Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea instanței de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Contestații electorale, la data de 10.04.2025, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României, suspendarea și anularea Hotărârii nr. 32/06.12.2024 emise de pârâtă.
Prin Sentința civilă nr. 82 din 14 aprilie 2025, Curtea a admis excepția necompetenței generale, ridicată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București – Secțiile de contencios administrativ și fiscal, pentru o distribuire într-un complet de fond cu specializare contencios administrativ.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, a susținut recurenta că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal, ci care aparține unei secții virtuale, Secția „Contestații Electorale”, secție ilegală, care nu a fost înființată cu respectarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, învederează că a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepția de necompetență funcțională a Completului electoral Cx, prin care a învederat că cererea sa nu este una electorală, obiectul acesteia și temeiul juridic fiind indicat clar, și anume suspendare executare act administrativ normativ și anulare act administrativ, instanța neavând dreptul de a modifica obiectul acțiunii. Așa-zisa instanță electorală nu s-a pronunțat asupra excepției pe care a invocat-o, ci a ridicat o altă excepție pe care a și admis-o.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, a precizat recurenta că, prin notele scrise depuse, a invocat excepția nerepartizării aleatorii a cauzei unui complet de fond contencios administrativ, însă instanța nu a pus în discuție nici această excepție, eludând dispozițiile imperative din Legea nr. 304/2022 și C. proc. civ., cauza fiind trimisă „cu dedicație” unui judecător, constituit într-un complet nelegal, care nu întrunește condițiile de a fi instanță independentă și imparțială.
A mai susținut recurenta-reclamantă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Motivarea Completului electoral Cx nu are nicio legătură cu argumentele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată privind caracterul de act administrativ normativ al Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 și privind dreptul său de persoană vătămată de a se adresa instanței.
În dezvoltarea criticiilor pe care recurenta le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a susținut că dreptul său de a se adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 se bazează pe art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 21 art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. Bellet contra Franța, Golder contra Regatului Unit etc.).
Hotărârea atacată este un act administrativ normativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării și executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Curtea Constituțională a României este o autoritate publică, iar hotărârea acesteia a fost dată, așa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia, în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot să-și exercite acest drept fundamental prevăzut de art. 36 alin. (1) din Constituția României.
Hotărârea nu se află printre actele administrative exceptate de a fi atacate în contenciosul administrativ, prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004, nu privește relația dintre Curtea Constituțională și Parlamentul României, nu este un act de comandament cu caracter militar și pentru modificarea sau desființarea acestei hotărâri nu există o altă procedură judiciară prevăzută de vreo lege organică.
A mai susținut recurenta-reclamantă că hotărârile Curții Constituționale date în aplicarea Legii nr. 370/2004 privind alegerea președintelui României și orice altă hotărâre dată de Curtea Constituțională în materiile prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. B din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pot fi supuse controlului contenciosului administrativ, întrucât general obligatoriu nu este sinonim cu definitiv.
Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis în materie jurisdicțională, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d și e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea Constituțională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu a fost citată nici ea și nici ceilalți cetățeni cu drept de vot și nici candidații, ci, pur și simplu, votul exprimat în turul I a fost anulat, cu încălcarea Constituției, Legii nr. 47/1992, Legii nr. 370/2004, dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.
Curtea Constituțională a României are și atribuții jurisdicționale, dar numai în materia verificării constituționalității proiectelor de legi, în cazul controlului anterior de constituționalitate sau în cazul controlului posterior, când soluționează excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești. Când îndeplinește atribuția de jurisdicție constituțională înștiințează părțile despre termenul fixat pentru soluționarea excepției, la ședința publică anunțată participă un procuror, căruia i se acordă cuvântul pentru a pune concluzii, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția își exprimă punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Or, în ceea ce privește Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională s-a întâlnit în secret, la ședință nu a fost citată nicio persoană, nici procurorul, neexistând contradictorialitate și respectarea dreptului la apărare.
Astfel, a opinat recurenta-reclamantă că soluția de admitere a excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești și de respingerea cererii sale ca nefiind de competența instanțelor judecătorești este nelegală, deoarece reprezintă o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ. care stabilește cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Recurenta-reclamantă A a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării și anularea Hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024 a Curții Constituționale.
Instanța de fond a admis excepția necompetenței generale și a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, soluție care este împărtășită și de instanța de control judiciar, neputându-se reține motivele de casare invocate de recurentă.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind o pretinsă nelegală constituire/compunere a instanței determinată de faptul că hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ și fiscal și că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu, Înalta Curte constată, din actele dosarului, că în cadrul Curții de Apel București nu a fost înființată o secție specializată în judecarea contestațiilor electorale, ci doar completuri specializate.
Faptul că în formatul tipizat al rezoluției de repartizare din 10.04.2025, precum și în antetul sentinței atacate s-a trecut „Contestații Electorale” nu alterează conținutul actelor de procedură în substanța lor și nu poate fi calificat drept o dovadă a funcționării unei secții care nu a fost înființată potrivit legii.
Potrivit art. 45 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în cadrul curților de apel și al instanțelor din circumscripția acestora pot fi înființate completuri specializate a căror componență se stabilește de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de nevoile instanței și de specializarea judecătorilor.
Așadar, înființarea unor completuri specializate pentru judecarea unor anumite categorii de cauze, conform criteriilor prevăzute în art. 45 din Legea nr. 304/2022 expuse mai sus, stabilirea componenței acestora și planificarea activității lor intră în marja de apreciere a organelor de conducere ale instanței.
Repartizarea ciclică a cauzelor în funcție de data sau ordinea înregistrării lor la instanță este, la rândul său, o modalitate de repartizare aleatorie, permisă de art. 101 alin. (2) ROI pentru cazul în care repartizarea aleatorie în sistem informatic nu se poate realiza din motive obiective, astfel că nu aduce atingere principiului distribuirii aleatorii, prevăzut de art. 13 din Legea nr. 303/2024. Or, existența completurilor pentru soluționarea contestațiilor electorale, specificul cauzelor ivite în materie electorală, calendarul de soluționare a acestora, care poată să includă zile libere ori perioade în care nu au loc ședințe de judecată ale completurilor obișnuite, se încadrează în categoria motivelor obiective care pot justifica repartizarea ciclică, pe baza regulilor stabilite prin hotărâri ale colegiilor de conducere sau decizii ale președintelui instanței, conform atribuțiilor și limitelor marjei de apreciere permise de lege.
În contextul în care norma juridică primară (legea) presupune un grad de generalitate și abstractizare care face imposibilă acoperirea, prin reglementări explicite, a tuturor situațiilor care pot apărea în practică, în temeiul art. 7 alin. (1) lit. l din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători, președintele curții de apel organizează și coordonează activitatea de repartizare aleatorie a cauzelor și stabilește regulile aplicabile în situațiile neprevăzute de lege sau de regulament.
Astfel, nu sunt fondate criticile recurentei în sensul că nu ar fi fost respectate dispozițiile legale în ceea ce privește repartizarea cauzei.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., acesta se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.
Circumscris acestui motiv de nelegalitate, recurenta susține că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției de necompetență funcțională a completului electoral Cx, invocată prin notele scrise depuse la dosar.
Or, prima instanță nu a analizat criticile formulate de reclamantă prin notele scrise depuse la dosar pentru că a soluționat, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția necompetenței generale ridicată din oficiu. De altfel, cele reținute anterior, cu privire la motivul de casare vizând nelegala compunere a completului de judecată sunt pe deplin aplicabile și în cadrul acestui motiv de recurs, neputându-se reține o așa-zisă necompetență funcțională a completului de judecată care a soluționat acțiunea.
Nu pot fi avute în vedere nici alegațiile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când instanța ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar.
De asemenea, Înalta Curte constată că o parte din argumentele invocate în dezvoltarea acestui motivului de recurs vizează chestiuni care deja au fost analizate în cadrul examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. referitor la nesoluționarea cauzei de către un complet specializat în contencios administrativ și fiscal, aspecte care nu vor mai fi reluate.
Nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta criticând faptul că motivarea instanței nu cuprinde nicio analiză a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată. După cum s-a subliniat anterior, instanța a soluționat cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești ridicată din oficiu, excepție de ordine publică, a cărei admitere a condus la desesizarea instanței de judecată cu analiza acțiunii. În consecință, considerentele sentinței recurate, în raport cu aspectul soluționat, sunt detaliate în mod corespunzător și nu cuprind motive contradictorii.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.
Recurenta pretinde, în mod neîntemeiat, că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. d, e), o) și r) din Legea nr. 554/2004, art. 21 art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr.1231 din 06.12.2024, Curtea Constituțională a statornicit următoarele:
„1. În temeiul art. 146 lit. f din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Președintelui României, desfășurat în baza Hotărârii Guvernului nr.756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2024 și a Hotărârii Guvernului nr.1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare pentru alegerea Președintelui României în anul 2024.
2. Procesul electoral pentru alegerea Președintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Președintelui României, precum și un nou program calendaristic pentru realizarea acțiunilor necesare.
3. Prezenta hotărâre este definitivă și general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se aduce la cunoștință publică.”
Temeiurile legale ale acestui act jurisdicțional al Curții Constituționale sunt reprezentate de dispozițiile art. 146 lit. f din Constituția României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în considerarea obligației autorității constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și a rolului Curții Constituționale, consacrat prin art. 142 din Constituția României, de garant al supremației Constituției.
Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România”.
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează: „Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi".
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992, „Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.
Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică”.
Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, conform art. 11 alin. (1) lit. b pct. a) din același act normativ, Curtea Constituțională pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.
În contextul normativ expus anterior, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor sau hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională ca autoritate de jurisdicție constituțională, sentința instanței de fond fiind legală.
În acest sens se reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituțională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că „este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească."
Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România”, Curtea Constituțională a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției.
Constată Înalta Curte că, astfel cum a arătat în cele ce preced, hotărârea Curții Constituționale contestată a fost pronunțată în temeiul prevederilor art. 142 și art. 146 lit. f din Constituție, care statuează în arhitectura constituțională atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale.
Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, conform cărora „Curtea Constituțională, potrivit art. 146 lit. f din Constituția României, republicată, veghează la respectarea în întreaga țară a prevederilor prezentei legi și confirmă rezultatele sufragiului” au menirea tocmai de a sublinia rolul și atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, prevăzute de norma constituțională a art. 146 lit. f. De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituțional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispozițiile art. 146 lit. f din Constituție.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Conduita instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicțional al autorității constituționale emis în exercitarea atribuțiilor constituționale consacrate de art. 146 lit. f din legea fundamentală, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acesteia.
Principiile generale de drept invocate de recurenta-reclamantă nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute de legiuitor.
În plus, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere și practica sa anterioară, în care prin deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025 și nr. 770/2025, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională a României, a statuat în sensul constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești.
Dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora.
În ceea ce privește practica judiciară depusă de recurenta-reclamantă la dosar, cu privire la Hotărârea nr. 1/22.06.2017 a Plenului Curții Constituționale care a fost calificată ca act administrativ și a fost cenzurată de instanța de judecată, Înalta Curte constată că respectiva hotărâre privește organizarea activității administrative a Curții Constituționale, cu referire la Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale și la regulile de redactare a opiniei separate sau concurente, și nu face parte din hotărârile instanței de contencios constituțional pronunțate în baza competențelor stabilite de art. 146 din Constituție.
Conform art. 5 C. proc. civ., „(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii”, normele de competență generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicțional norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.
În concluzie, excepția necompetenței generale este susținută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită. Astfel, Hotărârea Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024, nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susține recurenta, nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată.
În ordinea constituțională și normativă proprie sistemului nostru de drept, această abordare nu poate fi calificată drept o denegare de dreptate și nu este de natură să atragă reformarea sentinței pentru o pretinsă încălcare a dreptului de acces efectiv la o instanță.
Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că sentința recurată este dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanta A împotriva Sentinței nr. 82 din 14 aprilie 2025 a Curții de Apel București – Contestații electorale, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 8 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.