Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal la data de 13.03.2025, sub nr. x/2/2025, reclamantul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA DE PROCEDURI SPECIALE a chemat în judecată pe pârâtul A, cetățean german, născut la data de 05.11.2003, în (...), Germania, fiul lui B și C, posesor al pașaportului turistic nr. (...), valabil până la data de 24.06.2027, și al cărții de identitate seria (...), valabilă până la data de 18.08.2026, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună măsura declarării pârâtului ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională.
2. Soluția instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 435 din 21 martie 2025, Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis sesizarea formulată de reclamantul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA DE PROCEDURI SPECIALE, în contradictoriu cu pârâtul A și intervenientul INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI și a declarat ca indezirabil pe teritoriul României, pe o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională, pe pârâtul A, cetățean german.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond care a pronunțat hotărârea casată; în subsidiar, a solicitat casarea în tot a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București și, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată promovată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a solicitat dispunerea măsurii declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională.
3.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. („prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”)
Măsura instanței de fond, de a permite apărătorului ales studierea documentației clasificate fără a declasifica, cel puțin parțial, conținutul acesteia, a avut doar rolul de a respecta, într-o formă aparentă, dreptul la apărare. În realitate, dreptul pârâtului la un proces echitabil nu a fost respectat. Această opinie este susținută și de perspectiva oferită în cauza Corneschi vs. România.
Era de datoria instanței, din oficiu, să examineze mecanismul prin care aceste probe au fost obținute și dacă respectă condițiile de admisibilitate. În mod real, pârâtului nu i s-a oferit posibilitatea de a contesta veridicitatea lor.
Doar în urma declasificării s-ar fi putut administra un probatoriu concret, care să demonstreze că, în fond, acuzația este neîntemeiată, iar solicitarea administrativă a fost emisă cu încălcarea prezumției relative de temeinicie. În mod eronat, s-a plecat de la prezumția absolută că documentația clasificată, sub aspectul motivării în fapt și al probării unor evenimente, reflectă adevărul absolut și nu poate fi contrazisă.
De asemenea, recurentul critică interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, respectiv art. 19 din Anexa la HG nr.585/2002, norme la care Curtea face trimitere atunci când reține că solicitarea de declasificare este inadmisibilă. Instanța a interpretat că declasificarea documentelor clasificate cu nivel „strict secret" poate fi realizată doar prin Hotărâre de guvern, la solicitarea motivată a emitentului.
Este esențial de subliniat că o astfel de interpretare rigidă limitează dreptul la apărare și accesul la un proces echitabil. Cererea adresată instanței nu ar trebui respinsă automat ca inadmisibilă, fără o verificare detaliată a impactului asupra drepturilor fundamentale implicate. Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 și art. 19 din HG nr.585/2002 pot fi interpretate astfel încât instanța să poată interveni în cazuri punctuale, atunci când un litigiu necesită examinarea unor probe clasificate care afectează echitatea procesului.
Faptul că documentele sunt strict secrete nu ar trebui să excludă complet posibilitatea de declasificare în condiții de legalitate. Declasificarea parțială ar fi permis pârâtului să aibă acces la informațiile esențiale pentru apărarea sa. De asemenea, faptul că avocatul pârâtului a avut acces la documentele clasificate nu compensează lipsa accesului efectiv al pârâtului la detaliile acuzațiilor.
Având în vedere maniera în care s-a procedat, apreciază că au fost nesocotite dispozițiile art. 22 C. proc. civ., referitoare la necesitatea administrării unui probatoriu apt să conducă la aflarea adevărului în cauză și îndeplinirea obligativității de a se realiza un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților.
Pe cale de consecința, apreciază ca au fost încălcate: dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului); dreptul la apărare (art. 13 din Codul de Procedură Civilă); principiul contradictorialității (art. 14 din Codul de Procedură Civilă); principiul egalității armelor (art. 8 din Codul de Procedură Civilă); accesul la informații publice și protecția procesului civil (art. 31 din Constituția României).
3.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 („hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei”)
Recurentul – pârât susține că hotărârea nu este motivată nici măcar prin trimitere la documentele existente la dosarul cauzei, într-o manieră care să confere certitudinea că ar fi reale afirmațiile reclamantului, potrivit cărora pârâtul ar fi implicat în planificarea și/sau executarea unui atentat terorist în România ori în spațiul european; ar atrage noi adepți la ideologia teroristă prin radicalizarea altor persoane din cercul său relațional; ar sprijini eforturile unor membri ai unor organizații teroriste jihadiste de a intra în legătură cu persoane din țara noastră; ar crește profilul și vizibilitatea României față de organizațiile teroriste și simpatizanții acestora.
Este adevărat că instanța de fond i-a permis accesul și studiul înscrisurilor clasificate prin intermediul apărătorului ales și că prezenta procedură are un caracter special, unde nu se poate oferi o motivare exhaustivă, însă, și în această situație, sentința recurată nu prezintă informații îndestulătoare cu privire la natura acuzațiilor care i se impută pârâtului.
În primul rând, se observă o diferența clară între ceea ce reclamantul susține prin acțiunea introductivă și argumentele pentru care instanța de fond admite acțiunea, în hotărârea recurată nefiind susținută teza implicării în planificarea și/sau executarea unui atentat terorist în România ori în spațiul european, ci mai degrabă, se adaptează acuzația în sensul că se reține o potențială activitate de promovare a X/Y/ideologiei jihadiste, de acționare ca factor de radicalizare asupra unor persoane din România, cu scopul de a atrage noi adepți, situații care m-ar pune într-un stadiu avansat al procesului de (auto)radicalizare.
În al doilea rând, solicitarea de declarare ca indezirabil se axează pe ideea că pârâtul ar desfășura activități subversive în favoarea organizațiilor teroriste menționate, de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.
Deși norma la care se face trimitere (art. 30 din OUG nr. 102/2005) reglementează existența a două ipoteze de pericol diferite, îndreptate către valori sociale distinct protejate (prima vizează securitatea națională - protejează interesele fundamentale ale statului, având în vedere integritatea, stabilitatea și siguranța acestuia, iar a doua vizează ordinea publică - protejează comunitatea și previne comportamentele care afectează liniștea socială, regulile de conviețuire sau siguranța cetățenilor), în hotărârca recurată nu se face o distincție pe acest aspect și nici nu se precizează motivat dacă normele lezate privesc o singură teză sau ambele, concomitent.
Faptul că hotărârea recurată nu distinge între aceste două ipoteze creează ambiguitate, lăsând loc pentru interpretări subiective și neclare. Hotărârea reliefează „indicii temeinice" și acuzații privind desfășurarea de activități subversive, dar nu precizează dacă acestea constituie o amenințare exclusiv la adresa securității naționale sau și la adresa ordinii publice. Or, lipsa acestei precizări motivează insuficient măsura dispusă (declararea ca indezirabil pe o perioadă de 10 ani), făcând dificilă analiza proporționalității și necesității acesteia.
Prin urmare, apreciază că sentința este nemotivată sau cuprinde motive contradictorii. În concret, considerentele hotărârii cuprind o motivare generală, abstractă și insuficientă, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia, cu nerespectarea cerințelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. În plus, instanța nu a răspuns tuturor apărărilor pârâtului, însușindu-și formal pasaje din acțiunea depusă de partea adversă, iar apărările pârâtului au fost analizate într-o formă simplistă.
3.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. („Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”)
Recurentul-pârât a susținut că prin modalitatea sumară în care se apreciază caracterul întemeiat sau real al acuzației prin raportare la înscrisurile clasificate, sunt greșit aplicate dispozițiile de drept material la care hotărârea face trimitere (art. 3 din Legea nr. 51/1991, art. 30 alin. (1) din OUG nr.102/2005, art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție).
Se specifică, într-o manieră generală, că amenințările care derivă din acțiunile sale se materializează prin interesul ridicat pentru accesarea, stocarea, diseminarea de materiale foto-video de propagandă teroristă. Or, accesarea unor materiale foto-video nu presupune automat implicarea în planificarea și/sau executarea unui atentat terorist în România ori în spațiul european. O asemenea activitate ilicită presupune, de facto, inițierea unor demersuri concrete (așadar, probarea unei acțiuni) care vizează planificarea sau punerea în executare a unui asemenea plan macabru.
Prin admiterea acțiunii, i-au fost încălcate drepturile fundamentale stipulate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul său la libertate, la siguranță și la libera circulație reprezintă principii esențiale care caracterizează orice societate din cadrul Uniunii Europene. În plus, până în prezent, nu i-au fost prezentate, nici verbal, nici în scris, motive de fapt sau vreo probă concretă care să justifice necesitatea luării unei asemenea măsuri.
Totodată, normele juridice la care instanța face trimitere în hotărâre stabilesc mai multe ipoteze de lucru.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1991, constituie amenințări la adresa securității naționale a României actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea, în orice mod, a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea unor asemenea fapte; inițierea sau constituirea de organizații sau grupări, ori aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a acestora, în scopul desfășurării vreuneia dintre activitățile enumerate la lit. a, precum și desfășurarea, în secret, a unor asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.
În situația de față, nu este clar delimitat dacă este acuzat de legături cu gruparea teroristă sau de sprijinirea acesteia în mod efectiv.
Referitor la sarcina probei, consideră că reclamantul avea obligația de a dovedi acuzațiile prin demersuri concrete efectuate la organele competente, în vederea confirmării că ceea ce a fost sesizat reprezintă o încălcare a legislației. Această încălcare trebuie să fie asociată unei forme de răspundere juridică (penală, administrativă, civilă, contravențională etc). Doar în aceste circumstanțe se poate considera că acuzațiile formulate împotriva sa au un caracter rezonabil și real.
Prin analogie, întrucât măsurile luate în legătură cu regimul străinilor sunt măsuri de natură administrativă, iar în dreptul comunitar și în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut constant că acestea constituie acte de autoritate, precizează că, și în situația motivării actului administrativ, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis. Motivarea trebuie să prezinte într-un mod clar algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât persoanele vizate să poată înțelege raționamentul măsurilor și, de asemenea, să permită instanțelor revizuirea actului. Insuficiența motivării sau lipsa acesteia atrage nulitatea actului administrativ.
II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului
II.1. Preliminar, în ceea ce privește cererea de declasificare a documentelor clasificate depuse la dosar de către Ministerul Public, formulată de recurentul-pârât A, Înalta Curte reține că norma legală prevede o procedură specifică în baza căreia pot fi declasificate informațiile de această natură.
Astfel, art. 24 din Legea nr. 182/2002 prevede că „(4) Informațiile clasificate potrivit art. 15 lit. f pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului.”
Totodată, potrivit art. 19 din H.G. nr.585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, informațiile secrete de stat pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului, iar prin dispozițiile art. 20 din H.G. nr.585/2002 s-au reglementat condițiile legale în care documentele pot fi declasificate, respectiv: „(1) Informațiile se declasifică dacă: a) termenul de clasificare a expirat; b) dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare; c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege. (2) Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informațiilor secrete de stat se realizează de împuterniciții și funcționarii superiori abilitați prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituțiilor care coordonează activitatea și controlul măsurilor privitoare la protecția informațiilor clasificate, potrivit competențelor materiale. (3) Emitenții documentelor secrete de stat vor evalua periodic necesitatea menținerii în nivelurile de secretizare acordate anterior și vor prezenta împuterniciților și funcționarilor superiori abilitați prin lege să atribuie niveluri de secretizare, propuneri în consecință.”
Raportat la aceste dispoziții imperative, se constată că cererea de declasificare adresată instanței de judecată este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.
II.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A, pentru următoarele considerente:
II.2.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. („prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”)
Criticile recurentului-reclamant circumscrise acestui motiv de casare sunt neîntemeiate.
În speță, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului cu respectarea prevederilor art. 237 C. proc. civ.
Alături de aceste argumente, se reține că în contextul dispozițiilor Legii nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cauza a fost examinată de către judecătorul fondului cu consultarea nemijlocită a documentelor cu caracter clasificat, depuse de pârât la dosar.
În cursul judecării prezentei căi de atac, recurentul-reclamant a luat cunoștință despre conținutul înscrisurilor cu caracter clasificat existente la dosarul cauzei, prin intermediul avocatului său, care a prezentat autorizație de acces la informații clasificate, în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002.
În ceea ce privește operațiunea de declasificare potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 și art. 19 din H.G. nr.127/2006, în mod corect s-a reținut că declasificarea se face prin Hotărâre de Guvern.
Mai mult decât atât, respingerea cererii de declasificare a documentelor este necesară pentru conservarea unui interes public important.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este însăși protecția informațiilor clasificate. Prin Decizia nr.949/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 678 din 9 octombrie 2009, Curtea Constituțională a reținut că regimul informațiilor clasificate, reglementat prin legea criticată, se justifică prin importanța deosebită a acestora pentru siguranța națională, iar Constituția României, prin art. 53 și însuși art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale permit autorităților statului adoptarea măsurilor legale care, într-o societate democratică, sunt apreciate ca necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii sau prevenirea faptelor penale ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
De asemenea, prin Decizia nr.1440/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.58 din 24 ianuarie 2011, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, a reținut că prin Hotărârea din 9 februarie 1995 pronunțată în Cauza Vereniging Weekblad Bluf contra Olandei, instanța de la Strasbourg a decis că accesul la informațiile publice poate fi îngrădit pentru protejarea interesului național, în conformitate cu prevederile art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Prin urmare, a mai arătat, pentru a respecta prevederile Convenției, îngrădirile libertății de informare trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) să fie prevăzute de lege; b) să aibă un scop legitim; c) să fie necesare într-o societate democratică. A reținut și Hotărârea din 8 iulie 1999, pronunțată în Cauza Surek contra Turciei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a stabilit că este la latitudinea statului de a decide dacă și când este necesar ca anumite informații să rămână confidențiale și, în consecință, statul are o largă marjă de apreciere în această materie.
Curtea Constituțională a observat că îngrădirile aduse accesului la informații sunt prevăzute de lege (Legea nr. 182/2002), au un scop legitim (protecția informațiilor clasificate și a surselor confidențiale ce asigură acest tip de informații, prin instituirea sistemului național de protecție a informațiilor) și sunt necesare într-o societate democratică.
În consecință, a mai reținut Curtea Constituțională, că reglementarea criticată îndeplinește atât condițiile prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și pe cele ale art. 19 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit cărora „Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului art. comportă îndatoriri și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare: a) respectării drepturilor sau reputației altora; b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralei publice.”.
Date fiind aceste aspecte reținute, se constată că prima instanță a pronunțat o sentință cu respectarea dispozițiilor legale la care s-a făcut trimitere în considerentele anterioare, neputându-se afirma încălcarea de către aceasta a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și nici a vreunui principiu dintre cele invocate de recurentul-pârât, respectiv: dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului); dreptul la apărare (art. 13 din Codul de Procedură Civilă); principiul contradictorialității (art. 14 din Codul de Procedură Civilă); principiul egalității armelor (art. 8 din Codul de Procedură Civilă); accesul la informații publice și protecția procesului civil (art. 31 din Constituția României).
II.2.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 („hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei”)
Așa cum s-a arătat în doctrină și practica judiciară motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează prin cele trei ipoteze reglementate nemotivarea hotărârii, fie prin absența acesteia, fie prin existența unor considerente străine de natura cauzei sau contradictorii care nu permit părților și instanței de control judiciar să înțeleagă și să verifice raționamentul pentru care instanța l-a avut în vedere la luarea hotărârii.
Acest motiv de recurs se analizează raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., ce reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă considerentele hotărârii judecătorești cu referire la obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, dar și conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit căreia noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.
Procedând la analiza sentinței recurate în cauză, Înalta Curte constată că motivul de casare nu este întemeiat, deoarece, sentința cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, conform art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ.
În speță, sentința recurată este clară, precisă și necontradictorie, reprezentând opinia instanței că exigențele legale ale declarării ca indezirabil a unei persoane sunt satisfăcute în prezenta cauză, iar consecința raționamentului juridic, amplu dezvoltat de către curtea de apel, a fost soluția de admitere a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Evident, instanța de fond s-a conformat obligației instituite în art. 30 alin. (5) din O.U.G. nr. 102/2005, de a nu indica datele și informațiile referitoare la securitatea națională, în motivarea hotărârii ținându-se cont de limitările impuse de caracterul secret al înscrisurilor doveditoare ale faptelor care au stat la baza sesizării, în cuprinsul sentinței făcându-se, în mod judicios trimitere și la actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională, sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București fiind întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. i și l) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Or, respectarea de către instanța de fond, în momentul prezentării considerentelor care au stat la baza soluției pronunțate, a limitelor legale menționate mai sus, nu poate reprezenta o nemotivare a hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.
De altfel, din analiza conținutului sentinței recurate rezultă că judecătorul fondului, nu numai că nu s-a limitat la o examinare pur formală a sesizării Parchetului, ci, din contră, întreg raționamentul său s-a bazat pe elemente de fapt verificate ex proprii sensibus, prin studierea documentelor cu caracter clasificat pe care le-a coroborat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și, manifestându-și pe deplin rolul activ, prin interpelarea directă a pârâtului, (Încheierea de ședință din 20 martie 2025, dosar fond).
În acest fel, pârâtului i s-a asigurat accesul concret și efectiv la judecător, cauza lui, fiind, în mod real, examinată, hotărârea pronunțată fiind în acord cu exigențele procesului echitabil, potrivit art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În cauză trebuie reținut și că potrivit art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2005 măsura declarării ca indezirabil se ia nu numai împotriva străinului (cetățean al Uniunii Europene sau unui membru de familie al acestuia) care a desfășurat sau desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională, ci și împotriva străinului cu privire la care există indicii temeinice că intenționează să desfășoare astfel de activități.
În consecință, potrivit art. 30 din O.U.G. nr.102/2005, măsura declarării ca indezirabil se ia nu numai în baza unor probe certe care să dovedească în concret că străinul vizat de procedură a desfășurat sau desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională ci și în baza unor date sau informații din care rezultă indicii temeinice că acesta intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională.
În același sens art. 44 alin. (1) din Legea 535/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului, arată că: „Împotriva cetățenilor străini (...) despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România.”
Certitudinea informațiilor care au format opinia instanței constituie un aspect de fapt ce se apreciază în contextul probator existent în cauză.
În speța dedusă judecății, în mod temeinic instanța de fond a acordat prevalență datelor transmise de Serviciul Român de Informații din care rezultă că, deși se află în România în calitate de student în anul I la Facultatea de medicină, din cadrul D, recurentul-pârât se află într-un stadiu avansat al procesului de autoradicalizare și desfășoară constant activități de promovare a X/Y/ideologiei jihadiste (în mediul virtual și în cercul relațional restrâns), existând indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că urmează să desfășoare activități subversive în favoarea unor organizații teroriste, fapt demonstrat prin accesarea, stocarea și diseminarea de materiale foto-video de propagandă teroristă.
Se au în vedere în acest sens și cele statuate în practica sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în cauza Chahal vs. Regatului Unit din 15 noiembrie 1996 pct. 130 - 131, a recunoscut că utilizarea de informații confidențiale poate să se dovedească inevitabilă în cauzele în care se afla în joc securitatea națională.
În cauză se reține și că, în hotărârea recurată, instanța de fond a făcut referire la faptele concrete imputate persoanei în cauză. Acestea includ alegații suficient de detaliate pentru a-i permite persoanei în cauză să le conteste în mod eficient.
În concluzie, hotărârea Curții de Apel București respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6, invocat de recurentul-pârât, nu este fondat.
Cu privire la invocarea de către recurentul-reclamant a nerespectării dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Corneschi contra României, Înalta Curte reține că împrejurările din prezenta cauză sunt diferite de cele din cauza Corneschi împotriva României.
Motivul pentru care România a fost condamnată în cauza Corneschi: „Având în vedere lipsa oricărei indicații cu privire la faptele exacte reținute împotriva reclamantului sau acțiunile exacte ale „unor instituții ale statului”, sau cel puțin care dintre „interesele persoanelor de drept public sau privat” au fost efectiv implicate, Curtea constată lipsa de precizie a exprimării instanțelor naționale atunci când s-au referit la orice motiv concret de securitate națională care justifica necomunicarea probelor din dosarul reclamantului. Prin urmare, motivele reale de securitate națională care, în opinia autorităților, împiedicau dezvăluirea probelor și informațiilor clasificate care îl priveau pe reclamant nu au fost explicate câtuși de puțin de către instanțele naționale (spre deosebire de Regner).”
În cauza Corneschi împotriva României s-a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO pe motiv că prima instanță a apreciat că nu poate divulga în motivarea sa conținutul documentelor clasificate deși a avut acces la acestea, fiindcă s-ar expune unor sancțiuni penale, astfel că decizia în accepțiunea CEDO a apărut ca nemotivată.
Instanța de contencios al drepturilor omului a concluzionat că: „Având în vedere lipsa unor explicații coerente, oricât de sumare, cu privire la întinderea controlului pe care l-au efectuat și la fondul acuzațiilor îndreptate împotriva reclamantului, nu se poate considera ca fiind stabilit suficient de clar că, în prezenta cauză, instanțele naționale au exercitat în mod efectiv și corespunzător competențele care le sunt conferite în acest scop”.
Din această perspectivă, Înalta Curte relevă că, așa cum s-a statuat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Convenția nu protejează dreptul unui particular de acces la informații clasificate, ci doar drepturi subiective care ar putea fi afectate de retragerea permisului de acces la astfel de informații (Ternovskis v. Letonia, Cauza nr. 33637/02, Hotărârea din 29 aprilie 2014, § 44).
Mai mult, așa cum a precizat Curtea în mod expres, nici măcar drepturile garantate de Convenție nu au un caracter absolut, statele contractante având o marjă de apreciere în această privință. Astfel, între altele, dreptul părților de a li se dezvălui integral probele din dosar nu este un drept absolut, existând situații în care o restricționare a accesului este justificată de rațiuni care țin de securitatea națională, de necesitatea protejării martorilor ori a metodelor de investigație ale poliței și alte asemenea (Corneschi v. România, Cauza nr. 21609/16, Hotărârea din 11 ianuarie 2022, § 88).
Spre deosebire de cauza Corneschi împotriva României, în cauza de față limitările aplicate dreptului reclamantului la procedură contradictorie și la egalitatea armelor au fost compensate în cadrul procedurilor interne astfel încât să se păstreze esența însăși a dreptului său la un proces echitabil.
Astfel, Înalta Curte reține că reclamantul a avut acces la documentele și informațiile clasificate, prin intermediul avocatul său. Cu toate acestea, prin cererea cu care reclamantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța de judecată i-au fost dezvăluite pârâtului și motivele concrete care le justificau.
În mod evident, limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului a fost necesară, fiind întemeiată pe rațiuni de securitate națională, însă au existat măsuri de compensare, reclamantul având acces la dosar și, cu excepția informațiilor clasificate la care a avut acces apărătorul său, a fost informat cu privire la temeiurile legale ale cererii formulate împotriva sa. Totodată, în fața instanței, informațiile puse la dispoziția pârâtului nu s-au referit exclusiv la dispozițiile legale, ci s-a făcut mențiune în privința acuzațiilor concrete ce i se impută, existând o informare corespunzătoare privind motivele cererii formulate de Parchet.
De asemenea, pârâtul a fost reprezentat de un avocat deținător de certificat ORNISS, iar prezența acestuia a fost de natură să asigure apărarea efectivă a pârâtului, astfel încât să se poată compensa în mod semnificativ limitările care îl afectează în exercitarea drepturilor sale procedurale.
În ceea ce privește examinarea efectuată de instanțele naționale, în mod evident limbajul utilizat pentru a preciza considerentele de securitate națională care au determinat procedura specifică în speță nu a fost vag, ci dimpotrivă, instanța de fond a făcut referiri suficient de detaliate cu privire la faptele concrete imputate pârâtului.
Totodată, desfășurarea procedurii de față nu are nimic în comun cu cea analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Lupșa împotriva României și Kaya împotriva României, Muhammad și Muhammad împotriva României, pârâtul fiind asistat în acest proces de avocat ce a avut acces efectiv la informațiile clasificate puse la dispoziția instanței, exercitând apărarea acestuia, a propus mijloace de probe și a fost ascultat de instanță, permițându-i-se adresarea în mod direct, iar analiza judecătorului a privit în concret situația de fapt ce i-a fost imputată.
Totodată, în cauza Amine Hassine împotriva României, CEDO a stabilit că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7 pentru expulzarea unui tunisian, timp de cinci ani, din rațiuni de securitate națională, fără ca bărbatul să aibă acces la informațiile care-l inculpau, pentru a se putea astfel apăra, reținându-se că „Reclamantul nu a primit nicio informație despre comportamentul său concret susceptibil de a pune în pericol securitatea națională și nici despre desfășurarea unor momente-cheie ale procedurii", și că „Având în vedere informații foarte reduse și generale de care reclamantul dispunea, el nu s-a putut baza pentru a-și apăra cauza decât pe presupuneri, fără a putea contesta în mod concret un comportament sau altul despre care i s-ar fi transmis că pune în pericol securitatea națională".
În cauzele Kaya împotriva României și Lupsa împotriva României, Curtea a stabilit că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece autoritățile nu le-au furnizat reclamanților nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele de care erau învinuiți și, pe de altă parte, deoarece parchetul nu le-a comunicat ordonanțele adoptate împotriva lor în timp util.
În cauzele menționate anterior, CEDO a învederat că instanța s-a limitat la o examinare pur formală a ordonanței parchetului, fără să treacă de afirmațiile acestuia pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranța națională sau pentru ordinea publică. În cele doua cauze citate anterior, Curtea a constatat că ingerința în viața privată a reclamanților nu era prevăzută de „o lege” care să răspundă cerințelor Convenției, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în fața autorităților administrative, nici în fața curții de apel, de nivelul minim de protecție împotriva caracterului arbitrar al autorităților.
Pentru rigoarea și acuratețea demersului juridic, Înalta Curte reține că situația de fapt și de drept care a stat la baza condamnărilor României în cauzele Kaya, Lupsa, Muhammad și Muhammad și Amine Hassine împotriva României, pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr.7 la Convenție, deoarece autoritățile nu le-au furnizat reclamanților nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele de care erau învinuiți, nu se regăsește în litigiul dedus judecății, întrucât pârâtului A i s-a adus la cunoștință, într-un mod amplu și cuprinzător, faptele și indiciile pe care se sprijină cererea reclamantului, respectiv că acesta, aflat într-un stadiu avansat al procesului de (auto)radicalizare, manifestă un interes crescut pentru accesarea de materiale foto-video de propagandă teroristă, cu o puternică încărcătură violentă, reprezentând atentate, luptători înarmați, scene de luptă, precum și însemne ale unor grupări teroriste. De asemenea, desfășoară constant activități de promovare a X/Y/ideologiei jihadiste, acționând ca factor de radicalizare asupra unor persoane din România, cu scopul de a atrage noi adepți, aflându-se într-un stadiu avansat al procesului de (auto)radicalizare.
În acest context, Înalta Curte reține că dreptul la apărare al pârâtului a fost unul efectiv, acesta având posibilitatea concretă de a combate, în cunoștință de cauză, realitatea situației de fapt și de drept pe care se sprijină cererea reclamantului de declarare ca indezirabil a acestuia și de a propune probe în combaterea afirmațiilor reclamantului.
De altfel, instanța a procedat la interpelarea personală a pârâtului cu privire acuzațiile pe care se sprijină cererea reclamantului de declarare a acestuia ca indezirabili, iar poziția procesuală a pârâtului a fost în sensul nerecunoașterii faptelor ce i se impută.
Având în vedere că scopul legitim vizat privește apărarea securității naționale în contextul conduitei concrete a părții pârâte, în raport de ansamblul faptelor care constituie obiectul sesizării, instanța de fond în mod judicios a apreciat că se impune admiterea cererii în sensul declarării ca indezirabil pe teritoriul României a pârâtului A, pentru o perioadă de 10 ani pentru rațiuni de securitate națională, perioadă stabilită în raport de riscul la adresa securității naționale generat de faptele atribuite în concret acestuia, expuse anterior.
II.2.3. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. („Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”) este de asemenea nefondat, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 29 și art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr.102/2005, potrivit cărora măsura declarării ca indezirabil se poate dispune împotriva unui cetățean al Uniunii Europene sau unui membru de familie al acestuia care a desfășurat, desfășoară sau despre care există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională, precum și a dispozițiilor art. 6 din CEDO și a art. 47 (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
În cazul recurentului - pârât, în cererea prin care s-a dispus sesizarea instanței, s-a reținut desfășurarea unor activități care constituie amenințări la adresa siguranței naționale, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 3 lit. i și lit. l Legea nr. 51/1991, privind securitatea națională a României.
Judecătorul fondului a reținut corect că situația de fapt dovedită cu înscrisurile și datele comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate secret de stat de nivel "strict secret", se încadrează în prevederile legale menționate mai sus, concluzia fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, după consultarea documentelor în condițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecția informațiilor clasificate.
Prin indicarea expresă a prevederilor art. 3 lit. i și l) din Legea nr. 51/1991 în cuprinsul cererii prin care s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, au fost îndeplinite cerințele art. 27 alin. (7) din O.U.G. nr. 102/2005, corelate cu cele ale art. 30 alin. (4) din același act normativ, elemente privind faptele care au stat la baza sesizării fiind aduse la cunoștința celui în cauză numai în limitele impuse de actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și la protejarea informațiilor clasificate.
Soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a legii naționale și prin prisma instrumentelor juridice europene ce protejează dreptul la libera circulație și garanțiile procedurale în contextul specific al măsurilor referitoare la securitatea națională, sentința cuprinzând referiri și la art. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.
Referitor la aceeași Convenție și jurisprudența CEDO în materie, instanța din Strasbourg a arătat că „(…) deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor, (....) nu implică o contestare asupra drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil și nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzații în materie penală, în sensul art. 6 § 1 al Convenției.” (a se vedea Maaouia împotriva Franței [MC], nr. 39652/98, § 40).
Motivat, instanța de fond a arătat necesitatea luării față de recurent a măsurii declarării ca indezirabil pe teritoriul României, măsură necesară într-un stat democratic în vederea apărării securități naționale și securității cetățenilor, ca valori fundamentale fără ca măsura să poată fi calificată ca arbitrară și de natură a fi apreciată ca disproporționată în raport cu recurentul, căruia i se impută intenția de a desfășura activități subversive în favoarea unor organizații teroriste.
Art. 3 din Legea nr. 51/1991 prevede: „Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele: (...) i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; (...) l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.”.
Art. 44 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 prevede că „Împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România.”.
Verificându-se elementele de probă, având caracter „strict secret”, puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații, Înalta Curte a identificat, prin conduita recurentului-pârât, existența de date și indicii temeinice în sensul intenției de favorizare a terorismului.
Având în vedere natura clasificată a informațiilor ce au determinat luarea măsurii de declarare a pârâtului ca indezitabil pe teritoriul României și pentru a căror consultare se prevede o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, hotărârea nu poate conține o motivare mai amplă.
O.U.G. nr. 102/2005 transpune în legislația internă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre.
Art. 27 și 29 din O.U.G. nr. 102/2005, corespunzătoare art. 27 din Directivă, conferă statului român o marjă de apreciere în ceea ce privește restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul României din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică, una dintre modalitățile de restrângere fiind declararea ca indezirabil.
Din modul de redactare a dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, rezultă că autoritățile competente au posibilitatea de a indica doar generic motivele restrângerii libertății de circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene, în situațiile în care prezentarea detaliată a acestor motive este contrară intereselor siguranței statului.
Contrar susținerilor recurentului-pârât, temeiurile invocate în propunerea măsurii și dovezile cu caracter secret administrate nu sunt în măsură să formeze convingerea instanței de recurs că soluția adoptată ar fi rezultatul exercitării abuzive, disproporționate, a dreptului de apreciere asupra necesității măsuri de restrângere a dreptului său la liberă circulație pe teritoriul României, cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 102/2005.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul A împotriva Sentinței civile nr. 435 din 21 martie 2025 a Curții de Apel București – Secția a IX-a de Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge cererea de declasificare formulată de recurentul-pârât A, ca inadmisibilă.
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A împotriva Sentinței civile nr. 435 din 21 martie 2025 a Curții de Apel București – Secția a IX-a de Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 10 aprilie 2025.