Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău în data de 14.11.2023 sub nr. x/32/2023, reclamanții A, B, C, D, E au solicitat acestei instanțe în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților următoarele:
- obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate de către reclamanți conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015;
- stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere;
- aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului pârâtei.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 40/2024 din 21 Martie 2024, Curtea de Apel Bacău, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs recurenții A, B, C, D si E, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C. proc. civ. prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar pe fond, admiterea acțiunii.
Criticile aduse sentinței instanței de fond susbsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că, aceasta, fără o argumentație clară, raportată la normele legale în materie, a respins cererea recurenților-reclamanți reclamant considerând că, instanța de fond a analizat sumar argumentele reclamanților.
În ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții reiterează faptul că sunt incidente următoarele prevederi legale:
- art. 8 alin. (1) 2 din Legea 554/2004 „ Prin derogare de la dispozițiile alin. (l), acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operațiune administrativă, sub sancțiunea penalităților de întârziere sau a amenzii, prevăzute la art. 24 alin. (2)
art. 18 alin. (5) din Legea 554/2004 se arată că „Soluțiile prevăzute la alin. (l) și alin. (4) lit. b și c) potfi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere. ”
art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 potrivit căruia „La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu aufost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autoritățiipublice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 C. proc. civ.'
art. 906 alin. (2) C. proc. civ.: Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de Ia 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.''
Raportat la toate aceste prevederi legale, apreciază că solicitarea de a obliga pârâtul la emiterea deciziei în terrnen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea aplicării unei penalități de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, este pe deplin admisibilă.
Cu privire la solicitarea de amendare a conducătorului unității arătă că au înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 18 alin. (6) din Legea 554/2004 potrivit căruia instanța de contencios, la cererea părții interesate poate stabili prin dispozitiv un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)
4. Apărările intimatului
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței civile nr. 40 din 21.03.2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău ca temeinică și legală și, pe cale de consecință, să se respingă în tot acțiunea reclamanților formulată.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii prin care să admită sau să respingă pretențiile solicitate conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și stabilirea unui termen de 10 zile în care pârâtul să emită decizia și aplicarea unei amenzi de 20% pe zi de întârziere din salariu minim brut pe economie.
Examinând competența primei instanțe, din punct de vedere material și teritorial, Înalta Curte constată că norma de procedură ce reglementează competența este cea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art. 24 C. proc. civ.
Întrucât cererea a fost formulată la data de 14 noiembrie 2023, sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma modificată conform art. I pct. 23 din O.U.G. nr. 102/2021, care conferă instanțelor civile de la sediul Fondului competența exclusivă soluționării acțiunilor în anularea deciziilor motivate de respingere a cererilor de plată.
Înalta Curte constată că deși art. 13 alin. (5) din din Legea nr. 213/2015 stabilește o competență exclusivă în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților pentru contestațiile împotriva deciziilor emise de acesta, în stabilirea competenței instanței de judecată, nu are relevanță împrejurarea că în speță nu se atacă o decizie a FGA de respingere a cererii de plată, ci se critică nesoluționarea acestei cereri în termenul legal.
Se observă că legiuitorul a intenționat să atribuie instanțelor civile competența materială de soluționare a cererilor referitoare la plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, în considerarea naturii raportului juridic creat, ce este unul civil.
Pe cale de consecință, inclusiv cererile formulate în obligarea FGA la soluționarea cererilor privind despăgubirile pretinse trebuie adresate tot acestor instanțe, în considerarea raporturilor juridice de ordine privată ce se impun a fi analizate întrucât scopul adoptrii O.U.G. nr. 102/2021 a fost acela de a da competența materială de judecată a proceselor vizând activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților instanțelor judecătorești civile de drept comun, în raport de esența chestiunilor litigioase vizând drepturi subiective civile.
Competența instanței de contencios administrativ nu este una intuitu personae, iar calitatea de instituție/autoritate publică a uneia din părți nu atrage în mod automat aplicarea jurisdicției contenciosului administrativ.
Totodată trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi-autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.
Drept urmare, un asemenea litigiu intră în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.
Înalta Curte observă că legiuitorul nu a înțeles să instituie vreo normă tranzitorie în materie procesuală. Norma tranzitorie prevăzută la art. V din O.U.G. nr. 102/2021 este stabilită doar pentru procedura adminsitrativă a FGA, nevizând competența de judecată a instanței.
Noțiunea de „instanțele civile de la sediul Fondului” exclude din competența instanței specializate de contencios administrativ această categorie de procese, a căror esență se regăsește în soluționarea unor conflicte în legătură cu drepturi patrimoniale și/sau nepatrimoniale civile, având consecința firească a atribuirii competenței de soluționare în favoarea judecătorului de drept comun.
Cum, potrivit art. 94 alin. (1) lit. h C. proc. civ. judecătoria judecă cererile privind obligațiile de a face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe și, raportat la împrejurarea că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă să soluționeze prezenta cauză este Judecătoria Sectorului 2 București.
În consecință, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată inutilă analiza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Constatând incidența motivului de casare nr. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., văzând și prevederile art. 129 alin. (2) pct. 2 și 3 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva sentinței nr. 40/2024 din 21 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și va trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Sectorului 2 - Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de A, E, C, D, B împotriva sentinței nr. 40/2024 din 21 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, casează sentința recurată și trimite cauza instanței competente, respectiv Judecătoriei Sectorul 2 București.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2025.