracter de normă specială, reglementând exclusiv activitatea de control și inspecție în domeniul protecției mediului, iar în temeiul principiului specialia generalibus derogant, acesta se aplică cu prioritate față de reglementările generale privind accesul la informațiile de mediu. Acest principiu este consacrat atât doctrinar, cât și jurisprudențial, fiind reținut constant de Înalta Curte de Casație și Justiție ca fundament al aplicării normelor speciale în detrimentul celor generale, fără a fi necesară o derogare expresă.
Totodată, excepțiile privind refuzul de furnizare a informațiilor de mediu sunt reglementate în art. 12 din H.G. nr. 878/2005, act normativ care transpune în dreptul național dispozițiile Directivei nr. 2003/4/CE și ale Convenției de la Aarhus. Acestea includ: confidențialitatea procedurilor și informațiilor comerciale; protejarea securității naționale, intereselor judiciare ori disciplinare; protejarea datelor cu caracter personal; și protecția mediului în sine (ex: localizarea speciilor rare).
În acest context, prevederile art. 31 din OMM nr. 464/2009, referitoare la informațiile exceptate de la accesul publicului, sunt în deplin acord cu regimul legal al excepțiilor prevăzute de art. 12 H.G. nr. 878/2005. De asemenea, alin. (3) al acestui art. impune autorității o evaluare în concret, de la caz la caz, a interesului public în raport cu interesul confidențialității – cerință respectată de Ordin.
Instanța de fond a omis să observe că OMM nr. 464/2009 nu instituie o limitare arbitrară sau nejustificată a dreptului de acces la informațiile de mediu, ci dimpotrivă, reglementează în mod corect limitele accesului, în concordanță cu cadrul legal general și special în vigoare.
Mai mult, ordonanța atacată nu încalcă ierarhia actelor normative, întrucât a fost emisă pe baza și în executarea H.G. nr. 878/2005, în temeiul legii și în acord cu Legea nr. 86/2000 privind ratificarea Convenției de la Aarhus.
Pentru aceste motive, solicită casarea încheierii și hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană lipsită de interes, iar în subsidiar, ca nefondată.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-reclamantă Asociația A nu a depus întâmpinare în dosarul de recurs, însă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârât este fondat.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Așa cum s-a prezentat la pct. 1 al deciziei de față, intimata-reclamantă Asociația A a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul prevederilor art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu acțiunea având ca obiect anularea în parte a Ordinului nr. 464/21 aprilie 2009 emis de Ministerul Mediului, respectiv eliminarea termenului „generale” din conținutul art. 29 lit. c și d) din cuprinsul Anexei conținând Norme tehnice privind organizarea și desfășurarea activităților de inspecție și control în domeniul protecției mediului”, precum și a art. 30 din cuprinsul acelorași norme.
După cum s-a arătat la pct. 2 al aceleiași decizii, prima instanță a respins excepția lipsei de interes (prin încheierea din 18.06.2024) și a admis acțiunea așa cum a fost formulată (prin sentința de fond).
Pentru a pronunța soluția de respingere a excepției lipsei de interes invocată în cauză, instanța a reținut că, raportat la fundamentul acțiunii, calitatea procesuală a reclamantei și invocarea unei pretinse vătămări, interesul acesteia nu poate fi înlăturat la acest stadiu procesual. Instanța a apreciat că eventualele aspecte legate de existența sau inexistența reală a vătămării susținute de reclamantă țin de temeinicia pretenției și urmează a fi analizate odată cu fondul cauzei. Prin urmare, a considerat că nu se impune admiterea excepției, întrucât interesul dedus din acțiune nu este vădit inexistent.
Totodată, pentru a pronunța soluția pe fondul cauzei, instanța a reținut, în esență, că reclamanta a suferit o vătămare constând în restrângerea nejustificată a dreptului său de a primi informații despre mediu, într-un demers legitim de interes public, vătămare care rezultă dintr-o ingerință clară în acest drept și care poate fi remediată doar prin anularea dispozițiilor neconforme cu reglementările internaționale incidente.
Pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor a formulat recurs împotriva acestor soluții, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Procedând la analiza motivelor de casare menționate, în ordinea în care au fost invocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de fond este nemotivată ori insuficient motivată, în sensul că încheierea din data de 18 iunie 2024, prin care a fost respinsă excepția lipsei de interes, nu ar cuprinde o justificare suficientă a soluției, iar sentința recurată ar fi lipsită de motivare în ceea ce privește anularea art. 30 din Normele aprobate prin Ordinul ministrului mediului nr. 464/2009.
Cu privire la încheierea de ședință din 18 iunie 2024, instanța de control constată că aceasta cuprinde suficiente elemente pentru a permite înțelegerea raționamentului instanței de fond. Astfel, prin respingerea excepției lipsei de interes, instanța a reținut în mod expres că: „având în vedere fundamentul acțiunii, calitatea reclamantei, împrejurarea invocării unei vătămări, toate chestiunile care vizează existența sau nu a vătămării țin de justețea pretenției și urmează a fi dezlegate odată cu fondul cauzei.”
Această motivare, deși succintă, respectă exigențele minime impuse de art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., întrucât reflectă o evaluare a instanței asupra cerinței procesuale a interesului – văzut ca un criteriu de admisibilitate al acțiunii – și corelarea acestuia cu fondul pretențiilor deduse judecății. Prin urmare, nu se poate reține că instanța a omis să își motiveze soluția ori că motivarea ar fi formală sau contradictorie.
Referitor la pretinsa lipsă de motivare în privința anulării art. 30 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 464/2009, instanța de control judiciar observă că hotărârea recurată conține o argumentație coerentă privind nelegalitatea prevederii criticate, raportat la principiile transparenței administrative și la regimul juridic al informațiilor de interes public.
Instanța de fond a reținut că art. 30 impunea o restricție suplimentară neprevăzută de lege, în sensul că permitea refuzul de comunicare a informațiilor de mediu în cazul în care solicitările aveau un caracter „repetitiv, abuziv sau care necesită un volum disproporționat de informații”. Această reglementare, în forma în care era redactată, a fost apreciată ca excesivă și contrară principiului proporționalității, inclusiv în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind aplicarea Directivei 2003/4/CE.
Faptul că instanța nu a reiterat în mod detaliat fiecare dispoziție a Directivei sau nu a citat în extenso preambulul acesteia nu echivalează cu o lipsă de motivare. Motivarea instanței este suficientă pentru a permite părților să înțeleagă temeiurile de drept și de fapt care au condus la soluția pronunțată și permite, totodată, exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanței supreme, motivarea nu trebuie să răspundă exhaustiv tuturor argumentelor formulate de părți, ci să expună în mod clar și logic raționamentul care a fundamentat soluția.
În concluzie, nu se poate reține că hotărârea este lipsită de motivare sau că aceasta ar fi contradictorie ori străină de natura cauzei, astfel încât motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.
În schimb, din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii poate fi cerută atunci când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.” În speță, recurentul a criticat soluțiile instanței de fond – atât încheierea din data de 18 iunie 2024, cât și sentința – arătând că acestea au fost pronunțate cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii în contencios administrativ și, în mod special, a celor privind incidența art. 30 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 464/2009 în raport cu interesul concret invocat de reclamantă.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral poate solicita anularea acestuia, în măsura în care face dovada existenței unei vătămări directe și personale.
Înalta Curte reține că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în calitate de organism social interesat, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, justificându-și legitimarea prcesuală în cauză prin scopul stabilit de Statutul Asociației și legătura acestuia cu obiectul cauzei.
Din cuprinsul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă că au legitimare procesuală activă pentru a formula cerere de anulare a actului administrativ persoanele pretins vătămate în drepturile sau în interesele lor legitime de actul administrativ vizat, în sintagma ”persoană vătămată” fiind cuprinse, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 554/2004 inclusiv organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat, fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereslor legitime ale unor persoane fizice determinate. Conform art. 2 alin. (1) lit. s din Legea nr. 554/2004, organismele sociale interesate sunt inclusiv asociațiile care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. r din aceeași lege, prin interes legitim public se înțelege ”interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”. Art. 8 alin. (11) și (12), Legea nr. 554/2004 instituie o condiționare a formulării de către persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat a unor cereri în contencios administrativ prin care se invocă apărarea unui interes legitim public, în sensul că un astfel de interes poate fi invocat numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat, iar acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operațiune administrativă. Prin Decizia nr. 8/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a arătat că: ”În vederea exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative la cererea asociațiilor, în calitate de organisme sociale interesate, invocarea interesului legitim public trebuie să fie subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta din urmă decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate și scopul direct și obiectivele asociației, potrivit statutului”. De asemenea, în explicitarea interpretării sale, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în considerentele Deciziei (paragraful 90, fraza ultimă) că ”Verificarea existenței acestei legături urmează să se facă de instanțe de la caz la caz, prin raportare la elementele raportului juridic dedus judecății, nefiind suficientă menționarea în statut a activității de „apărare a interesului public”, ca scop principal al respectivului organism social interesat”.
Așadar, este necesar ca reclamanta, pe lângă invocarea vătămării unui interes legitim public să invoce și un interes legitim privat, vătămat prin emiterea actului administrativ.
Or, în speță, instanța de fond nu a efectuat această verificare esențială, omițând să arate în mod concret ce drept sau interes privat afirmă reclamanta că i-a fost afectat de art. 30 din Ordinul nr. 464/2009 și în ce mod dispoziția respectivă a împiedicat valorificarea acelui drept. Instanța s-a limitat la a reține, în mod generic, existența unei pretinse vătămări prin refuzul de furnizare a unor informații de mediu, fără a examina dacă această vătămare era determinată de norma atacată și fără a stabili dacă cererea de informații viza un scop propriu – adică un interes privat și concret, și nu unul abstract sau colectiv.
Această omisiune echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ, respectiv cu o nesocotire a jurisprudenței obligatorii a Înaltei Curți, care impune instanțelor obligația de a analiza caracterul personal și direct al interesului afectat, înainte de a trece la examinarea legalității actului normativ.
Mai mult, această deficiență atrage inclusiv nulitatea parțială a încheierii din 18 iunie 2024, prin care s-a respins excepția lipsei de interes, întrucât instanța nu a motivat soluția cu privire la existența unui interes concret al reclamantei, ci a invocat generic invocarea unei vătămări fără a stabili existența unui drept afectat și a legăturii directe dintre norma contestată și imposibilitatea valorificării acelui drept.
Prin urmare, se constată că soluțiile atacate au fost pronunțate fără a aplica în mod corect cerințele legale și jurisprudențiale privind dovada interesului privat în promovarea cererii de chemare în judecată, ceea ce atrage admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea din data de 18 iunie 2024 și sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, pentru ca aceasta să procedeze la o analiză efectivă a interesului privat și concret al reclamantei, conform celor statuate în par. 90 din Decizia RIL nr. 8/2020 și în acord cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva încheierii din 18 iunie 2024 și împotriva sentinței nr. 86 din data de 3 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează încheierea și sentința atacate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 20 martie 2025.