Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 608 din 25.04.2024, pronunțată de Judecătoria Brașov – Secția penală, în dosarul nr. x/197/2022, în baza art. 268 alin. (1) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.
În baza art. 67 alin. (1) și art. 66 alin. (1) lit. a, b) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 5 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a, b) C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, care se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen., ce se va executa în ipoteza executării pedepsei principale.
În baza art. 91 alin. (1) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei principale de 2 ani închisoare sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 alin. (1) C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Ilfov, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b C. pen. s-a impus inculpatului să execute următoarea obligație: - să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate;
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Sectorului 3 București, sau în cadrul altei instituții din subordinea Consiliului General al Municipiului București sau a Consiliului Local Sector 3 București pe o perioadă de 120 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere, în caz de neexecutare a obligațiilor impuse ori stabilite de lege, precum și în caz de săvârșire a unei noi infracțiuni.
În baza art. 268 alin. (1) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata B la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.
În baza art. 67 alin. (1) și art. 66 alin. (1) lit. a, b) C. pen. s-a interzis inculpatei ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi alesă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 5 ani, care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a, b) C. pen. s-a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi alesă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, care se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen., ce se va executa în ipoteza executării pedepsei principale.
În baza art. 91 alin. (1) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei principale de 2 ani închisoare sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 alin. (1) C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Ilfov, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b C. pen. s-a impus inculpatei să execute următoarea obligație: - să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus inculpatei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Sectorului 3 București, sau în cadrul altei instituții din subordinea Consiliului General al Municipiului București sau a Consiliului Local Sector 3 București pe o perioadă de 120 de zile.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere, în caz de neexecutare a obligațiilor impuse ori stabilite de lege, precum și în caz de săvârșire a unei noi infracțiuni.
S-a luat act că persoana vătămată C nu s-a constituit parte civilă și a renunțat la calitatea de persoană vătămată în mod expres.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 775 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care suma de 275 lei este aferentă fazei de urmărire penală și suma de 500 lei este aferentă fazei de cameră preliminară și fazei de judecată).
Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații A și B.
Prin decizia penală nr. 613/AP din 14 august 2024 pronunțată de Curtea de Apel Brașov – Secția penală, s-a respins apelul declarat de inculpații A și B împotriva sentinței penale nr. 608/25.04.2024, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/197/2022, care a fost menținută ca legală și temeinică.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpații la plata către stat a sumei de câte 300 lei fiecare reprezentând cheltuielile judiciare din apel.
Împotriva deciziei penale nr. 613/AP din 14 august 2024 pronunțate de Curtea de Apel Brașov – Secția penală au formulat cerere de recurs în casație inculpații A și D (fostă B).
În cuprinsul cererii de recurs în casație, recurenții inculpați au fost indicat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Pe fond, recurenții au solicitat să se dispună o soluție de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b teza I C. proc. pen.
În dezvoltarea motivului de recurs în casație invocat, recurenții inculpați A și D (fostă B) au explicat, în esență, natura celor două sesizări formulate la datele de 04.09.2021 și 15.10.2021.
Astfel, s-a arătat că sesizarea din data de 04.09.2021, formulată de inculpatul A, nu poate fi calificată drept o plângere penală, având în vedere că, în cuprinsul acesteia, în prima parte, acesta s-a limitat la a descrie situația de fapt, fără a solicita în mod expres tragerea la răspundere penală a agentului de poliție C pentru comiterea vreunei infracțiuni. Documentul a fost adresat comandatului Poliției E, în calitatea sa de superior al persoanei reclamate. Acest înscris a fost calificat de către procuror ca fiind o plângere penală, reținându-se că faptele reclamate se încadrează ca infracțiuni de abuz în serviciu, purtare abuzivă și șantaj, motiv pentru care, prin ordonanța emisă la data de 12.10.2021, în dosar x/P/2021 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârșirea acestor infracțiuni.
Recurenții au arătat că situația premisă pentru săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare este formularea, fără echivoc, a unei plângeri penale, iar dovada faptului că înscrisul din 04.09.2021 nu este o plângere, este tocmai împrejurarea că ulterior acestei sesizări ambii inculpați au formulat o plângere penală.
Pe de altă parte recurenții au arătat că au fost judecați, și mai apoi condamnați, pentru că au sesizat în mod nereal comiterea unor infracțiuni de abuz în serviciu, astfel că instanța de apel nu avea de ce sa facă referiri și cu privire la infracțiunile de purtare abuzivă și șantaj. Mai mult, recurenții au arătat că faptele descrise nu pot constitui infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare. Pe de altă parte, s-a arătat că, s-a dispus condamnarea a două persoane pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, deși primul înscris a fost semnat doar de o singură persoană, respectiv de inculpatul A.
Astfel, recurenții au arătat că fapta nu este prevăzută de legea penală întrucât sesizarea formulată nu s-a dorit a fi o plângere penală sau un denunț, ci a fost calificată astfel de către procurorul care, mai apoi, a dispus trimiterea acestora în judecată.
În ceea ce privește sesizarea din 15.10.2021, recurenții au arătat că, într-adevăr, aceasta a reprezentat o plângere penală formulată împotriva numitului C, semnată de ambii inculpați, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și loviri și alte violențe. Urmare a depunerii plângerii, aceasta a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, care preluase cauza încă din data de 12.10.2021. Deși au formulat o plângere penală la data de 15.10.2021, recurenții au arătat că aceasta nu a produs vreun efect sub aspectul presupusei săvârșiri de către C a unei infracțiuni de abuz în serviciu, pentru că la acea dată era începută urmărirea penală in rem. Astfel, s-a arătat că dacă organele judiciare erau deja încunoștințate, înscrisul, indiferent de cum era intitulat, nu mai avea natura unei plângeri penale.
Recurenții inculpați au mai arătat că plângerea penală din 15.10.2021 nu era aptă să conducă la tragerea la răspundere penală persoanei împotrivă căreia era îndreptată, întrucât nu s-a precizat vreo lege sau ordonanță încălcată de către agentul de poliție, ceea ce însemnă că procurorul nu putea fi indus în eroare.
Având în vedere că descrierea faptelor din sesizarea inițială și din plângerea penală nu a dus la identificarea de către procuror a normelor încălcate, s-a apreciat că ele nu au avut aptitudinea de a-l induce în eroare, neexistând nici cea mai mică posibilitate de a se efectua în continuare urmărirea penală față de suspect, astfel că fapta săvârșită de acesta nu este prevăzută de legea penală.
Prin încheierea de admitere în principiu din 18 decembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A și D (fostă B) împotriva deciziei penale nr. 613/AP din data de 14 august 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – Secția penală și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație, la completul C3, în compunere de 3 judecători.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererile de recurs în casație formulate de inculpații A și D (fostă B) îndeplinesc formal condițiile prevăzute de art. 434 din Codul procedură penală, prezintă aparența de sustenabilitate în ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., doar cu privire la îndeplinirea condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea acestor inculpați.
Pe de altă parte, din perspectiva cazului de casare invocat, s-a reținut că nu pot fi analizate aspecte în legătură cu latura subiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii, cu încadrarea juridică, nu se va realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator ori reaprecierea asupra situației de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, care constituie chestiuni de temeinicie și nu de legalitate a hotărârii, pentru a putea fi încadrate într-un caz de casare.
Examinând recursul în casație declarat de inculpații A și D (fostă B) prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 18 decembrie 2024, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casație, reglementat de C. proc. pen., este o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicție, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Scopul recursului în casație este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile prin raportare la cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii concretizate în cazurile reglementate în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În susținerea cererilor de recurs în casație, inculpații A și D (fostă B) au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.: ”inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare invocat nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, a încadrării juridice sau stabilirea unei alte situații de fapt. Verificarea hotărârii se realizează exclusiv în drept, statuările în fapt, ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, neputând fi cenzurate. Acest caz de casare are în vedere acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între conduita imputată (fapta săvârșită) și configurarea legală a infracțiunii, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate, obiectivă ori subiectivă, prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau numai a unor elemente ale conținutului constitutiv).
În aceste coordonate, criticile formulate de recurenții A și D (fostă B) privind condamnarea pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pen., vizează exclusiv respectarea legii de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată. În această cale extraordinară de atac, Înalta Curte poate cenzura doar aspectele de drept, fără a rejudeca cauza sau a modifica situația de fapt stabilită definitiv de instanța de apel.
Instanța de apel, în acord cu prima instanță, a reținut situația de fapt constând în aceea că, în data de 04.09.2021 inculpatul A a depus la Poliția E o plângere împotriva persoanei vătămate C, polițist rutier, prin care a sesizat, printre altele, că polițistul, în data de 03.09.2021, l-ar fi obligat în mod abuziv să sufle în aparatul etilotest și l-ar fi sancționat contravențional pentru conducerea pe drumurile publice a unui vehicul sub influența alcoolului, acuzând faptul că polițistul l-a sancționat, deși inculpatul ar fi fost în fapt un simplu pieton.
În baza acestei plângeri, în data de 12.10.2021 a fost începută urmărirea penală in rem pentru săvârșirea infracțiunilor de purtare abuzivă (2 infracțiuni), prev. de art. 296 alin. (2) C. pen., abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. și șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) C. pen.
Ulterior, în data de 15.10.2021 a fost expediată către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov plângerea penală semnată personal de inculpații A și B, prin care aceștia au reiterat acuzațiile formulate anterior de inculpatul A prin plângerea din 04.09.2021. În plus, a fost sesizată o nouă faptă de abuz în serviciu presupus săvârșită de agentul de poliție C, respectiv aceea că, în 04.09.2021, inculpata B ar fi fost și ea sancționată contravențional cu amendă pentru fapte fictive, nereale. În motivarea plângerii penale inculpații au argumentat expres că ar fi îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii penale a polițistului pentru fapta de abuz în serviciu.
Urmare a acestei plângeri penale, urmărirea penală a fost extinsă în data de 21.10.2021 cu privire la o nouă faptă de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., constând în presupusa sancționare contravențională a inculpatei B pentru fapte fictive.
Prin ordonanța din data de 09.11.2021, din dosarul penal nr. x/P/2021 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, menținută prin ordonanța prim-procurorului și prin Încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 19/16.03.2022 s-a dispus clasarea cauzei, iar temeiul de clasare în ceea ce privește infracțiunile de abuz în serviciu a fost acela că fapta nu există, prev. de art. 16 alin. (1) lit. a C. proc. pen.
Instanța de apel a reținut că instanța de prim grad jurisdicțional a stabilit în mod corect atât situația de fapt, cât și încadrarea juridică a acesteia.
Criticile formulate de recurenți vizează pretinsa lipsă a tipicității infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pen., pe motiv că sesizările formulate de aceștia nu pot fi calificate drept plângeri penale.
Pe de o parte, s-a susținut că sesizarea din data de 04.09.2021 nu ar fi trebuit calificată drept plângere penală, aceasta având natura unei sesizări disciplinare, aspect care rezultă atât din faptul că a fost intitulată ca fiind „reclamație” de către inculpatul A, cât și din faptul că nu s-a solicitat în mod expres tragerea la răspundere penală a agentului de poliție C pentru comiterea vreunei infracțiuni.
Pe de altă parte, recurenții au susținut că sesizarea din data de 15.10.2021, deși are caracterul unei plângeri penale, nu putea fi considerată o sesizare penală distinctă, în condițiile în care organele judiciare erau deja sesizate prin înscrisul din 04.09.2021. Astfel, plângerea nu a avut vreun efect în ceea ce privește presupusa săvârșire de către C a unei infracțiuni de abuz în serviciu, pentru că la acea dată era începută urmărirea penală in rem, iar înscrisul, indiferent de modul în care era intitulat, își pierduse natura de plângere penală.
Pentru a verifica dacă inculpații A și D (fostă B) au fost condamnați pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt stabilită de instanța de fond, menținută în apel, care are caracter definitiv și nu poate fi schimbată. Doar în ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Procedând în continuare, la analizarea criticilor formulate de recurenții inculpați referitoare la greșita condamnare pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, Înalta Curte notează că, potrivit art. 268 alin. (1) C. pen. – sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Elementul material al infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prev. de art. 268 alin. (1) C. pen., se realizează în două modalități alternative de comitere, ambele constând în acțiuni:
sesizarea prin plângere sau denunț cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală, cunoscând că aceasta este nereală (sesizarea mincinoasă in rem);
sesizarea, prin plângere sau denunț, în legătură cu săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală (sesizarea mincinoasă in personam) – cum este cazul în speță.
Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru înfăptuirea actului de justiție penală, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
Înalta Curte constată că baza factuală, în modalitatea în care a fost reținută de către Curtea de Apel Brașov, se suprapune riguros și eficient peste elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 268 alin. (1) C. pen., reținute în sarcina inculpaților A și D (fostă B).
În prezenta cauză, instanța de apel a reținut că înscrisul din 04.09.2021, prin care recurentul A a sesizat organele judiciare cu privire la presupuse fapte de abuz în serviciu comise de un agent de poliție, reprezintă o plângere penală, deoarece viza tragerea la răspundere penală a acestuia.
De asemenea, plângerea penală din 15.10.2021, formulată de ambii recurenți, a avut același obiect și a determinat extinderea cercetărilor pentru o nouă faptă de abuz în serviciu, confirmând astfel că sesizarea a fost aptă să declanșeze acțiunea organelor de urmărire penală.
În acest sens, se constată că instanța de apel a reținut referitor la înscrisul depus în data de 04.09.2021 la Poliția E, că „inculpații au susținut că acesta nu ar îndeplini condițiile pentru a fi considerat o plângere sau un denunț, ci reprezintă o sesizare disciplinară, însă în urma analizării acestui înscris (f. 9 dosar urmărire penală) rezultă în mod evident faptul că se reclamă fapte de natură penală, în acest sens fiind relevante următoarele pasaje din conținutul său: „am fost obstrucționat de un domn polițist…a devenit agresiv”, „a devenit foarte violent, agresând-o în mod repetat pe soția mea”, „în fața unui asemenea comportament violent al agentului”, „m-a îmbrâncit într-un mod agresiv doar pentru a sufla în etilotest”, „în afara oricărei proceduri legale, domnul C, unilateral a întocmit un proces-verbal prin care îmi reține [...] permisul de conducere”, „am fost șantajat în mod machiavelic”, „copiii și-au văzut părinții abuzați fizic în mod repetat de un om în uniformă”, „cum este posibil ca familia mea să fie abuzată așa cum niciodată nu a fost”. Din modul de formulare a acestor acuzații la adresa unui polițist, aflat în timpul serviciului și în legătură cu modul de îndeplinire a atribuțiilor sale, rezultă cu claritate că s-a intenționat reclamarea unui comportament susceptibil a întruni elementul material al infracțiunilor de abuz în serviciu sau purtare abuzivă, fapt pentru care, în mod legal, sesizarea a și fost înaintată la scurt timp Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov.
Pe lângă sesizarea depusă la data de 04.09.2021, inculpații A și B au trimis simultan, la data de 15.10.2021, către IPJ Brașov și către IGPR București un înscris intitulat „Sesizare disciplinară”, iar către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov o plângere penală, toate fiind îndreptate împotriva polițistului C.
Atât în cuprinsul „sesizării disciplinare”, cât și al plângerii penale, situația de fapt a fost descrisă în mod identic, cei doi inculpați reiterând, printre altele, acuzațiile referitoare la un pretins comportament abuziv al polițistului: „a devenit agresiv”, „m-a forțat să mă supun testării”, „am fost bruscați și agresați”, „agentul m-a îmbrâncit extrem de agresiv dosar pentru a sufla în etilotest”, „mi-a reținut permisul de conducere în mod abuziv”, „am fost supus unor acte de șantaj”, „mi-a fost încălcată viața privată prin faptul că, fără să-mi fie solicitat acordul, am fost filmat în contextul în care familia mea să fie abuzată într-un mod fără precedent”, „Dincolo de agresivitatea nemaiîntâlnită la un cadru de poliție”, „am fost bruscați, acesta nu a încetat nicicum să-și reprime pornirile violente”. În plus, pe lângă aspectele inițial reclamate în 04.09.2021, au fost sesizate și alte posibile fapte cu conotație penală, inculpata B susținând prin aceste noi înscrisuri că polițistul „a încercat să-și acopere faptele de violență prin întocmirea unilaterală a unui proces verbal de amendă la adresa subsemnatei, pentru niște fapte fictive”. Este așadar complet nefondată apărarea inculpaților în sensul că plângerea penală nu mai era aptă să producă vreun efect, pe considerentul că organele judiciare începuseră deja urmărirea penală în baza primei sesizări.
Totodată, cu referire la plângerea penală din data de 15.10.2021, se observă că aceasta a fost adresată direct organelor de urmărire penală (Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov) și a fost intitulată „plângere penală prealabilă”, fapt ce demonstrează clar că intenția inculpaților nu s-a limitat la declanșarea unei acțiuni disciplinare, ci s-a urmărit tragerea la răspundere penală a lui C în cadrul unui proces penal. Mai mult, din actele dosarului nu reiese că la data înaintării plângerii penale, inculpații aveau cunoștință despre faptul că prima sesizare făcea deja obiectul unui dosar penal. ”
Înalta Curte notează că pentru realizarea elementului material al infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, nu prezintă relevanță dacă actul de sesizare nu conține toate elementele prevăzute de art. 289 din Codul procedură penală, fiind suficient ca, în cuprinsul acestuia, să fie descrise fapte susceptibile de a atrage răspunderea penală a unei persoane, fiind apt să determine declanșarea cercetărilor într-o cauză penală.
În acest sens, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „nu este necesar, pentru existența infracțiunii, ca actul de sesizare in personam să respecte toate condițiile formale prevăzute în legea procesual penală, atât timp cât este apt să conducă la sesizarea organelor de urmărire penală; fapta este tipică în măsura în care caracterul inform al sesizării nu conduce la o soluție de clasare ori la una de restituire pe cale administrativă care nu a fost urmată de realizarea unei noi sesizări conforme cu exigențele legale.” [I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 255/A din 11 octombrie 2018 (www.scj.ro)].
Se constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurenții nu au evidențiat elemente de nelegalitate, ci tind la stabilirea unei situații de fapt diferită de cea care a fost valorificată cu titlu definitiv de către instanța de apel, aspect nepermis dată fiind natura juridică a recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept.
Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina recurenților A și D (fostă B) întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, sub aspectul laturii obiective, criticile recurenților sunt nefondate, astfel încât recursul în casație urmează a fi respins.
Pentru considerente expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct.1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurenții inculpați A și D (fostă B) împotriva deciziei penale nr. 613/AP din 14 august 2024 pronunțate de Curtea de Apel Brașov – Secția penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurenții inculpați A și D (fostă B) împotriva deciziei penale nr. 613/AP din 14 august 2024 pronunțate de Curtea de Apel Brașov – Secția penală.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2025.