Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06.04.2022, reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H și I au solicitat, în contradictoriu cu pârâții J și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. x din 02.02.2022, pronunțată de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, să se constate că faptele sesizate de reclamanți sunt fapte de discriminare ce intră sub incidența art. 2 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de discriminare republicată, aplicarea unei amenzi stabilite la cuantumul ei maxim pentru discriminarea față de un grup de persoane, precum și obligarea pârâtului să publice în mass-media, în cel puțin 5 publicații scrise și on-line, dar și la 5 posturi naționale de televiziune, un rezumat al hotărârii adoptate prin care se constată săvârșirea faptelor de discriminare și sancțiunea aplicată și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 2407 din 20 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația formulată de către reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H Și I, în contradictoriu cu pârâții J și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs recurenții, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a soluției pronunțate, în sensul admiterii acțiunii introductive.
În motivarea recursului, au arătat că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 și 15 din OG nr. 137/2000, dar instanța a analizat acțiunea doar din perspectiva încălcării art. 15 omițând să se pronunțe cu privire la încălcarea art. 2 din ordonanță.
Acest articol vizează excluderea, pe criteriul convingerilor lor – diferite de cele ale pârâtului și pe care acesta le-a exprimat public în calitatea sa de persoană publică - a unei părți majoritare din populația României și pe care pârâtul le-a definit ca făcând parte din categoria „teroriștilor”, nu a fost analizată de instanță.
Afirmațiile făcute în martie 2021 de primul-ministru au fost în continuare îmbrățișate de Guvernul care a emis acte normative prin care prelungea starea de urgență și introducea restricții severe care au condus la excluderea persoanelor nevaccinate, acestora li se refuza accesul în magazine, restaurante, săli de sport, instituții.
De altfel, chiar utilizarea termenului „terorist” reprezintă un îndemn la discriminare și excludere, prin punerea laolaltă, fără discernământ, a celor care, în virtutea libertății constituționale de a primi informații și a libertății de expresie, au avut o atitudine diferită de cea a guvernării, nu poate fi calificată a fi egală cu o atitudine ostilă, agresivă sau desfășurată în sfera penalului, caracteristică „terorismului”.
Au mai arătat recurenții că, în speță, faptele săvârșite de primul-ministru care, prin afirmațiile sale, a divizat societatea în persoane vaccinate și persoane nevaccinate etichetate a face parte din categoria teroriștilor au fost scoase în mod greșit de sub incidența prevederilor legale ale OG nr. 137/2000.
Dovada lipsei unui scop legitim al intimatului-pârât este tocmai faptul că hotărârile luate ulterior emiterii afirmațiilor discriminatorii, inclusiv cele ale Guvernului, cu privire la persoanele nevaccinate, au fost anulate de instanțe.
Prin urmare, interferența statului în pseudo-libertatea de exprimare a primului-ministru era necesară într-o societatea democratică, mai ales în lumina unor prevederi legale comunitare incidente în speță, astfel cum s-a arătat la fond, fără a fi luate în considerare și fără ca instanța să amintească invocarea acestora.
Au mai arătat recurenții că discriminarea rezultă și din perspectiva încălcării de către reclamat a Rezoluției Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 2361/2021. Această rezoluție lasă persoanelor libertatea de a alege să fie sau nu vaccinate, cu atât mai mult libertatea de a manifesta opinii diferite de cele ale guvernării, fără a le crea nicio obligație cu privire la justificarea unei asemenea opțiuni, fiind suficient să afirme că nu doresc să se vaccineze.
4. Apărările intimaților
Intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Prin petițiile înregistrate la CNDC, reclamanții au solicitat să se constate, în temeiul art. 2 alin. (1) și (2) din OG nr. 137/2000, caracterul discriminatoriu, incitarea la discriminare, instigarea la ură și violență publică împotriva unui segment al populației, din cadrul afirmațiilor făcute de J, Premierul României, senator X, în data de 12.03.2021, în cadrul conferinței de presă de la Palatul Victoria, respectiv:
„În România, de un an de zile, există o campanie împotriva acestor acțiuni pe care le ia Guvernul de a opri pandemia. Există o campanie împotriva portului măștii în spațiul public, există o campanie împotriva măsurilor de distanțare și există o campanie împotriva vaccinării. Aceste acțiuni sunt similare cu acțiunea unor teroriști, pentru că a zădărnici această activitate a Guvernului, care are ca obiectiv îmbunătățirea sănătății tuturor românilor, este o acțiune care încearcă să submineze autoritatea statului, fără date.”
Prin hotărârea nr. x din 02.02.2022, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, față de aspectele sesizate de petenți, a dispus următoarele:
„1. Se respinge excepția lipsei calității procesuale active a petenților,
2. Se admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României,
Fapta se încadrează în limitele libertății de exprimare.
(...).”
În acest context, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat anularea hotărârii pronunțate de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, să se constate că faptele sesizate de reclamanți sunt fapte de discriminare ce intră sub incidența art. 2 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, aplicarea unei amenzi stabilite la cuantumul ei maxim pentru discriminarea față de un grup de persoane, precum și obligarea pârâtului să publice în mass-media, în cel puțin 5 publicații scrise și on-line, dar și la 5 posturi naționale de televiziune, un rezumat al hotărârii adoptate prin care se constată săvârșirea faptelor de discriminare și sancțiunea aplicată.
Soluționând cauza, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, reclamanții declarând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, soluția fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a aplicării cadrului normativ incident la elementele factuale ale cauzei.
Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.
De asemenea, art. 15 din OG nr. 137/2000 prevede că: „Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia”.
Instanța de control judiciar amintește că, pornind de la caracterul esențial într-o democrație, dar nu absolut, al dreptului la liberă exprimare, exercitarea acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora.
Limitele exercitării dreptului la libera exprimare, astfel cum sunt reglementate în cuprinsul art. 30 alin. (6) și (7) din Constituția României, impun respectarea demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei, dreptului la propria imagine. Sunt interzise, de asemenea, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război, de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică.
Prin urmare, în analiza justului echilibru care trebuie să existe între dreptul la nediscriminare și dreptul la liberă exprimare, dreptul la liberă exprimare poate fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, printre altele, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, protecția reputației sau a drepturilor altora (paragraful 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Restricțiile pe care autoritățile naționale le pot impune cu privire la libertatea de exprimare, inclusiv prin intermediul jurisdicției naționale, trebuie să fie „necesare” în acord cu paragraful 10 alin. (2) din Convenție, ceea ce implică o „nevoie socială imperioasă” pentru a justifica ingerința statului, și anume de a justifica dacă o „restricție” este compatibilă cu libertatea de exprimare pe care o protejează art. 10 din Convenție.
În lumina acestor considerente, în analiza declarației incriminate, dar și a legalității hotărârii C.N.C.D. contestate, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut, în mod just, că aceasta se încadrează în limitele libertății de exprimare.
Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte apreciază că în cauza de față nu este necesară ingerința statului în exercitarea libertății de exprimare, în raport de contextul factual reținut în hotărârea contestată.
Astfel, este corectă reținerea judecătorului fondului în sensul că, prin expresiile care construiesc literal și gramatical declarația pârâtului, nu sunt vizate persoanele care „pun întrebări și se exprimă, nu împotriva vaccinării, ci cu privire la o eventuală impunere obligatorie a vaccinurilor....la obligativitatea de a purta masca etc.”, ci strict și exclusiv la acțiunile de natura campaniilor incitatoare în scopul nerespectării măsurilor de distanțare, purtare a măștii și împotrivire față de vaccinare (categorie în care nu intră reclamanții din prezenta cauză, care susțin în cererea de chemare în judecată că nu se exprimă împotriva vaccinării).
De asemenea, expresiile folosite nu constituie o faptă de discriminare, din moment ce libertatea de exprimare include nu numai informațiile primite favorabil, dar și pe acelea care deranjează.
Convenția europeană a drepturilor omului prevede, la art. 10 alin. (2), limitarea libertății de exprimare: ”Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau unor sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
De asemenea, art. 30 al Constituției României asigură libertatea de exprimare, dar prevede și limitele acesteia. astfel: „(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război, de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”
Astfel, după cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai “informațiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică». Așa cum precizează art. 10, exercitarea acestei libertăți este supusa unor formalități, condiții, restricții și sancțiuni care trebuie totuși sa fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind să fie stabilită în mod convingător (cauza Observer și Guardian c. Regatului Unit; cauza Jersild c. Danemarcei).
Pe de altă parte, asemenea oricărei expresii îndreptate împotriva valorilor ce constituie fundamentul Convenției, expresiile ce vizează propagarea, justificarea sau incitarea la ura bazată pe intoleranță nu beneficiază de protecția art. 10 al Convenției.
În acord cu cele reținute de prima instanță, instanța de control judiciar constată că în cauză nu se regăsește această din urmă ipoteză și, pe cale de consecință, nu este necesară ingerința statului în exercitarea libertății de exprimare.
Expresia folosită nu are caracter denigrator, declarația neconținând elemente clare de discriminare sau afirmații ce să vizeze crearea unei atmosfere de intimidare, ostile la adresa persoanelor care inițiază campanii împotriva vaccinării, ci exprimă opinia reclamatului cu privire la pericolul pe care îl reprezintă opțiunea unor cetățeni de a nu se vaccina.
În fine, instanța de control judiciar constată că este lipsită de suport și susținerea recurenților în sensul că instanța a analizat acțiunea doar din perspectiva încălcării art. 15 omițând să se pronunțe cu privire la încălcarea art. 2 din ordonanță, întrucât, din lectura sentinței recurate, rezultă că instanța de fond a analizat expresiile folosite și a concluzionat că acestea nu constituie o faptă de discriminare. Totodată, s-a reținut că instanța apreciază că declarațiile pârâtului nu depășesc limitele libertății de exprimare, iar afirmațiile acestuia nu reprezintă o discriminare pe criteriul convingerilor, neavând ca finalitate instigarea la ură sau intoleranță față de acțiunile de natura campaniilor împotriva vaccinării, pentru a atrage răspunderea pârâtului, în calitate de autor al declarației.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanții F, G, A, D, C, B, H, I și E împotriva sentinței nr. 2407 din 20 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanții F, G, A, D, C, B, H, I și E împotriva sentinței nr. 2407 din 20 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.