Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpații A și B împotriva deciziei penale nr. 1306/A/2024 din data de 13 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/309/2019, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 103 din data de 02.05.2023, pronunțată de Judecătoria Șimleul Silvaniei, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b teza 1 C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 244 alin. (1) și 2 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a C. pen. și art. 5 C. pen.
În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b teza 1 C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la înșelăciune în formă continuată (13 acte materiale), prev. de art. 48 alin. (1) raportat la art. 244 alin. (1) și 2 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a C. pen. și art. 5 C. pen.
În temeiul art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă S.C. C S.R.L. privind obligarea inculpaților la plata sumei de 144.006,97 Euro, reprezentând prejudiciu cauzat prin săvârșirea infracțiunii.
Prin decizia penală nr. 1306/A din 13.09.2024, pronunțată în dosarul nr. x/309/2019, Curtea de Apel Cluj - Secția Penală și de Minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a C. proc. pen., a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei și de partea civilă SC C SRL împotriva sentinței penale nr. 103/02.05.2022 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, pe care a desființat-o în întregime și, rejudecând cauza:
În temeiul art. 396 alin. (1) și 6 C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal cu privire la acuzația adusă inculpatului B (fiul lui (...), născut la data de (...), domiciliat în mun. Zalău, (...), județul Sălaj, CNP (...)) pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 244 alin. (1) și 2 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a C. pen. și art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție.
În temeiul art. 396 alin. (1) și 6 C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal cu privire la acuzația adusă inculpatului A (fiul lui (...), născut la data de (...), domiciliat în Cluj-Napoca, (...), județul Cluj, CNP (...)) pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată sub forma complicității, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și 2 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a C. pen. și art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. pen., a obligat în solidar inculpații B și A la plata către partea civilă SC C SRL a sumei de 144.006,97 euro (echivalent în lei la data plății), precum și a dobânzii legale de la data epuizării infracțiunii continuate (24.09.2013) până la data acoperirii integrale a prejudiciului rămas nerecuperat.
În temeiul art. 276 C. proc. pen., a obligat pe fiecare dintre inculpații B și A la plata sumei de câte 33.340,23 lei reprezentând cheltuieli de judecată avansate de partea civilă în cursul procesului penal în faza de fond și de apel.
În temeiul art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților B și A în vederea reparării pagubei produse prin săvârșirea infracțiunilor, dar și a garantării executării cheltuielilor judiciare.
II. În baza art. 421 pct. 1 lit. b C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul B împotriva aceleiași sentințe penale.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) și 3 C. proc. pen., a obligat pe inculpatul B la plata sumei de 6.345 lei (1/2 din 2690 lei faza de urmărire penală + ½ din 2000 lei faza camerei preliminare + ½ din 4.000 lei faza judecatei pe fond + 2.000 lei o parte din faza de apel) și pe inculpatul A la plata sumei de 4.345 lei (1/2 din 2690 lei faza de urmărire penală + ½ din 2000 lei faza camerei preliminare + ½ din 4.000 lei faza judecatei pe fond), restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina statului.
Împotriva hotărârii instanței de apel au formulat cereri de recurs în casație inculpații A, prin apărător ales, avocat E, la data de 17.10.2024 și B, prin apărător ales, avocat F, la data de 18.10.2024.
Prin cererea de recurs în casație formulată, invocând motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul B a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale recurate și, rejudecând, achitarea, în temeiul art. 396 alin. (5) C.proc.pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b teza I C.proc.pen., întrucât fapta săvârșită de acesta nu este prevăzută de legea penală.
A susținut că decizia Curții de Apel Cluj, care a apreciat că faptele prezentate în rechizitoriu reprezintă în esență acte materiale de înșelăciune, dar a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f C.proc.pen., ca urmare a prescripției răspunderii penale, este vădit nelegală, întrucât faptele imputate inculpatului nu sunt prevăzute de legea penală, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b. teza I C.proc.pen.
În ceea ce privește presupusa faptă de înșelăciune în raport de partea civilă SC C SRL Nușfalău, SC G SRL si societățile comerciale SC H SRL, SC O SRL și SC I SRL, a arătat că, pentru existența infracțiunii de înșelăciune este necesar ca între făptuitor și persoana vătămată să existe raporturi patrimoniale care să fie denaturate prin acțiunea de inducere în eroare.
În situația dată, între recurent și partea civilă nu există astfel de raporturi patrimoniale/comerciale cu referire la transportul bunurilor în discuție. În acest sens, a mai susținut că, între recurent și partea civilă C SRL Nușfalău existau exclusiv raporturi de dreptul muncii (angajat/angajator).
De asemenea, între societățile controlate de către recurent (SC H SRL, SC O SRL și SC I SRL) și partea civilă C SRL Nușfalău nu există niciun fel de raport juridic sau de altă natură, aceste societăți având raporturi contractuale/patrimoniale exclusiv cu SC G SRL.
Or, recurentului i se impută, în esență, că după efectuarea transporturilor, prin intermediul celor trei firme pe care le controla, factura și încasa de la prestatorul serviciilor de transport SC G SRL, o parte din sumele încasate de către acesta de la beneficiarul C SRL Nușfalău pentru servicii de handling pe care în realitate nu le-a prestat.
În raport de toate aceste argumente, a arătat că, în lipsa unui raport patrimonial între recurent sau între societățile controlate de acesta și partea civilă SC C SRL Nusfalău, cu privire la prestarea serviciilor de transport în discuție, nu se pot reține manopere dolosive de inducere în eroare apte să intre în latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, situație în care fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b teza I C.proc.pen.
Chiar și în situația ipotetică în care partea civilă a suferit o pagubă prin plata unor servicii facturate de două ori, acoperirea acesteia se poate realiza exclusiv prin mijloace de drept civil în ceea ce privește plățile nedatorate presupus realizate către SC G SRL, respectiv prin angajarea răspunderii patrimoniale a angajatului în raporturi de dreptul muncii în ceea ce îl privește pe recurentul B.
În raport de cea de-a doua modalitate de comitere a faptei, respectiv cu privire la relația comercială dintre partea civilă SC C SRL Nusfalău și societățile SC M SRL Clui-Napoca, respectiv SC N SRL Baia-Mare, a arătat că, practic, chiar dacă există manopere dolosive de inducere în eroare, atâta vreme cât marfa părții civile a ajuns la destinatarii finali, serviciile de transport fiind organizate și prestate, rezultă fără putință de tăgadă că în cazul acestei presupuse modalități de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune lipsește unul din elementele de tipicitate esențiale pentru reținerea faptei ca infracțiune, respectiv paguba/prejudiciul.
A susținut că doar în ipoteza în care serviciile de transport nu ar fi fost prestate s-ar fi putut discuta de o pagubă patrimonială suferită de către partea civilă în contextul în care ar fi achitat un serviciu de care nu a beneficiat. Cu atât mai mult, în situația de față concluzia instanței de apel este greșită și nu se poate vorbi de un prejudiciu efectiv suferit, cu cât, la momentul efectuării acestor plăți, marfa era deja ajunsă la destinație, serviciul de transport fiind efectiv prestat.
Cum infracțiunea de înșelăciune este infracțiune de rezultat ce presupune pricinuirea unei pagube, în lipsa acestei pagube ce reprezintă element de tipicitate al infracțiunii, fapta nu poate fi încadrată în norma de incriminare prevăzută de art. 244 C.pen., situație în care este incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b C.proc.pen.
Prin cererea de recurs în casație formulată, invocând motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație și, în urma judecării recursului în fond, casarea în întregime a deciziei penale nr.1306/A/2024 a Curții de Apel Cluj, iar în baza art. 448 pct.2 lit. a C. proc. pen.cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin.l lit. b teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului A, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată sub forma complicității, prev.de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și 2 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a C. pen. și art. 5 C. pen., cu consecința menținerii dispozițiilor sentinței penale nr.103 din 2 mai 2022 pronunțate de Judecătoria Simleu Silvaniei.
A solicitat instanței să înlăture dispoziția privind obligarea sa la plata sumei de 144.006,97 euro (echivalent în lei la data plății), precum și a dobânzii legale de la data data de 24.09.2013 către partea civila SC C SRL, să înlăture dispoziția privind obligarea inculpatului A la plata sumei de câte 33.340,23 lei, reprezentând cheltuieli de judecată avansate de partea civilă în cursul procesului penal și să înlature dispoziția privind obligarea inculpatului A la plata sumei de 4.345 lei cheltuieli judiciare către stat.
În esență, a considerat hotărârea instanței de apel ca fiind nelegală, întrucât faptele imputate nu își găsesc corespondența în configurarea legală a infracțiunii de înșelăciune în forma complicității, fapta reținută neîntrunind elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.
Cu privire la prima modalitate descrisă de săvârșire a faptei de înșelăciune, fapta prin care se susține că s-a cauzat un prejudiciu persoanei vătămate în valoare de 117 434,59 euro, a arătat că, în ceea ce-l privește, s-a reținut de către instanța de apel ca fapta de a-l ajuta pe inculpatul B la înființarea societăților SC H SRL, SC O SRL, SC I SRL, în care are calitatea de asociat, dar și la emiterea facturilor către SC G SRL, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune în forma complicității.
A susținut, însă, că nu se poate susține că manoperele dolosive ar fi fost exercitate asupra persoanei vătămate pentru a plăti un serviciu neefectuat, din moment ce societățile inculpaților nu au negociat și nu au încheiat niciun contract cu persoana vătămată, societatea G SRL a efectuat în bune condiții serviciile contractate, iar prin contract i se recunoștea dreptul de a subcontracta anumite servicii, astfel că faptei de înșelăciune îi lipsește elementul material al laturii obiective.
Societatea G a efectuat la rândul său plăți către societățile deținute de către inculpați, plați efectuate conform contractului încheiat si care nu sunt de natura a naște vreun prejudiciu în patrimoniul persoanei vătămate, parte civila, întrucât aceasta nu poate și nu are dreptul de a interveni în contracte comerciale pe care un partener comercial al său le semnează cu societăți terțe. De asemenea, persoana vătămata nu poate emite pretenții raportat la efectuarea serviciilor, la calitatea acestora sau la preț, într-un contract în care nu este parte. Mai mult decât atât, serviciile au fost efectuate, fiecare factură emisă corespundea serviciului efectuat, nefacturându-se de doua ori același serviciu.
Astfel, din analiza obiectelor de activitate ale societăților deținute de inculpați nu rezulta în mod necesar ca aceste societăți sa aibă angajați prin porturi si aeroporturi (cum fals se interpretează), ci doar ca aceștia sa asigure desfășurarea în bune condiții a transportului până la destinație. Deși se induce ideea ca taxa de agent, de manipulare a mărfii in/out a fost facturata de către societățile inculpaților către SC G SRL, fără ca serviciile să fie prestate, este cert că aceste servicii s-au efectuat din moment ce transportul de mărfuri a fost efectuat în bune condiții, marfa ajungând la destinație, iar persoana vătămata nu poate nici măcar sa invoce răspunderea contractuala față de G SRL, întrucât aceasta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract.
De asemenea, s-a susținut că prejudiciul (urmarea imediată) nu există din moment ce persoana vătămată, în calitate de societate beneficiară, a primit serviciile prevăzute în contract, servicii de transport oferite de către SC G SRL, aceasta incluzând si serviciile de manipulare a mărfii, taxa agent etc., la prețul agreat conform întelegerii contractuale, înțelegere care reprezenta voința părților.
Astfel, având în vedere că nu se poate susține ca autorul, inculpatul B, a săvârșit infracțiunea de înșelăciune, iar pentru existența complicității, ca forma de participație penală, legea cere, ca primă condiție, să se fi săvârșit de autor o fapta prevăzută de legea penală.
A arătat că niciuna dintre activitățile reținute în sarcina inculpatului, activități în conformitate cu prevederile legale, fără depășirea limitelor exercitării atributelor de asociat, nu pot constitui latura obiectivă și nici subiectivă a infracțiunii de înșelăciune în forma complicității, iar susținerea contrară care conturează forma de participare penală a complicității este profund eronată.
Cu privire la cealaltă activitate reținută de instanța de apel ca reprezentând infracțiunea de înșelăciune sub forma complicității, în cea de a doua modalitate de săvârșire, aceasta constând în „implicarea inculpatului A în procedeul legal de înființare a firmelor", respectiv societățile comerciale N SRL, asociat unic K, și M SRL, asociat unic L, care și-au înființat aceste societăți la solicitarea inculpatului B, acesta indicând și denumirea societăților și fiind, în fapt, deținătorul și administratorul societății, a arătat că însoțirea la Registrul Comerțului în vederea înființării unor societăți comerciale nu poate constitui o activitate de complicitate la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
A susținut că nici în a doua modalitate de săvârșire a faptei nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, nu se poate reține existența vreunui prejudiciu în patrimoniul persoanei vătămate, iar urmarea imediata, cerință a laturii obiective, nu există. Pentru existența complicității, ca formă de participație penală, legea cere, ca prima condiție, să se fi săvârșit de autor o faptă prevăzută de legea penala.
A arătat că activitatea complicelui este necesar să fi servit efectiv la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Între contribuția complicelui și rezultatul infracțional este necesar sa existe raport de cauzalitate, în lipsa acestuia, elementul material al complicității este absent. Elementul obiectiv și subiectiv se completează reciproc, neputând fi analizate decât în interdependența lor.
Sub aspectul laturii subiective, complicitatea se caracterizează prin intenție. Intenția complicelui constă în voința acestuia de a săvârși actele constitutive ale complicității, a căror reprezentare o are, știind ca înlesnește sau ajută la săvârșirea, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penala. Complicele cunoaște activitatea autorului și prevede, ca cert sau eventual, rezultatul socialmente periculos. El are conștiința că, prin activitatea sa, contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penala de către autor și urmărește să desfășoare acea activitate. Din probatiunea existentă la dosar și din cele reținute de către instanța de apel ca și stare de fapt, nu rezultă ca inculpatul A, prin acțiunile pe care le-a întreprins, avea reprezentarea ca ajută la săvârșirea de fapte penale.
Complicitatea poate fi comisă și cu forma de vinovăție a intenției indirecte, în sensul în care, chiar dacă complicele nu urmărește rezultatul faptei sale, îl acceptă. Inculpatul A știa că societățile înființate au obiect de activitate „alte activități anexe transportului", contractele de prestări servicii existau, serviciile au fost efectiv prestate.
Din toate datele pe care inculpatul A le avea la momentul în care a întreprins activitățile care i se impută, nu ar fi putut sa bănuiască, nici să accepte eventualitatea contribuirii la săvârșirea de fapte penale.
Față de argumentele aduse, a solicitat admiterea recursului în casație formulat, desființarea deciziei atacate și pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului, în baza art. 448 pct.2 lit. a C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) teza I C. proc. pen.
Ca urmare a admiterii recursului în casație și a achitării inculpatului A, a susținut că se impune ca instanța să lase nesoluționată acțiunea civilă exercitată de către persoana vătămată C SRL, ca o consecință a caracterului accesoriu al acțiunii civile în procesul penal, în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen.
La dosar au fost transmise concluzii scrise de către partea civilă SC C SRL, prin care a solicitat, în esență, în principal, respingerea recursurilor în casație, ca inadmisibile, acestea nefiind admisibile în principiu. În subsidiar, în eventualitatea admiterii acestora în principiu, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, și menținerea hotărârii recurate.
La dosar au fost transmise și note scrise de către aceeași parte civilă, care a solicitat obligarea inculpaților la plata în solidar a cheltuielilor judiciare în cuantum provizoriu de 14.799, 14 lei, reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisurilor anexate.
Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, conform dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații A și B împotriva deciziei penale nr. 1306/A din 13.09.2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/309/2019.
Totodată, Înalta Curte – judecătorul de filtru, din oficiu, față de soluția de încetare a procesului penal dispusă față de cei doi inculpați și de solicitarea de achitare a acestora, inculpații apreciind că instanța de apel a dispus în mod greșit o soluție de încetare a procesului penal, și nu una de achitare, a stabilit că va examina cererile de recurs în casație formulate de aceștia prin raportare și la motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal).
**********************************************************
Examinând recursul în casație formulat de inculpații A și B împotriva deciziei penale nr. 1306/A din 13.09.2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/309/2019, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are, așadar, ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) Cod de procedură penală, având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 Cod de procedură penală, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, care vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv). Verificarea corespondenței între faptă și calificarea legală se poate realiza și atunci când soluția pronunțată este de încetare a procesului penal atunci când aceasta presupune analizarea temeiniciei acuzației în materie penala (e.g. prescripția răspunderii penale).
În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpații B și A au invocat, în esență, că fapta de înșelăciune pentru care s-a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal cu privire la aceștia nu se circumscrie ilicitului penal deoarece nu sunt îndeplinite condițiile cu privire la tipicitatea obiectivă (elementul material) al acestei infracțiuni.
Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată și o soluție de încetare a procesului penal cu privire la inculpații B și A, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 244 alin. (1) și 2 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (cu privire la inculpatul B), respectiv pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată sub forma complicității, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și 2 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (cu privire la inculpatul A).
În esență, s-a reținut că inculpatul B, în calitate de șef serviciu logistică în cadrul S.C. C S.R.L. Nușfalău, în baza unei rezoluții infracționale unice, prin folosirea a două moduri de operare diferite, în perioada cuprinsă între 14.01.2013 și 24.09.2013, a indus-o în eroare pe persoana vătămată S.C. C S.R.L. Nușfalău, provocându-i un prejudiciu în sumă totală de 238.391,29 euro, determinat astfel:
- 117.434,59 euro, ce reprezintă 71.507,73 euro „taxă de agent”, respectiv 46.011,86 euro „taxă de manipulare in/aut, sortare, încărcare marfă”, facturată de S.C. G și achitată de partea vătămată și virată ulterior inculpatului B prin intermediul celor 3 societăți controlate de acesta, prejudiciu produs și nerecuperat.
- 89.323,42 euro, în relația cu S.C. M S.R.L., sumă care a fost determinată prin însumarea sumelor majorate nejustificat, înscrise în facturile emise de acestă societate în perioada 31.07.2013-15.10.2013, din care suma de 66.200,36 euro în legătură cu 33 facturi achitate și suma 23.123,06 euro în legătură cu 12 facturi ce nu au fost achitate, act material ce a rămas în faza de tentativă. Inculpatul a restituit în data de 18.10.2013 suma de 52.716,45 euro, iar prejudiciul total produs de inculpat persoanei vătămate și nerecuperat este în sumă de 13.483,91 euro;
- 31.633,28 euro, în relația cu S.C. N S.R.L., sumă care a fost determinată prin însumarea sumelor majorate nejustificat și înscrise în facturile emise de acestă societate în perioada 27.08.2013-02.10.2013, din care suma de 13.083,28 euro în legătură cu 12 facturi achitate și suma de 18.550 euro, în legătură cu 14 facturi neachitate de partea vătămată, act material ce a rămas în faza de tentativă, astfel că prejudiciul total produs de inculpat părții vătămate și nerecuperat este în sumă de 13.083,28 euro.
S-a reținut că prejudiciul total și nerecuperat, produs de inculpatul B prin săvârșirea infracțiunii este în sumă totală de 144.006,97 euro.
În ceea ce privește fapta săvârșită de inculpatul A s-a reținut că aceasta a constat în ajutorul oferit inculpatului B, respectiv înființarea împreună cu inculpatul B a societăților comerciale S.C. H S.R.L., S.C. O S.R.L., S.C. I S.R.L și.C. H.I. P S.R.L., în care ambii au calitatea de asociat și prin intermediul cărora au fost încasate sumele de bani obținute ca urmare a acțiunii de inducere în eroare de la partea vătămată, precum și a societăților comerciale S.C M S.R.L și S.C. N S.R.L, prin intermediul cărora a indus-o în eroare pe persoana vătămată. Ajutorul acordat inculpatului B s-a manifestat și prin emiterea facturilor în numele S.C M S.R.L și S.C. N S.R.L, către partea vătămată S.C. C S.R.L, precum și a facturilor emise în numele S.C. H S.R.L., S.C. O S.R.L. și S.C. I S.R.L, către S.C. G, cunoscând că în acest fel sprijină activitatea infracțională a inculpatului B, care în schimb l-a recompensat cu diverse sume de bani.
Procedând, conform art. 447 Cod de procedură penală, la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii de înșelăciune, Înalta Curte apreciază, contrar susținerilor recurenților, că faptele care le sunt imputate, așa cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.
Criticile invocate de recurentul inculpat B
Recurentul inculpat B a susținut, în esență, că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, invocând faptul că, în lipsa unui raport patrimonial între recurent, societățile controlate de acesta și societatea parte civilă SC C SRL Nusfalău cu privire la prestarea serviciilor de transport, nu pot fi reținute manopere dolosive de inducere în eroare apte să constituie latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, situație în care fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b teza I C.proc.pen..
În plus, a precizat că între recurent și partea civilă C SRL Nușfalău existau exclusiv raporturi de dreptul muncii (angajat/angajator).
Critica este nefondată
Articolul 244 din C. pen. reglementează infracțiunea de înșelăciune astfel:
(1)Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.
(2)Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
Prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune, legiuitorul a urmărit ocrotirea relațiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când în derularea acestora, intenționând obținerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie la mijloace simple, de tipul celor prevăzute în alin. (1) al art. 244 din C. pen., fie la mijloace cu caracter fraudulos, de natură a atribui faptei caracter calificat, conform alin. (2) al acestui text de lege.
Obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune constă în relațiile sociale privind avutul personal sau particular, care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc.
Subiectul activ principal al infracțiunii de înșelăciune poate fi orice persoană, iar subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat (diminuat) prin săvârșirea faptei, nefiind exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, să poată exista și un subiect pasiv subsidiar.
În ce privește latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, acțiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înșelare, amăgire) a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realității) asupra unei anumite situații, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziții cu privire la patrimoniul său, acțiune care îi cauzează o pagubă. Rezultatul acțiunii făptuitorului constă în înfăptuirea ori omisiunea înfăptuirii de către victimă a unui act de natură patrimonială, ca urmare a inducerii sale în eroare și pricinuirea în acest mod a unei pagube, adică a unui prejudiciu material (patrimonial).
Legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, corelativ pagubei produse unei persoane realizându-se scopul infracțiunii, respectiv obținerea unui beneficiu material pentru autorul infracțiunii ori pentru o altă persoană.
În ceea ce privește critica invocată de inculpat referitoare la lipsa tipicității obiective a infracțiunii de înșelăciune prin prisma faptului că între acesta, societățile pe care le controla și societatea parte civilă nu existau raporturi contractuale, patrimoniale, raporturile derulându-se exclusiv între aceste societăți și societatea transportatoare SC G SRL., Înalta Curte constată că premisa pentru existența infracțiunii de înșelăciune a fost reprezentată întocmai de interpunerea societăților mai sus menționate în relația dintre partea civilă și societatea transportatoare, societățile inculpatului fiind create special cu acest scop, respectiv al prejudicierea părții civile și în absența cărora nu s-ar fi putut realiza inducerea în eroare.
Astfel, tipicitatea obiectivă a infracțiunii de înșelăciune nu presupune, în modalitatea în care a fost reținută, existența unui raport obligațional cu cea de-a treia parte, în speță cu societățile create de inculpat, mai ales că acestea au fost create tocmai în scopul prejudicierii părții civile.
Totodată, din perspectiva elementelor factuale stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel și pentru motivele expuse anterior, Înalta Curte consideră că nu este întemeiată critica recurentului inculpat în sensul că faptele sale țin de materia dreptului muncii și nu pot atrage o sancțiune penală. Inculpatul s-a folosit de calitatea de angajat al părții civile pentru a crea și folosi mecanismul infracțional care a condus la inducerea în eroare și prejudicierea acesteia, cu depășirea în mod evident a exercitării cu bună-credință a drepturilor și obligațiilor ce rezultau din raporturile de muncă.
Recurentul inculpat B a mai invocat în susținerea recursului în casație, lipsa prejudiciului ca element de tipicitate al infracțiunii de înșelăciune, susținând, cu privire la relația comercială dintre partea civilă SC C SRL Nusfalău și societățile SC M SRL Clui-Napoca, respectiv SC N SRL Baia-Mare, că, deși s-ar accepta că există manopere dolosive de inducere în eroare, în condițiile în care marfa părții civile a ajuns la destinatarii finali, serviciile de transport fiind organizate și prestate, rezultă fără putință de tăgadă că în cazul acestei presupuse modalități de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune lipsește paguba/prejudiciul.
Critica este nefondată
Înalta Curte constată că, în condițiile în care plățile au fost efectuate de către societatea parte civilă S.C. C SRL către societățile M SRL și SC J SRL pentru servicii care nu au fost prestate de aceste firme și în lipsa oricărui contract/relație de colaborare cu acestea, în momentul efectuării acestor plăți a fost creat un prejudiciu părții civile, indiferent de faptul că transportul mărfurilor a avut loc, fiind efectuat în realitate de M BV/J bv, sau că serviciile acestora au fost acoperite ca și cost de către HI P SRL. De asemenea, în condițiile în care parte civilă a plătit un preț mai mare pentru transport decât cel solicitat de societățile de transport ca urmare a menționării în facturi a unor sume majorate, aceste sume reprezintă un prejudiciu pentru S.C. C SRL, sume cu care s-a micșorat în mod nejustificat patrimoniul acesteia, fără a avea un serviciu corespondent, chiar dacă transporturile au fost realizate.
Criticile formulate de recurentul inculpat A.
Recurentul a invocat lipsa de tipicitate a infracțiunii de înșelăciune, susținând că manoperele dolosive nu au fost exercitate asupra persoanei vătămate pentru a plăti un serviciu neefectuat, din moment ce societățile inculpaților nu au negociat și nu au încheiat niciun contract cu persoana vătămată. În plus, a susținut că societatea G SRL a efectuat în bune condiții serviciile contractate, iar prin contract i se recunoștea dreptul de a subcontracta anumite servicii, astfel că faptei de înșelăciune îi lipsește elementul material al laturii obiective.
Totodată, a susținut că, din analiza obiectelor de activitate ale societăților deținute de inculpați nu rezulta în mod necesar ca aceste societăți sa aibă angajați prin porturi si aeroporturi (cum fals se interpretează), ci doar ca aceștia să asigure desfășurarea în bune condiții a transportului pâna la destinație. Deși se induce ideea ca taxa de agent, de manipulare a mărfii in/out a fost facturată de către societățile inculpaților către SC G SRL, fără ca serviciile să fie prestate, a susținut că este cert că aceste servicii s-au efectuat din moment ce transportul de mărfuri a fost efectuat în bune condiții, marfa ajungând la destinație, iar persoana vătămata nu poate nici măcar sa invoce răspunderea contractuală față de G SRL, întrucât aceasta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract.
Critica este nefondată
Situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză relevă că între G și SC H SRL, SC O SRL și SC I SRL au fost încheiate contracte de prestări servicii având ca obiect „prestarea serviciilor de manipulare in și din unitățile de încărcare și sau mijloacele de transport”, în executarea cărora au fost întocmite comenzi, au fost emise facturi și au fost realizate plăți.
Totodată, instanța de apel a reținut cu caracter definitiv că serviciile facturate de SC H SRL, SC I SRL și SC O SRL nu au fost prestate și nu au reprezentat contravaloarea activităților de manipulare in/out efectuate în aeroport în condițiile în care obiectul contractelor de prestări servicii dintre acestea și SC G SRL nu prevedea acest detaliu, fiind unul general în sensul „Obiectul contractului consta în efectuarea prestațiilor specifice, la solicitarea beneficiarului conform comenzilor scrise ale acestuia. Se considera incluse în obiectul contractului, dar nu limitativ, încărcarea mărfurilor în containere, așezarea și amararea, etc” – filele 29, 33 vol. V dosarul de urmărire penală, „Obiectul contractului îl reprezintă: prestarea serviciilor de manipulare in, si din, unitatile de încarcare și/sau mijloacele de transport” – fila 37 vol. V dosarul de urmărire penală, dar și raportat la adresa nr. 38378/12.01.2015 emisă de Autoritatea Aeronautică Civilă Română potrivit căreia niciuna dintre aceste trei societăți nu a depus solicitare privind autorizarea de către AACR pentru prestarea activităților de handling în domeniul aeroportuar și nici nu au fost emise Certificate de Autorizare în acest sens (fila 7 vol. V dosarul de urmărire penală).
Instanța de apel a mai reținut că, în plus față de lipsa acestor autorizări absolut necesare operării în domeniul aeroportuar, SC H SRL, SC I SRL și SC O SRL nu aveau infrastructura necesară prestării unor astfel de servicii (utilaje, angajați – așa cum reiese și din adresele ITM Cluj și Zalău depuse la dosarul de urmărire penală la filele 36-41 vol. XII dosarul de urmărire penală, dar și din declarația inculpatului A din fața instanței de fond etc.) și nici acreditările legale pentru manipularea mărfurilor periculoase (IATA) – element important pentru alegerea și semnarea contractului cu G SRL, conform declarațiilor constante ale martorilor Q și R.
Totodată, instanța de apel a reținut cu titlu definitiv faptul că pe facturile întocmite de SC G SRL care fac obiectul cauzei costurile cu manipularea sunt evidențiate de două ori, sub denumiri diferite (ex. costuri manipulare terminal/taxă de agent – filele 163, 169, 173, 176, 180 vol. II), costuri manipulare/taxă de agent – filele 166, 184, 187, 190, 194, 202, 205 vol. II, costuri depozitare/taxă de agent – filele 209, 212, 218, 221 vol. II dosarul de urmărire penală), etc. Astfel, s-a reținut că unul este real, inerent oricăror transporturi de marfă, dar celălalt este fictiv – el regăsindu-se pe relația SC G SRL - SC H SRL / SC I SRL / SC O SRL.
Evaluând criticile formulate de recurentul inculpat A în raport cu elementele factuale reținute cu titlu definitiv de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că pentru tipicitatea infracțiunii de înșelăciune nu este necesar să existe un raport contractual direct între societățile interpuse, societatea transportatoare și societatea parte civilă, întrucât inculpatul B, în calitate de reprezentant al SC C SRL, cât și de administrator al SC H SRL, SC I SRL și SC O SRL (societățile interpuse), prin conținutul comenzilor de prestări servicii întocmite a indus în eroare partea civilă, infracțiunea de înșelăciune consumându-se la data efectuării plăților, când s-a produs prejudiciul în dauna acesteia.
Înființarea firmelor cu denumire apropiată de cele cu care colabora C SRL sau chiar asemănătoare acesteia, introducerea lor pe circuitul economic și financiar, majorarea artificială a cantităților de mărfuri transportate și, implicit, a costurilor reprezintă tocmai manoperele dolosive în cadrul infracțiunii de înșelăciune.
Tipicitatea infracțiunii de înșelăciune nu presupune ca banii să fie oferiți direct și nici existența unei relații comerciale directe între societățile mai sus menționate, câtă vreme banii au fost dați prin societățile interpuse, însă au ajuns la persoana care efectua manoperele dolosive, paguba în patrimoniul societății parte civilă fiind produsă la momentul la care s-au plătit acele facturi pentru servicii nereale.
Inculpatul A a mai susținut cu privire la presupusa implicare a acestuia în procedeul legal de înființare a societăților comerciale N SRL, asociat unic K, și M SRL, asociat unic L, că însoțirea inculpatului B la Registrul Comerțului în vederea înființării unor societăți comerciale nu poate constitui o activitate de complicitate la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
De asemenea, a învederat că prin acțiunile pe care le-a întreprins, nu a avut reprezentarea ca ajută la săvârșirea de fapte penale.
Totodată, a susținut că, din toate datele pe care acesta le avea la momentul în care a întreprins activitățile care i se impută, nu ar fi putut sa bănuiască, nici să accepte eventualitatea contribuirii la săvârșirea unor fapte penale.
Critica este nefondată
Evaluând aceste critici formulate de recurentul inculpat A, Înalta Curte constată că acestea au ca premisă negarea bazei factuale stabilite în mod definitiv de către instanța de apel, prin raportare la latura subiectivă a infracțiuniii (invocându-se în esență lipsa vinovăției).
Înalta Curte reafirmă că reanalizarea stării de fapt și reevaluarea materialului probator nu sunt posibile într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept. Eventuala discrepanță dintre probatoriul administrat și fapta reținută, nu se circumscrie cazului de casare invocat.
Instanța de casație este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanță cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanța de apel, fără a putea reevalua ea însăși, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configurația faptică a acuzațiilor.
Această înseamnă că, în speță, Înalta Curte trebuie să se raporteze la statuările definitive ale instanței de apel, în sensul în care inculpatul A știa că informațiile inserate în facturile întocmite pe baza informațiilor transmise de inculpatul B și la solicitarea acestuia nu corespundeau adevărului și, acceptând să aducă la îndeplinire aceste acțiuni, a acceptat orice efect/rezultat al activității întreprinse, inclusiv posibilitatea încălcării dispozițiilor legale și atragerii răspunderii sale penale și delictuale.
De asemenea, instanța de apel a reținut că inculpatul B, cu ajutorul inculpatului A, a interpus pe circuitul financiar societățile comerciale H SRL, O SRL, G SRL, M SRL Baia-Mare, N SRL Cluj-Napoca și HI P SRL, pe care le-au creat tocmai în scopul prejudicierii patrimoniului persoanei vătămate SC C SRL și, prin intermediul acestora și a manoperelor dolosive efectuate, și-au însușit diverse sume de bani din partrimoniul părții civile sub pretextul achitării unor servicii fictive/necorespunzătoare adevărului.
Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 Cod de procedură penală nu permite stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.
Criticile invocate de recurent conform cărora nu ar fi cunoscut că, prin activitatea acestuia, contribuie la săvârșirea unor fapte penale, nu se pot circumscrie cazului de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) întrucât, în realitate, se contestă situația de fapt și se referă la latura subiectivă a infracțiunii, astfel cum a fost reținute în mod definitiv de instanța de judecată.
Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.
În plus, aspectele vizând latura subiectivă nu pot face obiectul verificărilor în calea de atac a recursului în casație. Sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".
Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă (vinovăția), lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.7, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., instanța va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A și B împotriva deciziei penale nr. 1306/A/2024 din data de 13 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/309/2019.
Totodată, având în vedere dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., care stabilesc că în cazul declarării apelului, recursului în casație ori al introducerii unei contestații sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care și-a retras apelul, recursul în casație, contestația sau cererea, precum și dispozițiile art. 276 din C. proc. pen. care stabilesc că, în caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea, va dispune obligarea recurenților inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și la plata sumei de câte 7849.07 lei lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către partea civilă în calea de atac a recursului în casație.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A și B împotriva deciziei penale nr. 1306/A/2024 din data de 13 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/309/2019.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și la plata sumei de câte 7849.07 lei lei cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2025.