Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A împotriva încheierii din data de 20 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2024/a1, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 20 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2024/a1, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că în cuprinsul contestației în anulare formulată de contestatorul A și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, formându-se dosarul nr. x/1/2024, contestatorul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 97 alin. (1) și 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a fost înregistrată cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate menționată, formându-se dosarul nr. x/1/2024/a1.
Pe fondul excepției de neconstituționalitate, recurentul A a susținut că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât încalcă dispozițiile art. 16 art. 21 și art. 24 din Constituția României, precum și art. 6 CEDO.
În motivarea cererii, a arătat că dispozițiile art. 426 C. proc. pen. încalcă principiul egalității față de reglementările C. proc. civ., prin faptul că, în C. proc. pen. nu este reglementată o cale de atac referitor la motivul nepronunțării asupra unor capete de cerere.
Analizând condițiile referitoare la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a reținut că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Verificând realizarea în cauză a condițiilor menționate anterior, s-a constatat că excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare declarată împotriva încheierii nr. 834/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/36/2022/a1, de către partea din proces, respectiv contestatorul A, și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 426 C. proc. pen. (care reglementează cazurile de contestație în anulare), fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Referitor la cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte a apreciat că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Fiind un incident apărut în cursul soluționării unei cauze, este necesar ca invocarea excepției de neconstituționalitate să fie justificată prin existența unui interes și să aibă relevanță în raport cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepția de neconstituționalitate să indice textele de lege pe care dorește să le supună controlului și să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparența utilității demersului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituționale. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, „legătura cu soluționarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 916 din 16 decembrie 2014).
În urma unui scurt istoric al parcursului procesual al cauzei s-a constatat că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața instanței învestite cu contestația în anulare formulată împotriva încheierii penale nr. 834 din 12 decembrie 2023, pronunțată de către judecătorii de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, încheiere care este definitivă, prin aceasta fiind soluționate contestațiile formulate în procedura de cameră preliminară, în temeiul art. 347 C. proc. pen.
Astfel, constatând că soluția privind admisibilitatea căii extraordinare de atac declarate de contestatorul A nu depinde de excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., Înalta Curte a reținut că invocarea excepției în discuție nu este justificată prin existența interesului specific al celui ce invocă excepția, relevanței și înrâuririi pe care dispozițiile legale ar mai putea să le aibă în cauză față de stadiul procedurii, respectiv contestație în anulare declarată împotriva unei încheieri definitive, împotriva căreia legea nu prevede nicio cale de atac.
În consecință, față de lipsa unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, Înalta Curte a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate de contestatorul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen.
Împotriva încheierii din data de 20 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2024/a1, a declarat recurs recurentul A, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 iulie 2024, sub dosar nr. x/1/2024/a1.1.
În notele scrise depuse la dosarul cauzei, recurentul a arătat că în dosarul nr. x/1/2023, s-a admis plângerea acestuia în ceea ce privește clasarea cauzei față de procurorul B, care a falsificat printre altele acte în dosarul de față, fapt constatat de către Inspecția Judiciară, prin inspectorul judiciar, în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus continuarea cercetărilor și extinderea sau cercetarea cauzei și sub aspectele menționate de către ICCJ prin încheierea nr. 520/2023 din data de 27.11.2023, din dosarul nr. x/1/2023 și a dispus în mod concret ce acte materiale să fie cercetate în continuare, redactarea încheierii de admitere având loc la peste un an de la data pronunțării. În urma întoarcerii dosarului la parchet, acesta a dispus continuarea cercetărilor față de procurorul B.
A mai susținut recurentul că prin adresa din partea CEDO din data de 06.11.2024, a fost informat că a fost format dosar pe rolul CEDO, cu numărul 25093/24, urmare înregistrării plângerii acestuia cu privire la dosarul penal nr.x/P/2020, nr. x/36/2022, respectiv percheziția nelegală, efectuarea unui dosar penal bazat pe acte falsificate de către un procuror despre care însăși Curtea de Apel București a constatat că are un comportament evident penal. Dosarul CEDO are la bază constatările instanțelor și ale Inspecției Judiciare și a abuzurilor efectuate de acest procuror.
Prin decizia nr. 4561/2024 pronunțată în dosarul nr. x/2/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul formulat de către Inspecția Judiciara împotriva admiterii acțiunii de către Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 958 din 13.05.2022, referitor la comportamentul magistratului B, dosare care au fost inițiate înainte ca acesta să preia dosarul penal în care a pretins că l-a anchetat pe recurent, astfel că, la data percheziției nelegale, existau deja dosare, pe rolul instanțelor, iar la percheziție, acesta a ridicat inclusiv prin lucrătorii de politie judiciară plângerile formulate împotriva sa.
Curtea de Apel București a admis și dosarul nr. y/2/2021, care are la baza plângerile formulate împotriva procurorului B, anterior demarării dosarului penal față de recurent, astfel că, la data percheziției, acesta cunoștea deja că pe rolul instanțelor de judecata, se află dosare față de clasările pronunțate de către Inspecția Judiciara. A fost admis și dosarul nr. x/2/2022 privind abaterile disciplinare ale acestui procuror, iar în ceea ce privește mențiunea că este deja admis dosarul nr. x/1/2023, de către ICCJ, a depus la dosarul cauzei încheierea prin care a fost admisă plângerea formulată de față de clasarea dispusă în dosarul nr. x/P/2022, împotriva procurorului B. Înalta Curte de Casație și Justiție Secția de Contencios Administrativ în dosarul nr. y/2/2022, dosar în care se verifică abaterile disciplinare ale procurorului B, a suspendat cauza până la soluționarea dosarul penal nr. x/P/2022, în care este anchetat B, așa cum a dispus ICCJ prin încheierea nr. 520/2023 din dosarul nr. x/1/2023.
Examinând recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data de 20 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2024/a1, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Prioritar, similar primei instanțe, Înalta Curte reține că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1) 3 din lege:
a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;
b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;
c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, „legătura cu soluționarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).
d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.
Examinând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către inculpat, Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiția referitoare la ”legătura” normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
În acest sens, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că instanța de contencios constituțional „decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei ...”.
Cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, "legătura cu soluționarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului”. (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)
Referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, „condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată.” (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)
Practic, „decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți”. (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)
Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
Astfel, referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute 426 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea privesc cazurile de contestație în anulare, iar în raport cu motivele invocate, precum și cu stadiul concret în care se află dosarul, contestație formulată de recurent împotriva unei încheieri definitive, excepția de neconstituționalitate invocată apare inadmisibilă, lipsa legăturii cu cauza fiind vădită.
Astfel, excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața instanței învestite cu o contestație în anulare împotriva încheierii penale nr. 834 din 12 decembrie 2023, pronunțată de către judecătorii de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind o hotărâre pronunțată în apel sau o hotărâre prin care s-a soluționat fondul cauzei (în sensul de soluționare a acțiunii penale/civile), astfel că, nu se încadrează în categoriile de hotărâri împotriva cărora se poate exercita contestația în anulare, potrivit art. 426 C. proc. pen.
De altfel, criticile expuse de recurent în notele scrise depuse vizează alte cauze, alte dosare,nefiind aduse critici concrete cu privire la excepția de neconstituționalitate.
Înalta Curte constată că recurentul a înțeles să solicite sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 426 C. proc. pen. într-o cale de atac inadmisibilă, iar dispozițiile invocate nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât criticile invocate nu vizează dispoziții legale referitoare la admisibilitatea căii de atac formulate.
Sub acest aspect, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a reținut că ”o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă, este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția”. (Decizia nr. 203 din 06 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012; Decizia nr. 585 din 31 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 162 din 27 februarie 2024).
Așadar, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia instanței de contencios constituțional nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză, decât în măsura în care sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină soluția de inadmisibilitate în privința cauzei în care a fost ridicată excepția.
Astfel, soluția privind admisibilitatea căii extraordinare de atac declarate de contestatorul A nu depinde de excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., excepția invocată nefiind justificată prin existența interesului specific al relevanței și înrâuririi pe care dispozițiile legale ar mai putea să le aibă în cauză față de stadiul procedurii, respectiv contestație în anulare declarată împotriva unei încheieri căreia legea nu prevede nicio cale de atac.
În acest context, Înalta Curte constată la rândul său, în mod similar primei instanțe, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale invocate de recurentul A nu are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere criticile formulate, precum și cadrul procesual și stadiul concret în care se află litigiul, astfel că, decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal de față.
Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.
Pentru aceste considerente, reținând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 C. proc. pen. este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A împotriva încheierii din data de 20 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2024/a1.
În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A împotriva încheierii din data de 20 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2024/a1.
Obligă recurentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 decembrie 2024.