Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)”, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Specializat Cluj la 08.08.2016 sub nr. x/1285/2016, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta Banca B S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzei contractuale prevăzute în contractul de credit bancar cu ipotecă nr. B0003238/21.03.2008 la art. 5 pct. l lit. a) privind perceperea unui comision de administrare a creditului în valoare de 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat și să oblige pârâta la eliminarea clauzei din contract și la restituirea sumei de 1.441,15 CHF achitată la 21.03.2008 cu titlu de comision de administrare a creditului, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data achitării și până la data plății efective a acestei sume; a mai solicitat să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind riscul valutar inserate în contractul de credit bancar ipotecar la art. 1.2, art. 8.l, art. 9.l și art. 10.3.9, privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, precum și obligarea pârâtei să-i restituie sumele plătite în plus în baza clauzei abuzive de risc valutar, de 58.055,16 lei, la care să se adauge dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării și până la data restituirii efective a acestei sume. Totodată, a solicitat stabilizarea cursului de schimb valutar franc elvețian/leu la valoarea de la data încheierii contractului, precum și calcularea și plata ratelor creditului la această valoare pentru toată perioada de valabilitate a contractului, începând cu data încheierii lui.
Prin sentința civilă nr. 524/28.03.2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare cuprins în art. 5.1 lit. a) din contractul de credit bancar ipotecar nr. B0003238/21.03.2008, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.441,15 CHF, încasată cu titlu de comision de administrare a creditului și să achite dobânda legală penalizatoare calculată asupra echivalentului în lei al sumei, la cursul B.N.R. din ziua plății, începând cu data de 21.03.2008 până la data plății și a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții.
Împotriva acestei sentințe, părțile au declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 196/29.03.2022, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.
Împotriva acestei decizii civile, Banca B S.A. a declarat recurs.
Prin decizia nr. 3/17.01.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-A Civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului pârâtei; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate.
Instanța supremă a statuat că, în rejudecare, curtea de apel va relua analiza prevăzute la art. 5.1 pct. 1 lit. a) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de evaluare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17.
În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 431/05.09.2023 prin care a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată și cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prevăzut în art. 5.1. lit. a) din contractul de credit bancar ipotecar nr. B0003238/21.03.2008; a menținut în rest sentința apelată.
Împotriva acestei decizii civile, A a declarat recurs, solicitând casarea ei, respingerea cererii de apel formulate de pârâtă și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, evocând cerințele impuse de aceste texte de lege pentru ca o clauză contractuală să aibă caracter abuziv, context în care a arătat că cea inserată la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit, privind comisionul de administrare datorat de împrumutat, îndeplinește toate condițiile legale pentru a primi această calificare.
Astfel, cu privire la caracterul negociat al clauzei, a arătat că intimata nu a probat îndeplinirea acestei faze precontractuale, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a comunicat reclamantei opțiunea de negociere a contractului, ci s-a comportat ca un simplu ofertant al unui contract de adeziune. Cu privire la caracterul transparent și inteligibil al clauzei, recurenta a arătat că nu au fost menționate expres serviciile bancare prestate în schimbul acestui comision, iar consecința aplicării lui a fost primirea a 99% din valoarea creditului, întrucât suma reprezentând comision de administrare a fost reținută de creditoare. A menționat că, chiar dacă banca a precizat serviciile pe care le oferă în schimbul acestuia, ele nu i-au fost aduse la cunoștință nici înainte de încheierea contractului, nici cu ocazia semnării acestuia.
Autoarea căii de atac a susținut că dezechilibrul major între prestațiile părților contractante, în detrimentul său, cu încălcarea principiului bunei-credințe rezultă din împrejurarea că acest comision a fost perceput fără a exista o contraprestație din partea băncii, din faptul că este stabilit procentual la valoarea creditului, deși operațiunile necesare pentru un credit de valoare mai mare nu sunt mai ample decât cele aferente acordării unui credit mai mic, dar și pentru că dobânda datorată de împrumutat este calculată și percepută la întreaga sumă împrumutată (inclusiv la cea reprezentând comisionul în discuție).
În continuare, a arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea și prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care impune ca instanțele naționale să verifice dacă persoana interesată a fost informată cu privire la motivele care justifică plata comisionului, iar natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract în ansamblul lui și, deși a menționat deciziile pronunțate în cauzele C-612/17 și C-143/13, a omis sa analizeze dacă, în cauză, banca și-a îndeplinit obligația de informare.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
La 12.12.2023, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat și comunicat către părți, care nu și-au exprimat punctul de vedere.
La termenul din 25.09.2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității și a admis în principiu recursul, iar părțile au fost citate pentru dezbateri.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:
Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin prisma cărora instanța de apel, în rejudecare, a schimbat dispoziția tribunalului, care constatase caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.
În esență, a susținut că raționamentul instanței de prim control judiciar este greșit, întrucât clauza în dezbatere nu întrunește cerința caracterului transparent și inteligibil, fiind dovedit dezechilibrul semnificativ între prestațiile celor două părți, cu încălcarea bunei-credințe; totodată, a subliniat că decizia atacată încalcă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe care, deși instanța de apel a invocat-o, nu a aplicat-o cu prilejul examinării îndeplinirii de către bancă a obligației de informare a consumatorului.
Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că instanța de apel a determinat, prioritar, în ce măsură sunt aplicabile clauzei privind comisionul de administrare prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Considerentele deciziei atacate sunt concordante jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestațiile esențiale ale acestuia și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului (cauza Kásler și Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., C-26/13, ECLI:EU:C:2014:282).
Cum clauza în discuție nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convenției de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu, instanța de apel în mod legal a reținut faptul că nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că transparența sa a fost analizată prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc, astfel cum a stabilit Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Matei împotriva Volksbank România S.A., C-143/13, ECLI:EU:C:2015:127 și Kasler și Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., C-26/13, ECLI:EU:C:2014:282).
Astfel, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei supuse evaluării, instanța de prim control judiciar, în rejudecare, a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerințele cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Subliniind elementele obligatoriu a fi examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, a reținut că cea referitoare la comisionul de administrare stabilește în mod neîndoielnic scopul perceperii, cuantumul, metoda de calcul și exigibilitatea lui, fiind evidentă funcționarea concretă a mecanismului.
Ca atare, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a statuat în mod just că banca nu era obligată să detalieze în contractul de credit natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului, fiind suficient ca natura contraprestației să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din denumirea comisionului sau din contract, în ansamblul lui.
De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o enumerare expresă a tuturor activităților concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.
Recurenta a evocat aspecte legate de caracterul nenegociat al clauzei, de faptul că nu au fost arătate activitățile prestate de către bancă în schimbul perceperii acestui comision, că nu a fost informată corespunzător cu privire la obligația de plată și la prestația băncii în schimbul comisionului.
Astfel cum s-a arătat anterior, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc.
Pornind de la aceste premise și ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare și a reținut că acesta este întrunit sub aspectul determinării naturii prestației - administrarea derulării contractului, al întinderii obligației de plată în privința acestui comision și a modalității de calcul al acestuia, statuând că recurenta a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea comisionului de administrare credit, astfel că nu se poate reține lipsa de transparență, care să conducă spre o altă soluție.
Prin urmare, constatând caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate și acceptarea, de către recurentă, care a avut reprezentarea scopului și a cuantumului datorat, în cunoștință de cauză, a comisionului de administrare, instanța de apel a reținut în mod corect că el nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Aprecierea dezechilibrului semnificativ se realizează, în special, prin raportare la disproporția pe care clauza o produce între drepturile și obligațiile părților, iar în cauză cerința nu este îndeplinită, câtă vreme clauzele sunt clare și inteligibile și se poate identifica contraprestația băncii în schimbul comisionului, a cărui denumire este neechivocă.
De altfel, lipsa negocierii clauzei aflate în discuție, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și lipsa condiției de bună-credință nu au aptitudinea, prin ele însele, fiecare observată separat, de a conduce la concluzia caracterului abuziv, câtă vreme se impune îndeplinirea cumulativă a tuturor cerințelor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Pentru toate aceste considerente, ce imprimă caracter nefondat criticilor prezentate de recurentă, Înalta Curte reține că decizia pronunțată în rejudecarea apelului este legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare atât a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și a prevederilor Legii nr. 193/2000, incidente în cauză, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A împotriva deciziei civile nr. 431/05.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2024.