Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)”, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – Secția a II-a Civilă la 30.07.2020, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta societatea B S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească remunerația variabilă, bonus A și bonus B, în valoare de 315.231 lei pentru anul 2015, 300.000 lei pentru 2016 și 78.894 lei pentru 2017, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunțării hotărârii până la achitarea lor.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării și prescripției dreptului material la acțiune, în subsidiar solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, iar prin notele de ședință înregistrate la dosar la 14.10.2022, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința nr. 148/14.12.2022, Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă a respins excepțiile invocate, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 530.184 lei, cu titlu de indemnizație variabilă, bonus A și bonus B, calculată conform EBITDA, pentru anii 2015-2017, sumă care va fi actualizată cu inflația, la care se va calcula dobânda legală de la pronunțare până la plata ei efectivă, și a sumei de 15.048 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, părțile au declarat apel.
Prin decizia nr. 529/15.11.2023, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a respins apelul declarat de pârâtă, a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 27.048 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei decizii, societatea B S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
În motivare, invocând art. 2 pct. 5 și 11 și ale art. 3 pct. 2 lit. f) și g) din O.U.G. nr. 109/2011, ale art. 1539 din Legea nr. 31/1990 și clauzele actului său constitutiv, a susținut că demersul judiciar al reclamantului nu putea fi primit în lipsa atacării, în prealabil, a hotărârilor nr. 15/11.04.2018 și nr. 18/27.04.2018 ale Consiliului de supraveghere al societății B S.A., prin care s-a decis să nu i se acorde componenta variabilă a indemnizației.
În consecință, a criticat măsura respingerii excepției inadmisibilității acțiunii întemeiată pe argumentul că art. 132 din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabil în speță, atât timp cât la data sesizării instanței de judecată reclamantul nu mai avea raporturi contractuale cu pârâta și a susținut că aceste considerente sunt străine de natura pricinii, dar și contradictorii, întrucât permit interpretarea că, în ipoteza în care ar mai fi lucrat în cadrul pârâtei la data promovării acțiunii, era obligat să solicite anularea hotărârilor respective. În opinia recurentei, este nelegală această statuare și prin prisma momentului la care instanța s-a raportat, acela al sesizării instanței, iar nu cel al adoptării hotărârilor.
Totodată, interpretând prevederile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, a arătat că hotărârile consiliului său de supraveghere trebuiau atacate de reclamant, deoarece nu priveau revocarea sa din funcție.
Potrivit autoarei recursului, preluarea motivării lacunare a primei instanțe echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii instanței de apel.
În continuare, a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune și a prezentat succesiunea actelor și faptelor juridice care au determinat prezentul demers judiciar, susținând că instanțele devolutive au stabilit greșit momentul de început al termenului de prescripție.
Evocând clauzele acordului nr. 871/31.03.2017, prin care părțile au convenit încetarea contractului de management nr. 5082/09.07.2015 și au stabilit obligația Consiliului de supraveghere de a comunica reclamantului decizia sa cu privire la solicitarea de plată a componentei variabile a remunerației pentru anul 2015 până la 06.04.2017 și pentru 2016, în termen de 15 zile de la data aprobării situațiilor financiare aferente anului 2016, recurenta a indicat drept moment de debut al curgerii termenului de prescripție ziua de 07.04.2017, pentru pretențiile aferente anului 2015 și de 01.01.2017, pentru cele ale anului 2016 și a conchis asupra faptului că, față de data sesizării instanței, 30.07.2020, acestea erau prescrise; în consecință, a subliniat lipsa de relevanță a înscrisurilor reținute de instanțele anterioare pentru a pronunța soluția contrară opiniei sale.
În dezvoltarea criticilor vizând chestiunea prescripției, a mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 2.537 alin. (1), raportat la art. 2.542 alin. (2) C. civ., întrucât a reținut incidența cazului de întrerupere a cursului prescripției reglementat de acest text legal, deși actul căruia i s-a atribuit efect întreruptiv de prescripție nu cuprinde recunoașterea pretențiilor, ci numai obligația societății de a le analiza și de a comunica un răspuns, împrejurare care dobândește valența punerii în întârziere și generează obligația reclamantului de a introduce acțiunea în termen de 6 luni, conform dispozițiilor art. 2.540 C. civ.
În continuare, recurenta a prezentat cronologic evoluția raporturilor dintre părți, clauzele contractului de mandat apreciate relevante și modul de îndeplinire a obiectivelor și criteriilor de performanță de către intimat în perioadele pentru care solicită plata componentei variabile a remunerației și a conchis că sumele pretinse nu i se cuveneau.
Sub acest aspect, cu privire la remunerația aferentă anului 2017, a susținut că instanța de apel, confirmând soluția primei instanței de acordare a acesteia, a încălcat prevederile art. 1.166 C. civ., întrucât a stabilit eronat îndeplinirea indicilor de performanță pentru bonusul A și bonusul B stabilite prin contractul de management, atribuind valoare juridică anexei 2 la actul adițional nr. 1 la contract, neînsușită de ambele părți.
Sub aspectul cuantumului pretențiilor admise, a invocat încălcarea Codului fiscal și a dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011, transpuse în contractul de mandat în art. 5.4, întrucât s-a avut în vedere cuantumul brut al indemnizației, nu cel net.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:
Recurenta a criticat soluțiile pronunțate asupra excepțiilor inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune, respinse de prima instanță, a cărei hotărâre a fost menținută în apel sub acest aspect, dar și cu privire la fondul pretențiilor reclamantului, invocând netemeinicia lor și încălcarea unor norme de drept în materie fiscală, ce reglementează reținerea la sursă a contribuțiilor legale.
Prin criticile vizând caracterul inadmisibil al demersului judiciar de față, circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma motivelor străine și contradictorii cuprinse în considerentele deciziei atacate, a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 pct. 5 și 11 și ale art. 3 pct. 2 lit. f) și g) din O.U.G. nr. 109/2011 și ale art. 132 și art. 1539 din Legea nr. 31/1990, cu argumentul că se impunea atacarea, în prealabil, a hotărârilor nr. 15/11.04.2018 și nr. 18/27.04.2018 ale Consiliului de supraveghere al societății B S.A., prin care s-a decis neacordarea către reclamant a componentei variabile a indemnizației.
În acest context, instanța supremă reamintește că, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, hotărârea poate fi casată în cazul în care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, iar, prin prisma motivelor contradictorii, atunci când considerentele se exclud reciproc, căci fundamentează soluții diametral opuse sau prefigurează o soluție divergentă celei regăsite în dispozitiv.
De aceea, legala motivare a recursului presupune individualizarea ipotezei de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizată contrarietatea sau caracterul străin al considerentelor, precizarea inechivocă a motivelor împotriva cărora se îndreaptă critica.
În cauză, memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe, autoarea căii de atac subsumând eronat acestui caz de casare criticile privind încălcarea unor norme de drept material, astfel că argumentele prezentate în contestarea măsurii de respingere a excepției inadmisibilității vor fi analizate prin prisma cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte amintește că inadmisibilitatea se referă la un gen de acțiune care nu poate fi promovată în justiție, dreptul pretins încălcat neregăsindu-și ocrotire pe o asemenea cale, astfel că instanța s-ar afla în imposibilitatea de a o analiza. Or, în cauză, conținutul cererii de chemare în judecată relevă scopul urmărit de titularul ei, de a obține protecția dreptului subiectiv pretins, constând în primirea indemnizației variabile convenite prin contractul de management încheiat cu societatea pârâtă, astfel că acțiunea nu poate fi considerată ca inadmisibilă.
Totodată, în speță, nu se conturează nici ipoteza unei proceduri prealabile obligatorii, în sensul dispozițiilor art. 193 C. proc. civ., a cărei nerespectare să imprime acțiunii caracter inadmisibil.
În acest context, aprecierea recurentei că cererea de chemare în judecată având ca obiect pretențiile reclamantului generate de raporturile contractuale născute între părți nu putea fi promovată decât ulterior atacării, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990, a hotărârilor nr. 15/11.04.2018 și nr. 18/27.04.2018 ale Consiliului de supraveghere al societății B S.A., este conexă convingerii sale privind efectul celor două hotărâri asupra situației intimatului, prin neacordarea componentei variabile a indemnizației, cât timp ele rămân valabile.
Această abordare ar conferi caracter prealabil și obligatoriu demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, însă textul legal invocat – vizând, de altfel, acțiunea în anularea hotărârilor adunării generale – nu poate fi interpretat în sensul de a imprima acțiunii în justiție la care se referă natura unei proceduri prealabile, a cărei lipsă ar conduce la inadmisibilitatea acțiunii.
În dezvoltarea motivului subsecvent de recurs, autoarea căii de atac a criticat soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune.
Examinarea hotărârilor pronunțate în etapele de fond ale procesului asupra acestei chestiuni relevă faptul că prima instanță a conferit corespondenței purtate de părți în perioada 31.03.2017-07.11.2019 efect întreruptiv de prescripție, în temeiul art. 2.537 alin. (1) C. proc. civ. și a conchis că învestirea sa la 30.07.2020 este efectuată înlăuntrul termenului de prescripție. Aceleași argumente au fost însușite de către instanța de apel, aceasta reținând că dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2015 și 2016 nu s-a născut la data de 06.04.2017, nici la 15.05.2017 și că ulterior acestor momente, părțile au purtat o corespondență, efectul fiind cel de întrerupere a cursului prescripției.
Înalta Curte, reținând caracterul fondat al criticilor recurentei vizând modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că instanța de apel, evaluând sumar probatoriul administrat, a stabilit în mod nelegal momentul de debut al termenului de prescripție privind pretențiile reclamantului, cel puțin pentru anii 2015 și 2016.
Din analiza statuărilor instanțelor devolutive asupra situației de fapt, pe care părțile nu le-au contestat, rezultă că prin acordul nr. 871/31.03.2017, care a produs efectul încetării contractului de management nr. 5082/09.07.2015, părțile au prevăzut obligația Consiliului de supraveghere al societății B S.A. de a comunica intimatului-reclamant, până la 06.04.2017, decizia privind acordarea componentei variabile a remunerației aferente anului 2015 și, în termen de 15 zile de la aprobarea situațiilor financiare aferente anului 2016 de către adunarea generală a acționarilor, decizia privind acordarea remunerației variabile pentru anul 2016; cu privire la remunerația cuvenită pentru 2017, părțile nu au inserat clauze în cuprinsul acordului semnat.
Analiza judicioasă a excepției prescripției impune stabilirea termenului aplicabil, a momentului de la care acesta a început să curgă, dar și identificarea eventualelor cauze care-i pot influența cursul, producând fie suspendarea, fie întreruperea lui.
În cauză, deși niciuna dintre instanțele de fond nu a indicat expres temeiul juridic al termenul de prescripție incident, din motivarea hotărârilor reiese că au fost aplicate dispozițiile art. 2.517 C. civ., care reglementează termenul general de prescripție de 3 ani, aspect necontestat de părți.
Referitor la stabilirea momentului de la care se calculează acest termen, curtea de apel a reținut că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data soluționării cererilor acestuia, prin hotărârea nr. 15/11.04.2018, pentru anii 2015 și 2016, și prin hotărârea nr. 18/27.04.2018, pentru cele trei luni din 2017, astfel că învestirea instanței la 30.07.2020 s-a realizat în termenul de prescripție.
Contrar acestei statuări, Înalta Curte reține că instanța devolutivă de control judiciar a stabilit în mod nelegal momentul de debut al termenului de prescripție, întrucât a apreciat că nașterea dreptului la acțiune al reclamantului poate fi determinată prin voința unilaterală a societății împotriva căreia curge termenul.
Or, termenul de executare a obligației asumate de recurentă prin acordul nr. 871/2017, de a hotărî asupra indemnizației variabile aferente anului 2015, a fost unul determinat, 06.04.2017, iar pentru drepturile aferente anului 2016, a fost unul determinabil, care, în raport cu data aprobării situațiilor financiare prin hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor societății pârâte din 15.05.2017 – invocată de recurentă prin memoriul de recurs, necontestată de intimat, însă neregăsită la dosarul cauzei – rezultă a fi 30.05.2017.
În consecință, lipsa comunicării, de către Consiliul de supraveghere al S.C. B S.A., până la aceste date, a unui răspuns privind acordarea indemnizației variabile solicitate, a determinat nașterea dreptului la acțiune al reclamantului, iar termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ., a început să curgă de la 07.04.2017, pentru sumele aferente anului 2015, și de la 31.05.2017, pentru cele aferente anului 2016.
Aplicând regulile de calcul impuse de prevederile art. 2.552 alin. (1) C. civ., rezultă că termenul de prescripție s-a împlinit la 07.04.2020 și, respectiv, la 31.05.2020, anterior promovării prezentului demers judiciar.
Înalta Curte mai reține, referitor la calculul termenului de prescripție pentru pretențiile reprezentând indemnizație variabilă aferentă anului 2016, că, în măsura în care nu se poate dovedi aprobarea situațiilor financiare anuale ale societății recurente în condițiile art. 111 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990, termenul de prescripție va începe să curgă la 15.06.2017 – întrucât, potrivit textelor de lege evocate, o asemenea hotărâre a adunării generale a acționarilor trebuia adoptată în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar, context în care trebuie avut în vedere și conținutul drepturilor și obligațiilor înscrise în acordul părților nr. 871/31.03.2017 – și se va considera împlinit la 15.06.2020.
Totodată, examinarea criticilor privind aplicarea greșită a art. 2.537 alin. (1), raportat la art. 2.542 alin. (2) C. civ., vizând incidența și efectele întreruperii cursului prescripției, relevă caracterul fondat al acestora, ipoteza reglementată de aceste texte legale neregăsindu-se în cauză, întrucât răspunsul emis de societatea recurentă la 24.11.2017 și hotărârile adunării generale adoptate la 11.04.2018 și la 27.04.2018 nu au semnificația recunoașterii drepturilor pretinse de reclamant, ci au ca scop informarea acestuia asupra faptului că urmează a primi un răspuns, care, ulterior, s-a concretizat într-o negare a dreptului, nicidecum în recunoașterea lui.
Susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 1.166 C. civ., circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la modul de stabilire a remunerației acordate de instanțele devolutive, vizează fondul raporturilor juridice derulate între părți, titulara căii de atac urmărind să obțină reevaluarea, în recurs, a probatoriului administrat și a temeiniciei pretențiilor reclamantului, conform viziunii proprii. Însă, o asemenea analiză scapă cenzurii în calea extraordinară de atac a recursului, al cărei scop, limitat de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Pretinsa încălcare a normelor Codului fiscal și O.U.G. nr. 109/2011 care reglementează reținerea la sursă a contribuțiilor legale este invocată pentru prima oară în recurs, așa încât nu poate fi primită, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora ,,Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.
Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, că motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pot fi primite numai dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.
Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speță, erau create premisele invocării lor în apel, dat fiind că asupra elementelor sesizate omisso medio în recurs s-a statuat chiar din prima etapă procesuală, iar prin decizia recurată, instanța de prim control judiciar a confirmat sentința apelată cu privire la pretențiile acordate. Astfel, în măsura în care a apreciat că dezlegările primei instanțe vizând această chestiune contravin legii, recurenta, în calitate de titulară și a căii de atac devolutive, avea obligația să le invoce prin memoriul de apel, pentru a putea obține reevaluarea lor și în recurs.
Așa fiind, reținând caracterul fondat al motivului de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul normelor de drept material ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune, Înalta Curte, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, care va evalua și cererea accesorie, vizând cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea B S.A. împotriva deciziei nr. 529/15.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2024.