Asupra contestației în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanțele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.11.2021, pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2021, reclamantul Institutul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene - Direcția Generală Programe Europene Competitivitate, a solicitat anularea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 66640/7.07.2021, prin care s-a stabilit o creanță bugetară în valoare de 4.989.254,72 lei, ce reprezintă o corecție financiară de 25% din cheltuielile declarate ale Contractului de achiziție de lucrări nr. 7479/09.11.2017, incluse și autorizate la rambursare prin cererile de rambursare CR 6 - CR 12 în cadrul proiectului X, precum și a actelor subsecvente, respectiv, a Deciziei de soluționare a contestației nr. 92243/22.09.2021, înregistrată la IA sub nr. 5021/23.09.2021 împotriva Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 66640/7.07.2021 privind proiectul X.
În subsidiar, a solicitat aplicarea principiului proporționalității prevăzut de art. 2 alin. (2) lit. n din O.U.G. nr. 66/2011 și reducerea corecției financiare, precum și constatarea, în situația în care se va aprecia că sunt incidente corecțiile financiare, că sunt incidente dispozițiile art. 274 art. 21 alin. (4) și art. 10 alin. (7) din H.G. nr. 875/2011 privind normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 66/2011, care prevăd, că în această situație debitorul este statul român.
Prin sentința civilă nr. 1383 din 8 iulie 2022, Curtea de Apel București a respins cererea formulată de reclamantul Institutul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene - Direcția Generală Programe Europene Competitivitate, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul Institutul A (IA), invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
2. Obiectul contestației în anulare
Prin decizia nr. 744 din 9 februarie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurentul-reclamant Institutul A împotriva sentinței civile nr.1383 din 8 iulie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
3. Contestația în anulare
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 august 2024, sub nr. x/1/2024, recurentul-reclamant Institutul A a formulat contestație în anulare, întemeiată de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei de la pct. 2, cu consecința rejudecării recursului promovat de acesta, în sensul admiterii acestuia așa cum a fost formulat.
După o scurtă prezentare a situației de fapt, susținând mai întâi incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 Cod de procedură civilă, contestatorul învederează că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale săvârșite de instanța de recurs care, la pag. 2 a deciziei contestate, a precizat că „(...) la data de 2 februarie 2024, recurentul-reclamanta a formulat o cerere de suspendare voluntară a judecării recursului, de comun acord a părților, pentru un termen de șase luni, (...); totodată, a depus dovada că a transmis prin e-mail către intimatul-pârât solicitarea de a-și da acordul pentru suspendarea voluntară a judecării cauzei; intimatul-pârât nu a depus precizări cu privire la solicitarea de suspendare voluntară; Deliberând asupra cererii de suspendare voluntară a cauzei formulată de către recurentul-reclamant, în temeiul art. 411 alin. (1) lit. a C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există și acordul părții adverse, respectiv a intimatului-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, motiv pentru care o va respinge ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege invocat.”, doar că, recurentul-reclamant IA a motivat cererea de suspendare voluntară, de comun acord, a judecății pentru o perioadă de 6 luni, astfel: „Prin Adresa nr. 92044/23.08.2023 către Trezoreria Municipiului Iași, intimatul MIPE-DGPEC a solicitat sistarea executării creanței aferente Notei de constatare a neregulilor nr. 66640/07.07.2021, cod SMIS (...), beneficiar Institutul A, deoarece „la nivelul DGPEC se află în lucru o notă de fundamentare a unui proiect legislativ privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente reducerilor procentuale și/sau corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice, precum și a altor creanțe bugetare, cu aplicație la beneficiarii de fonduri europene finanțați din Programul Operațional Competitivitate, inclusiv beneficiarul Institutul A. Astfel, dacă, între timp, se va emite actul normativ pentru suportarea de la bugetul de stat a creanței bugetare stabilite în sarcina IA, cererea IA de recurs – anulare act administrativ din Dosarul nr. x/2/2021 de pe rolul ÎCCJ ar rămâne lipsită de obiect. Menționăm faptul că, prin Adresa IA nr. 317/30.01.2024 către MIPE-DGPEC s-a solicitat acordul pentru suspendarea voluntară, de comun acord a judecății, pentru o perioadă de 6 luni, în Dosarul nr. x/2/2021 – Recurs – anulare act administrativ de pe rolul ÎCCJ.”
În acest context, eroarea materială săvârșită de instanța de recurs constă în faptul că nu a amânat judecarea cauzei pentru a pune în discuția părții adverse cererea recurentului de suspendare a judecății și pentru a obține punctul de vedere în scris al intimatului MIPE-DGPEC cu privire la cererea recurentului IA de suspendare a judecății, încălcând astfel principiul disponibilității în procesul civil prevăzut de art. 9 C.proc.civ., care, la alin. (1) prevede că „Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat ...”, iar la alin. (2), că „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.”
Având în vedere faptul că acordul intimatului MIPE-DGPEC de a soluționa pe cale amiabilă litigiul rezultă din Adresa nr. 92044/23.08.2023 către Trezoreria Municipiului Iași, prin care intimatul MIPE-DGPEC a solicitat sistarea executării creanței aferente Notei de constatare a neregulilor nr. 66640/07.07.2021, cod SMS (...), beneficiar Institutul A deoarece „la nivelul DGPEC se află în lucru o notă de fundamentare a unui proiect legislativ privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente reducerilor procentuale și/sau corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice, precum și a altor creanțe bugetare, cu aplicație la beneficiarii de fonduri europene finanțați din Programul Operațional Competitivitate, inclusiv beneficiarul Institutul A, era foarte clar faptul că intimatul MIPE-DGPEC era de acord cu suspendarea voluntară a litigiului, însă instanța de recurs nu a pus în discuție această cerere a IA pentru a avea un răspuns oficial în scris.
În continuarea demersului său procesual, contestatorul susține că sunt incidente și dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., indicând în acest sens faptul că instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate în termen.
Astfel, la paginile 18-19 din decizia atacată, instanța de recurs a precizat următoarele:
„Un alt aspect supus analizei instanței de fond a fost acela dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 34 sau cele ale art. 35 din Legea nr. 98/2016.
În opinia recurentului-reclamant, sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 98/2016 și nu, cum greșit a reținut și aplicat instanța de fond, dispozițiile art. 34 din Legea nr. 98/2016. A mai arătat că norma de la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 este una specială și derogatorie de la norma generală din art. 34 alin. (4) din același act normativ, iar sintagma „se aplică dispozițiile prezentei legi” din art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 se referă atât la procedura simplificată, cât și la licitația deschisă.
Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că sunt nefondate, în cauză fiind aplicabile în mod evident dispozițiile art. 34 din Legea nr. 98/2016, cum în mod just a reținut și prima instanță.
În acest sens, se reține că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 98/2016 nu derogă de la cele ale art. anterior, ci reglementează o situație juridică diferită, respectiv pe aceea în care este relevant criteriul obiectului principal al unui contract mixt și care ar determina aplicabilitatea normelor Legii nr. 98/2016 ce reglementează tipul de achiziție.
În speță, însă, contractul mixt care are ca obiect atât achiziții de produse pentru care se aplică dispozițiile Legii nr. 98/2016 în raport de valoarea cărora se depășește pragul minim instituit de art. 7 alin. (1) lit. b din lege, cât și achiziții de lucrări pentru care se aplică dispozițiile altor acte normative deoarece, în raport de valoarea acestora, nu se depășește pragul instituit de lege.”
Or, în cererea de recurs, IA a subliniat următoarele:
„6. Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 34 și 35 din Legea nr. 98/2016, stabilind faptul că ar fi aplicabile dispozițiile art. 34 Legea nr. 98/2016 și nu art. 35 Legea nr. 98/2016 (pag. 28).
(...)
În sentința instanței de fond (p. 22-25) se menționează: „Curtea constată că legea națională prevede ea însăși obligația instituită prin art. 26 alin. (1) și art. 3 alin. (4) din Directivă, aceasta fiind prevăzută expres de dispozițiile art. 144 alin. (2), ce trebuie coroborate cu art. 7 alin. (1) și art. 34 alin. (3) și (4) din Legea nr. 98/2016, dispoziții ce reprezintă chiar transpunerea art.lor din Directivă invocate de autoritate. Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice este legea internă (națională) prin care s-a transpus Directiva 24/2014 a Comisiei europene.”
Art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 prevede următoarele: „Art. 35 (1) Contractele care au ca obiect cel puțin două tipuri de achiziție publică, constând în lucrări, servicii sau produse, pentru a căror atribuire se aplică dispozițiile prezentei legi se atribuie în conformitate cu dispozițiile prezentei legi aplicabile pentru tipul de achiziție care constituie obiectul principal al contractului în cauză.”
IA subliniază faptul că această dispoziție din art. 35 alin. (1) este contradictorie cu cea din art. 34 alin. (4) din Legea nr. 98/2016:”În cazul contractelor mixte care au ca obiect atât elemente de achiziție de produse, lucrări sau servicii, cât și de concesiuni, dispozițiile prezentei legi se aplică atribuirii contractului exclusiv în situațiile în care valoarea estimată a părții/părților din contract care reprezintă achiziție publică, calculată potrivit dispozițiilor art. 9 este egală sau depășeșete pragurile valorice corespunzătoare prevăzute la art. 7 alin. (1)
De asemenea, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 nu își găsește corespondent în Directiva 24/2014 a Comisiei europene, motiv pentru care este clar că Directiva europeană nu a fost transpusă corect în legislația națională, destinatarii legii fiind puși în situația de a aplica legea națională transpusă greșit. Beneficiarii de fonduri structurale nu pot fi sancționați pentru aplicarea unei legislații naționale care a transpus în mod greșit legislația europeană.
Instanța de fond nu a analizat în cuprinsul sentinței dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016.
Prima operațiune juridică în determinarea procedurii de achiziție aplicabile este stabilirea tipului de contract, care este unul mixt, de lucrări și produse, iar, întrucât lucrările au avut o valoarea majoritară, s-a calificat contractul ca fiind unul de lucrări, iar apoi s-a determinat tipul procedurii – procedura simplificată.
Legea nr. 98/2016 prevede atât procedura simplificată, cât și licitația deschisă, pe când Directiva 24/2014 prevede doar licitația deschisă, nu și procedura simplificată. Așadar, sintagma „se aplică dispozițiile prezentei legi” din art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 se referă atât la procedura simplificată, cât și licitația deschisă.
Utilizând interpretarea sistematică, e clar că legiuitorul român a dorit să detalieze situația în art. 35 alin. (1), așezat în Legea nr. 98/2016 după art. 34 alin. (4) Astfel, norma din art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 este una specială și derogatorie de la norma generală din art. 34 alin. (4) din același act normativ.
Așadar, este clar că instanța nu a analizat temeinici toate argumentele invocate de IA și a aplicat în mod greșit normele de drept material mai sus menționate.”
„7. Precizăm că Directivele Uniunii Europene (inclusiv Directiva 2014/24/UE) nu se aplică, în mod direct, în statele membre, ci fac obiectul unui proces de transpunere. Directiva 2014/24/UE nu reglementează decât licitațiile, nu și procedurile simplificate, dar lasă la latitudinea statelor membre aplicarea altor proceduri mai simple, pentru care să stabilească alte praguri valorice mai mici decât cele de licitație, astfel cum dispune art. 26. În conformitate cu art. 288 TFUE, directivele sunt indirect aplicabile, astfel că nu devin parte din dreptul național de la data intrării în vigoare, ci din momentul transpunerii directivei în ordinea juridică internă de către autritățile naționale competente.
Învederăm instanței faptul că în prezenta speță se aplică dispozițiile art. IV ale Legii nr. 256 din 21 iulie 2022 pentru modificarea art. 25 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, care revede următoarele la art. IV: „La art. 25 din Ordpnanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 (...) alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 25 alin. (1) [...] Dacă însă aceste nereguli sunt rezultatul aplicării de către beneficiar a unor prevederi cuprinse în normele metodologice de punere în aplicare a unei legi sau a unei ordonanțe de urgență care sunt în neconcordanță cu prevederile legii sau ale ordonanței de urgență pe care aceste norme metodologice de punere în aplicare o aplică sau dacă aceste nereguli rezultă din necorelarea prevederilor legislației naționale cu reglementările comunitare, neconcordanțele sau necorelările fiind constatate de către autorități ale statului abilitate în acest sens, beneficiarul nu va putea fi sancționat în niciun fel pentru acestea.”
În contextul celor anterior expuse, contestatorul susține că instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze complet motivele de casare invocate de recurentul-reclamant la punctele 6-7 din cererea de recurs, în sensul că nu a cercetat următoarele motive de recurs invocate de IA:
- art. 35 alin. (1) din Legea nr. 98/2016 nu își găsește corespondent în Directiva 24/2014 a Comisiei europene, motiv pentru care este clar că Directiva europeană nu a fost transpusă corect în legislația națională, destinatarii legii fiind puși în situația de a aplica legea națională transpusă greșit. Beneficiarii de fonduri structurale nu pot fi sancționați pentru aplicarea unei legislații naționale care a transpus în mod greșit legislația europeană.
- dispozițiile art. IV ale Legii nr. 256 din 21 iulie 2022 pentru modificarea art. 25 alin. (1) din OUG nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora: Dacă însă aceste nereguli sunt rezultatul aplicării de către beneficiar a unor prevederi cuprinse în normele metodologice de punere în aplicare a unei legi sau a unei ordonanțe de urgență care sunt în neconcordanță cu prevederile legii sau ale ordonanței de urgență pe care aceste norme metodologice de punere în aplicare o aplică sau dacă aceste nereguli rezultă din necorelarea prevederilor legislației naționale cu reglementările comunitare, neconcordanțele sau necorelările fiind constatate de către autorități ale statului abilitate în acest sens, beneficiarul nu va putea fi sancționat în niciun fel pentru acestea.
De asemenea, contestatorul arată că, la pag. 2 din decizie, instanța de recurs a precizat că: „va încuviința cererea de probatoriu solicitată de recurentul-reclamant constând în înscrisurile anexate cererii de recurs, precum și în înscrisurile depuse pentru acest termen de judecată, apreciind că raportul de expertiză extrajudiciară are valoarea probatorie a unui înscris nou și este admisibil în recurs în temeiul art. 492 C. proc. civ.”
Prin răspunsul IA nr. 115/13.01.2023 la întâmpinarea MIPE-DGPEC, a fost propus ca probă cu înscrisuri Raportul de expertiză tehnică extrajudiciară din data de 12.01.2023, prin intermediul căreia se analizează de expertul judiciar în construcții prof. univ. dr. B, aflat pe Tabloul experților judiciari autorizați din mun. Iași de pe site-ul Ministerului Justiției, legătura dintre serviciile de proiectare, lucrările de construcție și cele de montare a mobilierului de laborator și necesitatea corelării cu achiziția nișelor chimice și a mobilierului de laborator, care fac corp comun cu clădirea și instalațiile, prin raportare și la riscurile pe care le-ar fi implicat achiziția lucrărilor de construcție și instalații pentru utilități separat de achiziția nișelor chimice și a mobilierului de laborator.
Or, deși instanța de recurs a decis că această probă este admisibilă, prin decizie, a omis să analizeze și să se pronunțe asupra ei.
Așadar, în privința deciziei pronunțate de instanța de recurs sunt incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea prezentei contestații în anulare așa cum a fost formulată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, pentru apărările dezvoltate la filele 94-96 dosar.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., potrivit cărora: „(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: [...] 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;[...]”
Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.
Cât privește prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se reține că ipoteza textului invocat vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.
Fiind un text de excepție, noțiunea de „eroare materială” nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.
Acest motiv de anulare nu poate viza aspecte ce țin de judecata în fond a cauzei, constând în aprecierea greșită a probelor administrate în cauză sau interpretarea ori aplicarea greșită a unor dispoziții legale, astfel de chestiuni putându-se circumscrie, eventual, unor greșeli de judecată, care nu pot fi subsumate noțiunii de eroare materială, specifică contestației în anulare speciale.
Pornind de la aceste considerații, referitor la criticile contestatorului privind dezlegările instanței de recurs afectate de erori materiale, instanța supremă reține că, întrucât textul art. 503 C. proc. civ. vizează exclusiv situații în care se confundă sau se omit date importante ale cauzei, textul de lege nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma reaprecierii probatoriului, a situației de fapt sau a aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.
În speță, se constată că eroarea materială invocată de către contestator ca fiind săvârșită de instanță, respectiv că „(...) era foarte clar faptul că intimatul MIPE-DGPEC era de acord cu suspendarea voluntară a litigiului, însă ÎCCJ nu a pus în discuția sa această cerere a IA pentru a avea un răspuns oficial în scris”, nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Soluția criticată de acesta nu este rezultatul unei simple și evidente erori materiale, ci a modului în care instanța a înțeles să aplice dispozițiile legale în speță, contestatorul invocând, de fapt, o pretinsă eroare de judecată a instanței de recurs.
Reține Înalta Curte faptul că, atunci când pe calea contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, într-un "recurs la recurs" ceea ce este inadmisibil, contestația în anulare impunând a fi justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, securitatea raporturilor juridice având o dimensiune esențială.
Prin urmare, soluția pronunțată prin decizia ce face obiectul prezentei contestații în anulare nu este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor legale incidente.
De asemenea, analizând hotărârea atacată, prin prisma prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. invocate de contestator, se constată că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei prevăzută de acest text legal, întrucât nu se poate identifica o omisiune a instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate în termen.
Înalta Curte reține că prin cercetarea motivelor de casare se înțelege analiza motivelor de casare astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de recurs de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Neexaminarea tuturor argumentelor invocate în susținerea unui motiv de casare sau gruparea argumentelor pentru a răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun, nu poate fi considerată omisiune de a cerceta respectivul motiv de casare.
În cauză, se constată că instanța de recurs a răspuns tuturor motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant, în considerentele deciziei fiind prezentate argumentele care au fundamentat soluția de respingere a recursului.
În plus, se reține că, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia.
Întreaga argumentare a contestatorului conduce la concluzia că se tinde la reformarea soluției printr-o rediscutare a cauzei, inclusiv a motivelor cererii de recurs, contrar dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care nu urmăresc să deschidă părții calea rejudecării recursului.
Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., care să determine încadrarea lor în cazurile ce pot forma obiect al contestației în anulare, cum obiectul contestației nu poate fi extins prin analogie la alte situații decât cele prevăzute expres de dispozițiile legale menționate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, calea extraordinară de atac formulată de contestatorul Institutul A.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de Institutul A împotriva deciziei nr. 744 din data de 9 februarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2021, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 20 martie 2025.