Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 13.11.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/4/2023/a1.2, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., formulată de recurentul A.
În esență, pentru a dispune astfel cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a reținut că prin cererea depusă în ședința publică din data de 30.10.2024, recurentul A a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., fiind invocate în drept dispozițiile art. 146 lit. d din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992, recurentul apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitatea prevăzute de art. 29 alin. (1) – 3 din Legea nr. 47/1992.
Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost formulată în cauza penală având ca obiect recursul formulat de recurentul A împotriva dispoziției cuprinse în decizia penală nr. 4/R din data de 05 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr.x/4/2023/a1, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 275 alin. (2) C. proc. pen.
Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 31.10.2024 sub nr. x/4/2023/a1.2, fiind creat dosar asociat, în conformitate cu dispozițiile art. 104 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din 14.03.2023, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 03 aprilie 2023, și acordat termen de judecată la data de 13.11.2024 când a fost dezbătută sesizarea Curții Constituționale.
Deliberând asupra condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate în cauză, în esență, Înalta Curte a reținut că este îndeplinită condiția referitoare la calitatea de parte a autorului excepției, respectiv excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de una dintre părțile din proces (recurentul A) în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță învestită cu soluționarea recursului formulat de recurentul A împotriva dispoziției cuprinse în decizia penală nr. 4/R din data de 05 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr.x/4/2023/a1, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 275 alin. (2) C. proc. pen.
De asemenea, s-a apreciat că este îndeplinită și condiția referitoare la faptul că dispozițiile vizate de excepție trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării și se referă la dispoziții cuprinse într-o lege primară, aflată în vigoare la momentul sesizării, reținându-se că excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții din Legea nr. 135/2010 (C. proc. pen., în vigoare de la 01.02.2014), respectiv art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen. și de asemenea s-a constatat îndeplinite și cerința ca textele de lege criticate să nu fi fost anterior declarate neconstituționale.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A, respectiv cerințele privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acele texte de lege.
Însă, în ceea ce privește condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a constatat că aceasta nu este îndeplinită, reținând că decizia Curții Constituționale nu ar fi de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părți.
S-a reținut că prin demersul întreprins, recurentul A nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate. Excepția de neconstituționalitate invocată de petent nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a normelor criticate.
S-a menționat că în realitate, prin criticile formulate, recurentul, nemulțumit de soluția pronunțată cu privire la cererea de recuzare, de argumentele și temeiurile de drept avute în vedere de completul care a soluționat cererea de recuzare, precum și de modalitatea prin care a fost constituit completul care a soluționat această cerere (complet format din judecători de la aceeași instanță), tinde la modificarea dispozițiilor care reglementează modalitatea de constituire a completului de judecată care soluționează un incident privind incompatibilitatea judecătorului cauzei, în sensul ca această chestiune să fie tranșată de un complet de judecători care nu își desfășoară activitatea în cadrul instanței din care face parte judecătorul cu privire la care s-a ivit incidentul procedural. Nu în ultimul rând, s-a reținut că acesta urmărește completarea dispozițiilor art. 64 cu referire la alin. (1) lit. f C. proc. pen., în sensul ca legiuitorul să precizeze înțelesul unor termeni sau expresii din conținutul acestei norme.
Altfel spus, a precizat Înalta Curte că prin acest demers procesual, recurentul, în esență, urmărește modificarea legii, în sensul suprimării, modificării sau interpretării normelor care reglementează instituția incompatibilității, în sensul dorit de acesta și, implicit, obținerea punctului de vedere al instanței de contencios constituțional cu privire la modul de aplicare a textului de lege în contextul particular al speței.
Or, s-a susținut că, a accepta susținerea autorului excepției ar echivala cu subrogarea Curții Constituționale în sfera de competență a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Raportat la aceste considerente, Înalta Curte a subliniat că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională.
Astfel, s-a constatat că în modalitatea în care au fost formulate, criticile aduse textelor de lege invocate nu reprezintă o chestiune de constituționalitate, ci o încercare de cenzurare a modului în care legiuitorul a înțeles să reglementeze cazurile de incompatibilitate a judecătorilor și modalitatea de soluționare a incidentelor procedurale vizând incompatibilitatea.
S-a menționat că relevantă în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 371/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 842 din 16 octombrie 2019, în ale cărei considerente s-a reținut: Curtea reține că modul de aplicare a dispozițiilor criticate (…) la care fac referire autorii excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestora, nu pot constitui motive de neconstituționalitate a textelor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
Așadar, reglementarea modului privind remediile procesuale adecvate privind situația în care este pusă la îndoială prezumția de imparțialitate și obiectivitate reprezintă opțiunea legiuitorului în această materie, iar aspectele ce țin de aplicarea legii intră în competența instanțelor judecătorești, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice.
În plus, s-a arătat că o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar constata neconstituționalitatea dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen. nu ar fi de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului ce are ca obiect soluționarea recursului formulat de recurentul A împotriva dispoziției cuprinse în decizia penală nr. 4/R din data de 05 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr.x/4/2023/a1, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 275 alin. (2) C. proc. pen., soluționarea cauzei nedepinzând de textele criticate.
Astfel, în aceste condiții în care problema incidentă de constituționalitate nu este realmente utilă pentru soluționarea litigiului pendinte, s-a considerat că excepția de neconstituționalitate este irelevantă și în consecință, prin încheierea din data de 13.11.2024, a fost respinsă ca inadmisibilă.
*****
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs recurentul A.
Astfel, la data de 25.11.2024, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, a fost înregistrat dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1 având ca obiect recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data de 13.11.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/4/2023/a1.2, prin care s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., formulată de recurentul A.
Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc la termenul din 21.01.2025, s-au luat concluziile reprezentantului parchetului, acestea fiind redate în partea introductivă a prezentei încheieri. De asemenea, având în vedere că în cadrul dosarului de recurs, recurentul A a depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., a fost creat dosarul asociat nr. x/4/2023/a1.2.1.2 în cadrul căruia a fost soluționată cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A prin încheierea din 21 ianuarie 2025 în dosarul asociat.
Examinând recursul formulat în cauză de recurentul A, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În speță, obiectul prezentei cauze este constituit de recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data de 13.11.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/4/2023/a1.2, prin care s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., formulată de recurentul A.
Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) (3) din lege:
a) calitatea de parte în proces a autorului excepției;
b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;
c) existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, „legătura cu soluționarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).
d) verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare. O atare evaluare nu contravine, însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în cauză de recurentul A, Înalta Curte, similar celor reținute în încheierea recurată, constată că excepția a fost ridicată de către o parte din proces (recurentul A), în fața unei instanțe judecătorești (Înalta Curte de Casație și Justiție) învestite cu soluționarea recursului formulat de recurentul A împotriva dispoziției cuprinse în decizia penală nr. 4/R din data de 05 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr.x/4/2023/a1, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 275 alin. (2) C. proc. pen.
Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții C. proc. pen. în vigoare, respectiv art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., constatându-se îndeplinită și condiția ca textele de lege criticate să nu fi fost anterior declarate neconstituționale.
Ca atare, Înalta Curte reține că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către recurentul A îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior aceste texte de lege.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei.
Înalta Curte constată că în speță în mod judicios prima instanță, examinând îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a se constata admisibilitatea cererii de sesizare formulată în cauză de recurentul A, a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen. nu respectă condițiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât în concret, ceea ce se urmărește prin intermediul excepției invocate nu este înlăturarea vreunei neconcordanțe a textelor de lege cu Constituția, ci modificarea și completarea acestora fiind de fapt nemulțumit de conținutul textelor legale criticate.
Față de criticile recurentului, prin încheierea atacată în concret s-a reținut că, fiind nemulțumit de soluția pronunțată cu privire la cererea de recuzare, de argumentele și temeiurile de drept avute în vedere de completul care a soluționat cererea de recuzare, precum și de modalitatea prin care a fost constituit completul care a soluționat această cerere (complet format din judecători de la aceeași instanță), recurentul tine în realitate, prin invocarea excepției, la modificarea dispozițiilor care reglementează modalitatea de constituire a completului de judecată care soluționează un incident procedural privind incompatibilitatea judecătorului cauzei, în sensul ca această chestiune să fie tranșată de un complet de judecători care nu își desfășoară activitatea în cadrul instanței din care face parte judecătorul cu privire la care s-a ivit incidentul procedural.
Prin urmare, în mod întemeiat în cauză, s-a reținut că prin excepția invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci se susțin aspecte care țin de modificarea sau completarea legislativă a unor texte de lege pe care autorul excepției le contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu și Curții Constituționale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.
Așa cum a fost formulată în cauza de față cererea de sesizare reiese că prin excepția invocată se critică reglementarea legiuitorului în sensul modificării, completării sau interpretării normelor care reglementează instituția incompatibilității, în sensul dorit de recurent, însă în aceste condiții, în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora în sensul anterior menționat, situație care însă este atributul exclusiv al legiuitorului, excedând obiectului sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Și în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului, întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a țării” (Decizia nr. 136 din data de 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).
Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de către recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, se apreciază că excepția invocată în prezenta cauză nu respectă cerința reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluționarea cauzei.
Totodată, așa cum în mod întemeiat s-a reținut și prin încheierea contestată, o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar constata neconstituționalitatea dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f art. 68 alin. (2) C. proc. pen. nu ar fi de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului ce are ca obiect soluționarea recursului formulat de recurentul A împotriva dispoziției cuprinse în decizia penală nr. 4/R din data de 05 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr.x/4/2023/a1, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 275 alin. (2) C. proc. pen., soluționarea cauzei nedepinzând de textele criticate.
Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ține de interpretarea Curții Constituționale.
Or, în prezenta cauză, având în vedere dispozițiile legale criticate de către recurentul A, Înalta Curte constată în raport de obiectul pricinii, respectiv recurs împotriva soluției cuprinse în decizia penală nr. 4/R din data de 05 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr.x/4/2023/a1, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se constată nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată neavând legătură cu soluționarea cauzei.
Dispozițiile legale criticate în cauză se referă la incompatibilitatea judecătorului, respectiv la cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) C. proc. pen.: Judecătorul este incompatibil dacă: f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată și la procedura de soluționare a abținerii sau recuzării prevăzută de art. 68 alin. (2) C. proc. pen.: Abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluționează de un alt complet de judecată.
Prin urmare, în condițiile în care obiectul prezentei cauze în cadrul căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., este constituit de recursul formulat de petentul A împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a unei alte cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 275 alin. (2) C. proc. pen. cuprinsă în decizia penală nr. 4/R din data de 05 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr.x/4/2023/a1, Înalta Curte constată că în cauza de față în mod evident nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei ce formează obiectul prezentului dosar.
Pentru aceste considerente, apreciind că nu există motive de reformare a soluției primei instanțe din cuprinsul încheierii de ședință din 13 noiembrie 2024 a Înaltei Curți, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurentul inculpat A.
Față de soluția dispusă, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data de 13.11.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2025.