Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2024
Deliberând asupra apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de părţile civile A. şi B., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 92/F din data de 09 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a respins, ca inadmisibile, cererile de revizuire formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de revizuentele-părţi civile B. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 196/F/17.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 238/A/27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Analizând admisibilitatea în principiu a cererilor de revizuire prin prisma motivului de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., invocat de revizuenţi, în considerentele sentinţei menţionate s-au arătat următoarele:
O primă cerinţă esenţială de admisibilitate care rezultă din modul de redactare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. este aceea ca faptele şi împrejurările invocate în cererea de revizuire să fi fost descoperite după rămânerea definitivă a hotărârii atacate. Prin urmare, în măsura în care fuseseră deja descoperite anterior pronunţării hotărârii definitive atacate, aceste fapte şi împrejurări nu pot constitui temei de revizuire, indiferent dacă au fost sau nu au fost invocate în faţa instanţelor de fond sau dacă acestea au făcut sau nu au făcut trimitere explicită la ele.
În acest sens este şi textul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, denumit "Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori" care are următorul cuprins:
"1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenţie."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. În jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a statuat că revizuirea unor hotărâri definitive nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiaşi cauze. Totodată, s-a subliniat că revizuirea hotărârilor definitive poate interveni doar pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când acesta este/devine cunoscut în cursul judecăţii părţile au la îndemână căile ordinare de atac (spre ex. cauzele Stanca Popescu împotriva României, Pravednaya împotriva Federaţiei Ruse, Urbanovici împotriva României, Mitrea împotriva României, Riabykh împotriva Federaţiei Ruse).
În practica judiciară s-a subliniat în mod constant că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. [art. 394 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior] se referă la "fapte şi împrejurări", deci la fapte probatorii şi nu la mijloace de probă noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a afecta principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil. Fără îndoială că noile fapte sau împrejurări urmează a fi dovedite de mijloace de probă noi, apte să demonstreze netemeinicia hotărârii atacate. Nu pot fi, însă, considerate "probe noi" în sensul cerut de lege dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudenţa în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre ex. Decizia nr. 506/2015), în care s-a statuat că în procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire se "examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. -când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză- fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nici o readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat."
Rezumând, Curtea a reţinut că pentru ca faptele şi împrejurările invocate să poată constitui temeiuri legale care să permită revizuirea, în sensul art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., este necesar ca ele să preexiste hotărârii atacate, dar să fi fost descoperite ulterior rămânerii definitive a acesteia, pe baza unor probe noi, care nu au putut fi prezentate în faţa instanţelor de fond. Pe de altă parte, dovezile noi pe care se sprijină cererea nu trebuie să se constituie într-o prelungire a probatoriului cu privire la fapte şi împrejurări avute în vedere şi analizate de instanţele de fond.
Or, în speţă, se poate uşor constata, în primul rând, din chiar conţinutul cererilor de revizuire, că faptele şi împrejurările invocate atât de părţile civile, cât şi de procuror, au fost descoperite anterior pronunţării hotărârii instanţei de apel, fiind consemnate, după cum arată chiar autorii cererilor de revizuire, în documente oficiale, în materiale întocmite de organizaţii naţionale şi internaţionale cu activitate în domeniul drepturilor omului, în studii de specialitate, în cărţi şi filme documentare, în hotărâri judecătoreşti etc., toate preexistente momentului la care hotărârea atacată a rămas definitivă (inclusiv cele mai recente dintre aceste documente, respectiv cele extrase din Baza de Date de Securitate a fostei Securităţi, fiind preluate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii la data de 24.02.2022, cu aproape un an şi jumătate înainte de pronunţarea hotărârii instanţei de apel). Prin urmare, revizuenţii aveau posibilitatea rezonabilă să le prezinte instanţelor de judecată implicate în soluţionarea fondului cauzei.
Împrejurarea că aceste fapte şi împrejurări au fost reluate într-o serie de materiale de sinteză întocmite ulterior pronunţării hotărârii definitive de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în colaborare cu Institutul de Istorie "C." şi, respectiv, de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, materiale invocate de revizuenţi ca probe noi, nu este de natură să repună în discuţie această concluzie, respectiv să le confere atributul de a fi nou descoperite în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.
De altfel, mare parte dintre aceste fapte şi împrejurări (precum reprimarea revoltei de la Braşov din 1987, evenimentele din decembrie 1989, persecutarea unor disidenţi în perioada regimului comunist, atentatele organizate de fosta securitate împotriva unor disidenţi aflaţi în exil) sunt bine cunoscute de opinia publică din România, putând fi considerate notorii.
Mai mult, unele dintre ele (precum reprimarea revoltei de la Braşov din 1987, evenimentele din decembrie 1989, situaţia disidenţilor D., E. şi F., împrejurarea că victima G. a fost cercetat în continuare de organele fostei securităţi în timp ce se afla în arestul miliţiei) au şi fost analizate în mod explicit în hotărârile pronunţate, atât de instanţa de prim grad de jurisdicţie, cât şi de instanţa de apel. Pe de altă parte, împrejurarea că instanţele de fond nu s-au referit în mod individual la absolut toate evenimentele relevante pentru lămurirea aspectelor esenţiale analizate (în principal existenţa unui conflict între autorităţile comuniste şi populaţie după anul 1965), fapt, de altfel, imposibil de realizat în cadrul unei hotărâri judecătoreşti, nu înseamnă că acestea nu fuseseră descoperite şi cunoscute la momentul soluţionării definitive a cauzei.
Curtea de apel a subliniat, dintr-o altă perspectivă a cerinţelor de admisibilitate a cererii de revizuire, aspectul că toate faptele şi împrejurările invocate de revizuenţi şi documentele prezentate în susţinerea acestora tind să prelungească în faza revizuirii probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond cu privire la fapte şi împrejurări avute în vedere şi analizate de acestea (existenţa unui conflict între autorităţile comuniste şi populaţie după anul 1965 şi, în particular, acţiunile represive întreprinse de organele de securitate ale regimului comunist) şi să suplimenteze argumentele prezentate sub acest aspect de revizuenţii din prezenta cauză în faţa primei instanţe şi prin motivele de apel. Instanţele de fond au avut la dispoziţie un amplu probatoriu în această privinţă, mare parte dintre dovezile respective vizând aceeaşi teză probatorie ca cea invocată pe calea cererilor de revizuire. Totodată, revizuenţii au putut prezenta o argumentaţie consistentă sub acest aspect, în special prin intermediul cererilor de apel. Or, astfel cum s-a arătat anterior, nu se poate obţine pe calea revizuirii o prelungire a probatoriului sau un surplus de argumente cu privire la fapte cunoscute şi analizate de instanţele de fond.
S-a concluzionat în sensul că faptele şi împrejurările invocate prin intermediul cererilor de revizuire deduse judecăţii nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., privite în coroborare şi cu cele ale art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât nu au fost descoperite după rămânerea definitivă a hotărârii atacate, pe baza unor probe noi, care să nu fi putut fi furnizate instanţelor de fond, iar pe de altă parte tind la o prelungire a probatoriului şi la o suplimentare a argumentaţiei cu privire la fapte şi împrejurări cunoscute şi analizate de aceste instanţe. Prin urmare, dat fiind faptul că cerinţele de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 459 alin. (3) din C. proc. pen. trebuie realizate cumulativ, cererile de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. sunt inadmisibile, chiar dacă în cauză sunt îndeplinite celelalte condiţii de admisibilitate în principiu [prevăzute la art. 459 alin. (3) lit. a)-d) din C. proc. pen..].
În ceea ce priveşte cererea de revizuire formulată de procuror în contradictoriu cu intimatul-inculpat H., Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă şi ca urmare a faptului că acest inculpat a decedat. Or, potrivit art. 457 alin. (4) din C. proc. pen., revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, iar decesul inculpatului constituie o astfel de cauză, potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) a doua teză din C. proc. pen.
În final, Curtea a remarcat faptul că, în realitate, prin intermediul cererilor formulate se cere instanţei de revizuire să procedeze la o reexaminare a probatoriului existent la dosar şi, pe baza acestuia, a unor probe noi (care puteau fi furnizate anterior şi care vizează împrejurări avute în vedere şi analizate de instanţele de fond) şi a unor argumente suplimentare, precum şi, eventual, a propriei sale convingeri, să realizeze o reevaluare a unor considerente din hotărârile instanţelor de fond apreciate ca fiind contrare adevărului istoric. Or, o reexaminare a cauzei în aceste condiţii este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a revizuirii, care s-ar vedea transformată astfel într-o cale de atac ordinară, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice, care reclamă respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, hotărâri care nu pot fi desfiinţate decât dacă sunt îndeplinite condiţiile stricte de admisibilitate prevăzute de lege.
Cu privire la cazul de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. invocat exclusiv de părţile civile A. şi B., prima instanţă a reţinut următoarele:
Revizuentele -părţi civile au arătat în cuprinsul cererii că hotărârea atacată nu s-ar concilia cu şase hotărâri definitive, penale şi civile, respectiv sentinţa nr. 5/22.07.1991 a Curţii Supreme de Justiţie, sentinţa nr. 2/2.02.1990 a Curţii de Apel Bucureşti, sentinţa civilă nr. 2299/21.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 2115/3.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2006 şi decizia nr. 533/26.12.1986 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.
Cererea întemeiată pe acest caz de revizuire nu a fost motivată în scris, iar în cadrul dezbaterilor privind admisibilitatea în principiu revizuentele -părţi civile au arătat că au depus la dosarul cauzei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare privind pe inculpaţii H. şi I., acestea vizând tot infracţiuni contra umanităţii, respectiv genocid şi favorizare la genocid, cu privire la acţiunile din perioada Revoluţiei din 1989, precum şi sentinţele civile de condamnare a inculpaţilor J. şi K. pentru poliţie politică şi hotărâri definitive de condamnare politică privindu-i pe opozanţii L. şi M. şi un material documentar vast cu peste 1500 de decizii definitive de condamnare ale unor cadre ale Securităţii statului român pentru efectuarea de activităţi de poliţie politică.
Curtea a subliniat că obiectul cererii de revizuire poate fi constituit, inclusiv în cazul prev. de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., numai din hotărâri penale definitive, o cale de atac în procesul penal neputând viza hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte materii în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens. Concluzia decurge, de altfel, şi din textul art. 453 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit căruia "în cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii". Or, nu se poate accepta ca, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, o hotărâre pronunţată în materie civilă (în sens larg) să poată fi desfiinţată într-o cale de atac exercitată în cadrul procesului penal, hotărârile civile fiind supuse căilor de atac în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.
Referitor la hotărârile penale invocate în susţinerea acestui caz de revizuire, revizuentele-părţi civile nu au indicat, în concret, care este motivul pentru care acestea nu se pot concilia cu hotărârea atacată. Nici Curtea nu a identificat un astfel de motiv, din moment ce hotărârile de condamnare a inculpaţilor H. şi I. vizează o altă situaţie de fapt -reprimarea manifestaţiilor din decembrie 1989, iar cea de condamnare politică a disidentului M. are ca obiect faptele care i s-au imputat acestuia de autorităţile comuniste în procesul finalizat cu hotărârea respectivă.
Or, existenţa cazului de revizuire prev. la art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. presupune ca prin hotărârile definitive supuse revizuirii instanţele de judecată să fi statuat în mod diametral opus cu privire la aceleaşi împrejurări de fapt, situaţie care nu se regăseşte în cauză.
***
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi revizuentele-părţi civile B. şi A., criticile apelanţilor antamând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat soluţia primei instanţe arătând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire privind obiectul, titularul şi termenul de exercitare, precizând că, ulterior pronunţării deciziei penale nr. 238/A din 27 iulie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmare a discuţiilor vehiculate în spaţiul public, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a trimis, prin adresa nr. x/19 septembrie 2023, înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 20 septembrie 2023, înscrisuri conţinând date şi informaţii, însoţite de detalii tehnice apreciate ca absolut relevante şi necesare înţelegerii datelor prezentate, referitoare la fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei privind pe disidentul anticomunist inginer G.. Ulterior, prin adresa nr. x/26 octombrie 2023, CNSAS a completat cu o serie de documente adresa trimisă iniţial.
În vederea documentării imparţiale şi competente a realităţilor regimului comunist, cu precădere în ceea ce priveşte funcţionarea aparatului de represiune a acestuia, dar şi a celorlalte instituţii ale regimului, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat acordarea sprijinului ştiinţific al Academiei Române, prin intermediul Institutului de Istorie "C.", precum şi al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în calitatea sa de agenţie guvernamentală specializată în investigarea crimelor comunismului.
La data de 20 octombrie 2023, prin adresa nr. x, înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 23 octombrie 2023, a fost înaintat "Materialul documentar" întocmit de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, în colaborare cu Institutul de Istorie "C.", Academia Română, însoţit de un material sintetic referitor la cazuistica şi încălcările drepturilor omului în România consemnate în rapoartele anuale ale Amnesty International (1980-1989) şi de un material sintetic cu privire la un raport întocmit de Amnesty International, care documentează încălcarea drepturilor omului în România (1980-1987) -România. Human rights violations in the eighties, Amnesty International Publications, Londra, 1987.
Analizând aceste documente, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că din cuprinsul acestora rezultă date şi împrejurări noi care nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei şi care pot conduce la o soluţie diametral opusă celei pronunţate.
Astfel, având în vedere că pentru revizuirea hotărârii în baza art. 453 lit. a) din C. proc. pen., se impune descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei, parchetul a arătat că a expus înscrisurile din care rezultă existenţa acestora, împreună cu argumentarea circumscrierii lor sferei cazului de revizuire invocat.
În concret, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a precizat că înscrisurile din care rezultă argumentele faptice noi, pe care se sprijină cererea de revizuire, se grupează în trei categorii:
1) Acte comunicate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, regăsite în Baza de Date de Securitate, creată şi gestionată în cadrul Centrului de Informatică şi Documentare a Departamentului Securităţii Statului (CID), care a fost preluată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în format electronic, la data de 24 februarie 2022, cu precizarea că, având în vedere data preluării bazei de date, ulterior hotărârii primei instanţe şi pe parcursul judecăţii din calea de atac, caracterul de noutate al acestora este evident, iar faptele probatorii noi relevate de acestea au, în mod indiscutabil, legătură cu starea de fapt reţinută în cauză.
2) Hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt în contrapondere tematică cu starea de fapt reţinută în cauză, hotărâri judecătoreşti care sunt înscrisuri relevante pentru admiterea cererii de revizuire şi dovedesc relaţia de adversitate dintre regimul politic şi oponenţii regimului, care au fost supuşi pe criterii legate de opiniile lor politice, unor restrângeri ale drepturilor civile prevăzute de Constituţia RSR; deciziile instanţelor judecătoreşti privind un număr considerabil de lucrători ai Securităţii care au comis acte de poliţie politică reflectă împrejurări ce nu au fost cunoscute de către judecătorii din cauză.
Cu privire la caracterul de noutate al stării de fapt pe care o relevă, Parchetul a solicitat să se constate că acesta este îndeplinit în condiţiile în care, deşi publice, nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei în niciunul dintre stadiile procesuale.
S-a invocat cu titlu de practică judiciară, încheierea din data de 28 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022, încheierea din data de 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x şi decizia nr. 953 din 10 martie 2006 a instanţei supreme, prin care s-au reţinut, în esenţă, că un înscris nou care relevă aspecte de fapt şi de drept necunoscute instanţelor judecătoreşti reprezintă un mijloc de probă apt să conducă la admiterea în principiu a cererii de revizuire, iar necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor de către instanţă nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că despre faptele şi împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele şi lucrările dosarului, ci în sensul că nu au fost luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor.
3) Materialul documentar întocmit de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, în colaborare cu Institutul de Istorie "C.", Academia Română, însoţit de un material sintetic referitor la cazuistica şi încălcările drepturilor omului în România, consemnate în rapoartele anuale ale Amnesty International (1980-1989) şi de un material sintetic cu privire la un Raport întocmit de Amnesty International, care documentează încălcarea drepturilor omului în România (1980-1987) - România, Human rights violations in the eighties, Amnesty International Publications, Londra, 1987.
Revizuentul a precizat că aspectele învederate de către istorici în acest studiu sunt fapte probatorii noi şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de către judecători la momentul soluţionării definitive a cauzei, iar faptele şi împrejurările noi relevante din aceste materiale susţin o cu totul altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţă şi se circumscriu adevărului istoric, care a stabilit că represiunea a fost o trăsătură permanentă a regimului comunist, conflictul dintre societate şi regim a reprezentat o constantă, regimul a continuat practicarea politicilor restrictive, interzicând orice manifestare publică pe care o considera drept un pericol la adresa stabilităţii sale şi disimulând represiunea politică prin folosirea anchetelor penale instrumentate de Miliţie, ca paravan al acţiunilor de poliţie politică.
În ceea ce priveşte noţiunea de "fapte şi împrejurări noi", parchetul a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor de judecată prin care s-a statuat că este necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că nu au fost cunoscute de instanţă; descoperirea ulterioară şi invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidenţierea unor erori de fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situaţie să ducă la anularea hotărârii contrare legii (decizia nr. 254/A din 6 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
S-a mai arătat că prin încheierea din data de 28 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022, în motivarea admisibilităţii în principiu a unei cereri de revizuire, a fost admis ca mijloc de probă un studiu al unui specialist în drept civil cu privire la faptele probatorii noi.
De asemenea, au fost invocate şi alte hotărâri judecătoreşti, cu titlu de practică judiciară.
În ceea ce priveşte cauza de faţă, parchetul a menţionat că atacul la adresa victimei G. a fost justificat de motive discriminatorii legate de opiniile sale politice şi a apreciat că definiţia atacului, aşa cum a fost recunoscută în doctrina juridică, se aplică şi în prezenta cauză:
"...cerinţa atacului pare a fi un instrument descriptiv care capturează într-un singur cuvânt tiparul activităţii infracţionale, în contextul în care actele acuzatului trebuie să se fi produs astfel încât să fie considerate crime contra umanităţii. În măsura în care actele acuzatului sunt suficient de conexe atacului, ele dobândesc o mai mare dimensiune infracţională, care le separă de infracţiuni pur interne şi le diferenţiază de crimele de război obişnuite".
Parchetul a susţinut că atacul la adresa victimei G. face parte din politica asumată de către stat şi este un episod din planul de prevenire asumat de către Securitate.
Aşadar, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat să se constate că din înscrisurile anexate cererii de revizuire rezultă atât fapte noi, cât şi unele ce pot fi considerate de notorietate, aşa cum reiese din demersurile ştiinţifice ale Academiei Române, Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a arătat că, în pofida notorietăţii unora dintre aceste fapte, ele nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei, instanţa pronunţând soluţiile strict prin raportare la faptele probatorii aflate la dosar. Prin urmare, a apreciat că operează o prezumţie absolută de necunoaştere a acestor împrejurări în contextul în care motivarea nu cuprinde o analiză a acestora.
Parchetul a considerat că probele depuse în sprijinul cererii de revizuire sunt de natură să răstoarne concluziile instanţei cu privire noţiunile de "conflict", "persoana căzută sub puterea adversarului" şi "disident", pentru următoarele considerente:
- Cu privire la realizarea situaţiei premise a infracţiunii de "tratamente neomenoase", respectiv la existenţa unei situaţii de conflict de adversitate între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, contrar celor reţinute în hotărârea a cărei revizuire este solicitată, parchetul a apreciat că analiza situaţiei premisă, a existenţei unei situaţii de conflict, de adversitate între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, trebuie făcută în lumina contextului istoric din acea perioadă, luând în considerare nu numai argumente juridice, ci şi argumente de ordin istoric emise de specialişti în domeniul de referinţă. În acest sens, materialul documentar întocmit de IICCMER în colaborare cu Institutul de Istorie "C." şi Academia Română reprezintă în mod indubitabil un document istoric, care are şi caracter de înscris nou, care nu a fost cunoscut şi nici nu a fost avut în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii şi care poate conduce la o situaţie diametral opusă celei adoptate în dosarul nr. x/2017, întrucât din conţinutul acestuia rezultă că, în perioada 1964 -1989, ne-am aflat în prezenţa unor adevărate politici de exterminare a opozanţilor politici sau a persoanelor care erau încadrate de regimul comunist în această categorie, întrucât nu se aliniau la politica oficială a statului.
Parchetul a mai arătat că aspectele reţinute în studiul invocat se bazează şi pe o serie de documente internaţionale: rapoartele Amnesty International din anii 1980- 1989, Raportul asupra situaţiei Drepturilor Omului în România, întocmit de către raportorul special al Comisiei pentru Drepturile Omului din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, din studiul cărora reiese clar că au avut loc acte de represiune asupra populaţiei civile, cu încălcarea masivă a unor drepturi fundamentale (dreptul la viaţă, integritatea fizică şi morală, dreptul la viaţă privată, dreptul de acces la justiţie, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de mişcare, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi asociere, dreptul la muncă, dreptul la educaţie, drepturi culturale etc.). Mai mult, respectivele documente prezintă şi situaţii de decese sau dispariţii în urma relelor tratamente aplicate în timpul interogatoriilor sau a perioadelor de detenţie sau în timpul încercărilor de părăsire a ţării fără autorizaţie, fără ca autorităţile să elucideze respectivele cazuri.
Parchetul a menţionat că documentele invocate nu au fost cunoscute instanţelor şi se coroborează cu adresele CNSAS, din datele de 19 septembrie şi 26 octombrie 2023, din conţinutul cărora rezultă că măsurile de represiune aveau un caracter generalizat, acestea oferind nu doar date statistice, ci şi cazuri individuale, iar tratamentul aplicat în concret victimei G. reprezintă doar un caz particular de persoană care a fost supusă represiunii din cauza faptului că avea altă opinie.
În concluzie, parchetul a apreciat că din studiul documentelor noi prezentate prin cererea de revizuire rezultă în mod clar opinia formulată de cercetătorii instituţiilor statului însărcinaţi cu studierea regimului comunist, respectiv că în perioada 1965 -1989 a continuat conflictul dintre regimul comunist si populaţia civilă, în special cu persoanele care erau apreciate ca "elemente duşmănoase", acestea din urmă fiind supuse unui regim sistematic de represiune ce a îmbrăcat diverse forme şi în care Securitatea a jucat un rol central, represiune care s-a exercitat prin intermediul mai multor instituţii ale statului (miliţie, spitale, instituţii psihiatrice etc.) şi care a avut ca rezultat inclusiv supunerea la rele tratamente, dispariţia şi uciderea unor persoane.
- Cu privire la calitatea victimei G. de "persoană căzută sub puterea adversarului", contrar celor reţinute de instanţa de fond, parchetul a apreciat că faptele probatorii noi ce rezultă din înscrisurile prezentate infirmă argumentaţia hotărârii atacate privind neîntrunirea calităţii cerute de lege şi, în acelaşi timp, dovedesc statutul de persoană aflată în opoziţie faţă de puterea comunistă, respectiv că mobilul real al arestării şi încarcerării lui G. nu a fost anchetarea pentru o infracţiune de drept comun, ci a fost parte a unei politici asumate de către stat.
Astfel, s-a apreciat că starea de fapt ce concordă cu realitatea, determinantă pentru stabilirea cadrului general ce ar fi trebuit avut în vedere de instanţă cu prilejul stabilirii contextului în care s-a produs arestarea şi cercetarea victimei G., reiese cu evidenţă din înscrisurile ataşate cererii de revizuire, care reprezintă "fapte şi împrejurări noi", respectiv din materialul documentar întocmit de IICCMER şi din rapoartele anuale ale Amnesty Internaţional, coroborate cu documentele comunicate din baza de date a CNSAS, şi care sunt de natură să conducă la o situaţie diametral opusă celei adoptate în dosarul nr. x/2017.
- Cu privire la calitatea victimei G. de "disident", parchetul a apreciat, deopotrivă, că înscrisurile ataşate cererii de revizuire demonstrează faptul că o sferă mult mai largă de persoane era percepută de autorităţile statului ca având calitatea de disident, nu doar persoanele care adoptau o manifestare explicită şi publică în sensul criticării regimului comunist.
Revizuentul a susţinut că ceea ce reiese cu certitudine din înscrisurile analizate, este că victima G. a fost inclusă, pentru toate activităţile sale, în categoria disidenţilor de către specialiştii în cercetarea trecutului comunist. Având în vedere că asupra acestui aspect s-au pronunţat specialiştii în cercetarea trecutului recent, atât din cadrul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, cât şi al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi al Academiei Române, parchetul a considerat că, în aprecierea statutului victimei G. ar trebui plecat de la acest aspect, de persoană aflată în conflict cu regimul comunist, având în vedere că există unanimitate între cercetătorii ştiinţifici cu privire la calitatea sa, iar opiniile contrare trebuie susţinute de argumente ştiinţifice.
S-a mai arătat că victima G. este o persoană care a ajuns să fie urmărită informativ, cercetată penal, arestată preventiv şi, ulterior, a decedat în custodia autorităţilor, ca urmare a opiniilor sale politice şi a acţiunilor sale, care au fost considerate duşmănoase de către autorităţi. Aşadar, s-a apreciat că se poate afirma că victima G. a reprezentat un caz de persoană persecutată politic ca urmare a unui atac sistematic, generalizat, împotriva unei populaţii civile, nealineate ideologiei oficiale a statului şi regimului din acel moment.
Referitor la intimatul H. (decedat), parchetul a apreciat că dispoziţiile art. 457 alin. (4) din C. proc. pen. nu au aplicabilitate în cauză, întrucât acestea sunt incidente în situaţia în care acel impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal intervine după rămânerea definitivă a hotărârii penale atacate cu revizuire, dar până la formularea cererii de revizuire în defavoarea inculpatului, iar în cauză inculpatul a decedat la data de 11.08.2017, deci în cursul judecăţii în fond.
Astfel, notând dispoziţiile prevăzute de art. 18 din C. proc. pen., Parchetul a apreciat că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul H., poate fi dispusă doar încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii decesului.
Or, din această perspectivă, s-a considerat că soluţia de încetare a procesului penal faţă de intimatul H., ca urmare a decesului acestuia, reprezintă o soluţie diametral opusă celei de achitare, dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală prin sentinţa penală nr. 196/F/17.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 238/A/27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., părţile civile B. şi A. au făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că este necesar ca faptele şi împrejurările nou invocate să preexiste hotărârii atacate, dar să fi fost descoperite ulterior rămânerii definitive a acesteia, pe baza unor probe noi, care nu au putut fi prezentate în faţa instanţelor de fond şi au susţinut că simpla posibilitate - generic asumată de instanţă, ca prezumţie ad-hoc, fără a se arăta în concret cum a fost determinată existenţa acestei posibilităţi -de invocare a unor fapte sau împrejurări nu echivalează automat cu o cunoaştere a acestora, preexistenţa lor nefiind de natură să conducă la inadmisibilitatea cererii de revizuire în baza acestor fapte şi împrejurări noi.
Mai mult, invocând art. 8 din C. proc. pen., au apreciat că noţiunea de "descoperire" se raportează la instanţa de judecată, în sensul că nu are relevanţă dacă părţile ar fi cunoscut sau nu aspectele invocate, astfel că, în opinia lor, nu se poate condiţiona descoperirea unor noi fapte sau împrejurări de posibilitatea de prezentare a acestora de părţile din proces.
S-a arătat că atât în jurisprudenţa naţională, cât şi în literatura de specialitate s-a afirmat că nu interesează dacă partea a cunoscut sau nu aspectele invocate prin cererea de revizuire, condiţia fiind îndeplinită atât timp cât noile fapte şi împrejurări reprezintă un element de noutate prin raportare strict la instanţa de judecată.
Totodată, s-a apreciat că notorietatea faptelor şi împrejurărilor este irelevantă atât timp cât instanţa care a pronunţat hotărârea supusa revizuirii nu a luat în considerare acele fapte şi împrejurări în adoptarea soluţiei.
În concret, apelanţii au apreciat că sunt înscrisuri noi cele care provin din diverse arhive sau emană de la entităţi ce au studiat documentele identificate în diverse arhive şi a mai învederat că doctrina recentă a arătat că şi mijloacele de probă noi sunt apte să conducă la existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., indiferent dacă faptele probatorii erau deja cunoscute de părţi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, descoperirea analizându-se în raport cu instanţa de judecată.
Or, în contradicţie cu cele reţinute de prima instanţă, faptele şi împrejurările invocate prin cererea de revizuire reprezintă fapte probatorii noi ce nu au fost luate în considerare la soluţionarea cauzei, acest ultim aspect prezentând relevanţă în stabilirea admisibilităţii în principiu a cererii.
Apelanţii au apreciat că instanţa de fond a suprapus în mod eronat noţiunile de "fapte şi împrejurări" şi "situaţia premisă", cu argumentarea că "un conflict între autorităţile comuniste şi populaţie după anul 1965" nu este, în sine, un fapt individual, ci o stare de fapt (demonstrabilă printr-o sumă de fapte şi împrejurări) ce constituie situaţia premisă a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor şi care poate fi dovedit de mai multe fapte şi împrejurări.
În plus, s-a apreciat că împrejurarea că acest conflict, respectiv situaţia premisă, a fost luat în discuţie de instanţele de fond nu înseamnă ca acestea din urmă au avut cunoştinţă şi au luat în discuţie toate faptele şi împrejurările care pot dovedi existenţa acelui conflict, cu atât mai mult cu cât instanţele respective au considerat că respectivul conflict nici nu ar fi existat, deoarece faptele şi împrejurările prezentate la fond şi în apel nu ar fi fost suficiente, întrucât ar fi avut un caracter izolat şi procentual nesemnificativ.
Prin urmare, în opinia apelanţilor, eventualitatea existenţei şi a altor fapte şi împrejurări, în particular, noi acţiuni represive întreprinse de organele de securitate ale regimului comunist care nu au fost avute în vedere la judecarea fondului şi apelului, ar fi putut conduce acele instanţe (şi ar putea conduce orice instanţă) la concluzia diametral opusă, şi anume, a existenţei acelui conflict şi, deci, a situaţiei premisă.
Apelanţii au arătat că materialul depus odată cu cererea de revizuire reprezintă mijloace de probă care au scopul de a demonstra tocmai faptele probatorii noi invocate care demonstrează existenta situaţiei premisă, aceste fapte noi fiind cele de natură să dovedească netemeinicia hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., apelanţii-părţi civile au susţinut că hotărârile de condamnare ale inculpaţilor H. şi I. privesc împrejurări de fapt relevante pentru constatarea existenţei infracţiunilor, îndeosebi a situaţiei premisă a infracţiunii analizate, aspecte similare cu cele din hotărârea a cărei revizuire este solicitată.
S-a arătat faptul că prima instanţă nu a specificat niciun motiv pentru care hotărârea definitivă în cazul L. nu ar fi relevantă pentru acest caz, precum a făcut-o în cazul M., deşi a recunoscut că ambele dovedesc reprimarea politică a celor doi opozanţi şi a apreciat că instanţa de fond a făcut aceeaşi confuzie între situaţia de fapt/împrejurări de fapt privitoare la faptele incriminate ale inculpaţilor într-un anumit caz şi cele privitoare la situaţia premisă a acelui caz.
Cu alte cuvinte, apelanţii au apreciat că toate celelalte cazuri de represiune care dovedesc situaţia premisă, adică relaţia de adversitate dintre regimul Ceauşescu şi opozanţi, privesc "împrejurări de fapt" în cazuri de opoziţie împotriva regimului, toate fiind însă, prin definiţie, fapte şi împrejurări care privesc aceeaşi situaţie premisă. Or, atâta vreme cât deciziile atacate prin cererea de revizuire au negat existenţa situaţiei premisă, respectiv relaţia de adversitate dintre regimul Ceauşescu şi opozanţi şi acţiunile represive împotriva acestora din urmă, rezultă că orice probă şi hotărâre definitivă care dovedeşte existenţa acestor acţiuni represive sunt în mod logic "diametral opuse" deciziei atacate.
În ceea ce priveşte o presupusă nemotivare a acestui caz de revizuire reţinută de instanţa de fond, s-a arătat că s-au făcut următoarele referiri "hotărâri de condamnare pentru infracţiuni împotriva umanităţii (genocid) săvârşite în perioada 1965 -1989 (perioada în care hotărârea pronunţată în cauză susţine inexistenta oricărui conflict între clasa politică şi opozanţii regimului comunist), cât şi numărul ridicat de hotărâri pronunţate de către instanţele judecătoreşti (peste 1500) cu privire la cadre şi colaboratori ai Securităţii care au desfăşurat activităţi de poliţie politică în interesul regimului comunist din aceeaşi perioadă de timp, împotriva opozanţilor"[...] Elementul contradictoriu (ireconciliabil) al hotărârilor opuse celei a cărei revizuire s-a solicitat în speţă se referă la situaţia premisă a infracţiunii dedusă judecaţii în cauza a cărei revizuire se solicită".
Astfel, apelanţii au susţinut că au indicat în concret motivul pentru care aceste hotărâri definitive nu se pot concilia cu hotărârea atacată, şi anume faptul că ele, în contradicţie cu deciziile atacate, demonstrează existenţa situaţiei premisă, respectiv adversitatea instituţiilor represive precum Securitatea, în aceeaşi perioadă de timp (1965-1989), faţă de opozanţii regimului, prin activităţi de poliţie politică, în interesul regimului comunist.
Apelanţii au apreciat că legea nu impune pentru existenţa acestui caz de revizuire ca ireconcibialitatea să se refere la o anumită faptă concretă, condamnată ca infracţiune, săvârşită de aceleaşi persoane, ci caracterul ireconciliabil se poate referi şi la una dintre împrejurările de fapt esenţiale pentru existenţa infracţiunii - comună ambelor hotărâri- aceasta fiind tocmai situaţia premisă, aşa cum a fost definită anterior.
Prin urmare, în opinia apelanţilor, instanţa de fond a adăugat la lege atunci când a reţinut că "obiectul cererii de revizuire poate fi constituit numai de hotărâri penale definitive" şi a mai arătat că, în general, lipsa unui caz în jurisprudenţă care să se refere la o anumită speţă nu poate sugera existenţa vreunei derogări (implicite) în lege referitoare la acea speţă, întrucât derogarea trebuie explicitată în textul legii, conform art. 15 si art. 63 din Legea nr. 24/2000.
În plus, urmând raţionamentul instanţei privind notorietatea represiunilor manifestate de regimul comunist faţă de opozanţi, apelanţii au susţinut că apare nefiresc ca unele instanţe să constate existenţa relaţiilor de adversitate între populaţia României şi autorităţile de la acea vreme, iar altele să pronunţe soluţii de achitare, reţinând contrariul, cu atât mai mult cu cât una dintre hotărârile de condamnare indicate îl priveşte tocmai pe unul dintre inculpaţii trimişi în judecată în prezenta cauza, respectiv pe H..
Prin urmare, s-a apreciat că ceea ce prezintă relevanţă în acest caz de revizuire este excluderea reciprocă a celor două hotărâri definitive, datorită elementelor de fapt reţinute, astfel cum s-a afirmat şi în doctrină şi s-a susţinut că admisibilitatea cererii de revizuire nu poate fi influenţată nici de încadrarea juridică diferită dată faptelor, elementul esenţial pentru admiterea acesteia fiind excluderea reciprocă a soluţiilor dispuse de instanţe cu privire la situaţii faptice asemănătoare.
***
Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de părţile civile A. şi B., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reiterează, prioritar, coordonatele interpretării sistematice a normelor procesual penale relevante, interpretare consacrată în jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme (Decizia nr. 9 pronunţată la data de 6 iunie 2011, în recurs în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), dar şi a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 506/2015 publicată în M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 126/2016 publicată în M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Decizia nr. 2/2017 publicată în M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017 ş.a.), potrivit căreia revizuirea este calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei hotărâri, având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale.
Potrivit acestei interpretări obligatorii, cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, şi care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Calea de atac a revizuirii constituie, aşadar, un remediu contra unei erori judiciare ce se răsfrânge asupra întregii desfăşurări a procesului penal, asupra modului cum au fost adunate probele, atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată, asupra aprecierilor succesive date faptelor prin rechizitoriu şi prin hotărârile pronunţate şi care a condus la rămânerea definitivă a unei hotărâri netemeinice.
Sintetizând, finalitatea revizuirii este aceea de a înlătura erori comise în stabilirea situaţiei factuale, de a remedia ceea ce nu a putut fi prevenit, dată fiind necunoaşterea unor fapte şi împrejurări relevante, premisă ce se reflectă în lipsa probaţiunii acestora pe parcursul procesului penal, cu consecinţa imposibilităţii statuării instanţelor asupra existenţei sau inexistenţei lor şi implicit asupra acuzaţiei penale prin prisma datelor şi informaţiilor ce decurg din constatările respective.
Calea extraordinară de atac a revizuirii se soluţionează în două etape, prima dintre acestea fiind admiterea în principiu, etapă în care, în conformitate cu art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată, hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, prin prisma regularităţii formale şi a seriozităţii cererii, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează soluţionarea căii extraordinare de atac şi, cu atât mai puţin, judecata în fond a acuzaţiilor penale.
În consens cu prima instanţă, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile privind calitatea procesuală a revizuenţilor, cererea fiind întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., respectiv a fost formulată în scris şi motivată, cu arătarea cazurilor de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestora, la cerere fiind ataşate copii de pe mijloacele de probă pe care revizuenţii şi-au întemeiat susţinerile factuale, faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată revizuirea nefiind prezentate într-o cerere anterioară având acelaşi obiect, astfel că nu este necesară reexaminarea admisibilităţii sub aceste aspecte.
Procedând la reexaminarea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen.:
"faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea", Înalta Curte constată îndeplinită şi această cerinţă legală în ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.:
"s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză", raţionamentul primei instanţe, urmare căruia revizuirea a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind eronat.
Având în vedere consideraţiile expuse în cele ce preced, Înalta Curte constată că examinarea acestei condiţii impune statuarea asupra caracterului de noutate al faptelor şi/sau împrejurărilor învederate în cererile de revizuire, potenţialul acestora de a pune la îndoială temeinicia hotărârii rămase definitive, precum şi aptitudinea mijloacelor de probă depuse de a dovedi faptele şi/sau împrejurările respective.
În ce priveşte faptele şi împrejurările noi evocate prin cererile de revizuire, se reţine că revizuenţii au susţinut în esenţă că au fost descoperite date şi informaţii care atestă, pe de o parte, un adevăr istoric: represiunea a fost o trăsătură permanentă a regimului comunist, conflictul dintre societate şi regim reprezentând o constantă în toată perioada 1945-1989, iar, pe de altă parte, că evenimentele care au condus la decesul victimei G. se înscriu în politica statului de reprimare a oricărei manifestări apreciate ca fiind ostilă regimului, specifică perioadei de referinţă, constituind un episod din planul asumat de Securitate şi care, după 1964, a fost caracterizat de disimularea metodelor represive, inclusiv sub forma unor anchete penale instrumentate de Miliţie, sub pretextul cercetării unor infracţiuni de drept comun, ca paravan al acţiunilor de poliţie politică.
În dovedirea acestor fapte şi împrejurări au fost depuse, în principal, o serie de înscrisuri transmise de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi opinia specialiştilor -cercetători în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) instituţie publică specializată în investigarea ştiinţifică a crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România în colaborare cu specialişti din cadrul Institutului de Istorie C. din cadrul Academiei Române.
De asemenea, a fost evidenţiată existenţa unei contradicţii între hotărârea atacată şi hotărârile judecătoreşti prin care s-a statuat cu privire la numeroase acte de poliţie politică şi care atestă relaţia de adversitate dintre regimul politic comunist şi oponenţii săi, fiind depuse mai multe hotărâri considerate relevante.
Înalta Curte reţine că, în etapa admisibilităţii în principiu a revizuirii, instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue. Această verificare în cazul de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. vizează caracterul de noutate al faptelor probatorii, nefiind posibilă, într-adevăr, o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă sau o reinterpretare a probatoriului administrat.
Cu privire la această chestiune, prima instanţă a considerat, în esenţă, că faptele şi împrejurările invocate au fost descoperite anterior pronunţării instanţei de apel şi, prin urmare, revizuenţii aveau posibilitatea să le prezinte, unele dintre acestea având chiar un caracter de notorietate şi, ca atare, prin cererile de revizuire se tinde în concret la prelungirea probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond şi de apel, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei.
Se observă că, în mod eronat, prima instanţă a considerat că predarea Bazei de Date de Securitate, creată şi gestionată în cadrul Centrului de Informatică şi Documentare a Departamentului Securităţii Statului, aflată în fondul arhivistic al Serviciul Român de Informaţii către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, face ca faptele probatorii relevate de datele şi informaţiile conţinute să fi fost cunoscute la data soluţionării cauzei. Astfel, în legătură cu acest aspect trebuie subliniat că prima instanţă a interpretat eronat sintagma "ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei", caracterul public al unor documente nefiind un criteriu de evaluare al acestei condiţii. Chiar şi aşa, documentele predate la datele de 23 şi 24 februarie 2022 şi 06 septembrie 2023 nu erau inventariate, inventarierea fiind demarată de specialiştii din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ulterior predării, astfel că statuarea în sensul că acestea ar fi fost cunoscute publicului, chiar şi la modul generic, este lipsită de suport în realitatea faptică. Faptul că documentaţia a preexistat procesului penal este, de altfel, o condiţie necesară invocării faptelor probatorii atestate de conţinutul acesteia pe calea revizuirii, însă simpla schimbare a regimului de acces la conţinutul acestora este lipsită de semnificaţie în aplicarea normelor procesual penale relevante.
Înalta Curte constată că, potrivit unei jurisprudenţe constante şi îndelungate, constituie fapte sau împrejurări noi acele fapte care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fie pentru că nu au fost invocate în faţa acesteia şi nici nu rezultă din materialul probator existent la dosar, fie au fost învederate instanţei, însă au rămas simple afirmaţii deoarece nu s-a putut proceda la dovedirea lor, fapt ce a avut ca rezultat ignorarea de către instanţe a unor întâmplări, împrejurări sau a oricăror altor situaţii cu aptitudini probatorii care dacă ar fi fost cunoscute ar fi fost de natură să schimbe soluţia dată.
Ca atare, se impune, sub un prim aspect, observaţia că cerinţa de noutate trebuie să subziste pentru instanţa de judecată, adică faptele sau împrejurările descoperite nu figurau în materialul probator al dosarului, nefiind necesar ca aceasta să aibă un caracter absolut. Noţiunea de descoperire trebuie raportată la instanţă, la judecătorii care au pronunţat şi ulterior au confirmat hotărârea rămasă definitivă. În procesul penal sarcina probei revine organelor judiciare, astfel că atitudinea pasivă a celor care au avut cunoştinţă de existenţa unor date şi informaţii relevante nu dispensează organele judiciare de a afla adevărul, teza primei instanţe în sensul că părţile trebuiau şi puteau învedera chestiunile de fapt invocate în revizuire este lipsită de fundament faptic şi juridic.
În al doilea rând, faptele şi împrejurările invocate în revizuire sunt considerate noi pentru instanţa de judecată atunci când actele dosarului şi considerentele reţinute atestă că nu a fost posibilă cunoaşterea acestora din lipsa unor mijloace de probă corespunzătoare. Cu alte cuvinte, constatarea şi evaluarea faptelor sau a împrejurărilor noi invocate nu a fost posibilă probator, descoperirea ulterioară având semnificaţia lipsei materialului probator cu consecinţa necunoaşterii de către instanţă la soluţionarea cauzei.
Descoperirea ulterioară va fi socotită ca necunoscută instanţei şi în cazul când instanţa a cunoscut alte probe care erau invocate în dovedirea aceleiaşi situaţii, probe pe care instanţa le-a înlăturat ca lipsite de valoare, ceea ce nu ar fi făcut dacă ar fi cunoscut descoperirea ulterioară a faptelor invocate pe calea revizuirii.
Cu alte cuvinte, chiar dacă o anumită faptă sau împrejurare a fost învederată instanţei, însă aceasta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a administra probe relevante şi concludente, fapta sau împrejurarea poate fi invocată pe calea revizuirii, atunci când proba a devenit administrabilă. Aşadar, necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că despre acestea nu s-a amintit nimic în actele şi lucrările dosarului, ci în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor. Un exemplu de aplicare concretă în acest sens este relevat de interpretarea obligatorie dată prin Decizia nr. 9/2011 publicată în M. Of. nr. 717 din 12 octombrie 2011 prin care, instanţa supremă a statuat în recurs în interesul legii că "Hotărârile definitive în care persoana condamnată nu este autorul infracţiunii, o altă persoană utilizând în mod fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (n.n. dispoziţie corespondentă art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. în vigoare).". Trebuie notat că dispoziţiile ce reglementează cazurile de revizuire le reiau, în esenţă, pe cele din C. proc. pen. din 1969, astfel că, văzând dispoziţiile art. 4741 din C. proc. pen., rămân valabile cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa de interpretare obligatorie, interpretare reflectată şi în jurisprudenţa instanţei supreme, din care amintim decizii publicate, respectiv nr. 911/1955, nr. 953/2006, nr. 457/2015, dar şi jurisprudenţa menţionată în susţinerea apelurilor sub acest aspect.
Analizând în aceste coordonate admisibilitatea în principiu a prezentei revizuiri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine prioritar că soluţia de achitare a fost dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., prima instanţă şi instanţa de apel constatând, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca victima G. să poată fi considerată o "persoană căzută sub puterea adversarului", în principal, pentru aceea că, în perioada 1965-1989, politica de stat exercitată de regimul comunist din România nu a avut caracteristicile unui regim represiv, lipsind premisele specifice infracţiunilor de crimă împotriva umanităţii, iar, în particular, pentru aceea că persoana acestuia nu poate fi încadrată în sfera oponenţilor/disidenţilor regimului, astfel încât tratamentul la care a fost supus pe timpul arestării pentru infracţiuni de drept comun nu se înscrie într-un cadru mai larg de pretinsă represiune asupra celor acuzaţi de delict de opinie.
Ca atare, se constată cu precădere că cererile de revizuire vizează însăşi temeinicia statuărilor ce au constituit fundamentul soluţiilor de achitare şi, din acest punct de vedere, susţinerile din cuprinsul acestora au aptitudinea de a legitima declanşarea căii extraordinare de atac a revizuirii, cel puţin la nivel teoretic, având în vedere că se tinde la constatarea unei erori judiciare de substanţă, iar nu pur formale.
Evaluarea caracterului de noutate al faptelor probatorii invocate reclamă prezentarea sintetică a acestora, prezentare necesară pentru compararea subsecventă cu situaţia de fapt reţinută în concret de instanţele care au pronunţat soluţia a cărei revizuire se cere, bază factuală care relevă probatoriul administrat pe parcursul procesului penal, cu alte cuvinte faptele cunoscute la soluţionarea cauzei.
Un prim set de fapte probatorii ce nu ar fi fost cunoscute de instanţe la soluţionarea cauzei şi care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi fost de natură să schimbe soluţia dată, se referă la ipoteza premisă a infracţiunii de crimă împotriva umanităţii dedusă judecăţii şi fac dovada, în opinia revizuenţilor, a faptului că represiunea a fost o componentă de bază a puterii în regimul comunist în toată perioada 1948-1989, cu particularitatea că în perioada 1965-1989 politicile represive ale regimului comunist urmăreau interzicerea oricărei manifestări considerate un pericol la adresa stabilităţii sale, fiind caracterizate de disimulare, inclusiv în modalitatea derulării unor anchete penale instrumentate de Miliţie subsecvent dispunerii unei soluţii de netrimitere în judecată sau în paralel cu acestea, dar aparent fără legătură.
În acest sens au fost indicate următoarele împrejurări, întâmplări sau alte situaţii cu aptitudini probatorii:
- activitatea de supraveghere a populaţiei civile de către Departamentul Securităţii Statului în perioada 1965-1989 se realiza după criterii politice sau ideologice;
- printre măsurile preventive figurau metode de diseminarea fricii şi descurajarea oricărui gest protestatar sau critic la adresa regimului, printre care şi condamnarea pentru infracţiuni de drept comun;
- orice formă de exprimare, chiar şi simplele critici au fost calificate ca manifestări ostile, duşmănoase la adresa regimului comunist, această calificare discreţionară fiind suficientă pentru a declanşa luarea măsurilor preventive.
În dovedirea acestei împrejurări au fost depuse numeroase înscrisuri, respectiv: Baza de Date de Securitate preluată de CNSAS în februarie 2022, dar şi ulterior în septembrie 2023, însoţită de statistici, dar şi hotărârile definitive şi irevocabile privind numeroase persoane în legătură cu care s-a statuat că au desfăşurat activităţi de poliţie politică care includ şi referiri la încălcările drepturilor omului şi ale drepturilor civile, precum şi aspecte privind regimul represiv comunist în perioada istorică de referinţă.
A fost evocată ca situaţie factuală ce nu a fost cunoscută la pronunţarea soluţiei de achitare politica de disimulare a represiunii practicată sistematic de statul român în perioada de referinţă fiind depuse numeroase documente oficiale conţinând indicaţiile conducerii Departamentului Securităţii Statului referitoare la camuflarea cazurilor politice prin trimiterea în judecată a persoanelor implicate în astfel de cazuri pentru infracţiuni de drept comun, cât şi rapoarte ale Biroului Executiv al Consiliului de Conducere al Departamentului Securităţii Statului asupra măsurilor de prevenire luate de organele de securitate chiar în anul 1985 (D 8852 -transmis de CNSAS în format electronic, dar şi letric -vol. 19).
Nu în ultimul rând, se impune a fi reţinut că în dovedirea aceloraşi aspecte de fapt cercetătorii specialişti din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în colaborare cu specialişti din cadrul Institutului de Istorie C. din cadrul Academiei Române au redactat o opinie documentată, opinie care se circumscrie mijloacelor de probă reglementate prin art. 172 alin. (7) din C. proc. pen.
Chintesenţa acestei opinii de specialitate este aceea că represiunea a rămas componenta de bază a puterii în totalitarismul comunist, pe tot parcursul intervalului de timp 1948-1989, cu menţiunea că perioada în care N. s-a aflat la conducerea partidului şi a ţării este asociată cu o modificare a formelor represiunii prin disimularea acestora.
Mai mult, de la mijlocul anilor `70, urmare a modelului de dezvoltare adoptat, bazat pe forţarea dezvoltării industriale în condiţiile scăderii consumului intern şi al creşterii presiunii ideologice, starea de conflict a societăţii cu regimul s-a acutizat considerabil. Astfel, dacă până atunci criticile la adresa regimului priveau cu precădere organizarea politică, economia planificată şi absenţa libertăţilor individuale, odată cu decizia de creştere artificială a natalităţii, dar mai ales adoptarea succesivelor programe de economisire a resurselor de la mijlocul anilor `70, conflictul dintre societate şi regim s-a acutizat, orice referire critică la adresa politicilor economice absurde, al căror prim efect a fost degradarea accelerată a nivelului de trai, a fost tratată de regim drept un atentat la fundamentele sale politice, un act de ostilitate la adresa secretarului-general.
Necesitatea de a păstra pe plan extern aparenţa respectării libertăţilor individuale pentru a putea obţine concesii economice din partea Occidentului a impus nevoia de a disimula represiunea ascunzând-o sub forma afacerilor penale şi a psihiatriei punitive şi de a oculta prin pedepsirea oricăror încercări de comunicare liberă, existenţa opoziţiei civice.
Cel de-al doilea set de elemente factuale invocate se referă la o serie de împrejurări menite să ateste că victima G. a fost considerat opozant politic de către organele de securitate astfel încât tratamentul la care a fost supus reprezintă un caz particular de represiune politică.
În acest sens s-a arătat că cercetările privind pe victima G. au vizat fapte de propagandă împotriva orânduirii socialiste în dosarul x Bucureşti şi comentarea nefavorabilă a politicii interne şi externe a României, deţinere, redactare, difuzare materiale de propagandă reacţionară, înscrisuri, inscripţii, în dosarul de urmărire informativă FI 227825 Bucureşti, modalitatea de soluţionare consemnată în evidenţele organelor de securitate fiind "decesul persoanei". În dovedirea acestor susţineri factuale au fost ataşate microfilmul dosarului penal x predat de Serviciul Român de Informaţii la CNSAS la data de 23.02.2022, copii ale fişelor de interceptare a corespondenţei identificate în arhiva CNSAS la data de 06.09.2023 într-un fond arhivistic predat de Serviciul Român de Informaţii neinventariat şi înregistrările din Baza de Date de Securitate privind dosarul penal şi dosarul informativ privind pe G. creat şi gestionat de Centrul de Informatică şi Documentare a Departamentului Securităţii Statului preluat în format electronic de către CNSAS la data de 24.02.2022.
Subsecvent au fost prezentate cazuri concrete de "autori de înscrisuri cu conţinut duşmănos" ilustrative pentru modul de soluţionare a cazurilor similare de "propagandă împotriva orânduirii socialiste" instrumentate în perioada 1975-1989, din care doar o parte au fost soluţionate cu o condamnare pentru săvârşirea infracţiunii respective (O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z.) pentru majoritatea fiind aplicată soluţia condamnării pentru infracţiuni de drept comun (AA., D., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL.) sau "soluţia psihiatrică", de internare a protestatarilor într-o clinică de specialitate (MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV.) -fiind transmise în format electronic şi letric dosarele de referinţă identificate în arhiva CNSAS şi prezentate în sinteză în anexa 1 la adresa CNSAS nr. P 2870/23 din 26.10.2023.
În susţinerea multitudinii cazurilor de autori de înscrisuri ostile faţă de care au fost luate măsuri represive au fost depuse rapoarte şi tabele privind modul de soluţionare (avertizare, trimitere în judecată, internare în spitale de psihiatrie etc.) fiind identificate în arhivele CNSAS, până în prezent, 75 astfel de cazuri la nivelul anului 1985, cu menţiunea că studierea documentelor este încă în curs, iar documentaţia incompletă.
Tot ca situaţie factuală nouă a fost evocat regimul inuman al detenţiei la care au fost supuse persoanele private de libertate pentru aşa-zise delicte de opinie prin depunerea rapoartelor de pedepsire.
În ce priveşte faptele şi împrejurările cunoscute instanţelor care au pronunţat soluţia, acestea se regăsesc în mod necesar în raţionamentul logico-juridic care a stat la baza hotărârilor pronunţate şi care reflectă situaţia factuală reţinută în urma analizei probatoriului administrat în cele două faze procesuale, motiv pentru care în evaluarea caracterului de noutate al elementelor factuale învederate în calea de atac a revizuirii, se impune identificarea pasajelor relevante.
Astfel, raţionamentul logico-juridic reţinut prin sentinţa penală nr. 196/F pronunţată la data 17 octombrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală relevant, se rezumă la următoarele:
"Este adevărat că între anii 1948-1965 autorităţile comuniste au încercat şi reuşit suprimarea fizică şi psihică a unui număr foarte mare de români, în special intelectuali de elită şi personalităţi din toate domeniile vieţii sociale, uneori prin torturi inimaginabile, însă după anul 1965 nu se poate reţine o intenţie clară de exterminare sistematică fizică şi psihică din partea autorităţilor statului a tuturor opozanţilor politici, fiind utilizate alte metode, ca şi cazul poetei WW. pentru temperarea şi controlarea acestora, respectiv influenţarea pozitivă a persoanei, în sensul renunţării la astfel de preocupări, prin intermediul familiei, prietenilor, colegilor, precum şi arest la domiciliu, urmărire informativă, filaj, interceptări.(...)
Politica statului român la acea dată nu era de reprimare a formelor de opoziţie faţă de regimul politic şi conducătorul statului prin violenţă si eliminare fizică.
Nu se poate reţine, în opinia Curţii, că la acea vreme a existat o intenţie sistematică din partea autorităţilor de aplicare a unor astfel de tratamente tuturor opozanţilor politici ai regimului totalitar comunist sau asupra unui număr suficient de mare de persoane care să fie în măsură să conducă la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 358 C. pen. din anul 1969, cu privire la situaţia premisă şi subiectul activ.
În cauza au fost audiaţi şi martorii D., E. şi F., arestaţi chiar de organele de securitate pentru comiterea unor infracţiuni de competenta acestei structuri, pentru tipărirea unui ziar clandestin, răspândirea de manifeste prin care populaţia era chemată la o demonstraţie împotriva conducătorului statului, respectiv transmiterea de informaţii ce vizau încălcarea drepturilor omului, care însă nu au fost supuşi aceluiaşi regim ca şi victima G..
Împrejurarea că victima G., în timp ce era arestată preventiv pentru comiterea unor infracţiuni de drept comun, era anchetată în continuare neoficial de organele de securitate, cel mai probabil, pentru a furniza informaţii cu privire la persoanele menţionate în jurnalul său, nu este în măsură să justifice, în contextul celor arătate, reţinerea calităţii sale de disident politic.
Curtea apreciază că acţiunile excesive, particulare, conjugate, ale mai multor persoane care au încălcat legea, dintre care trei au fost condamnate definitiv, au condus la acest rezultat regretabil, respectiv decesul victimei G. ."
Referitor la situaţia factuală reţinută în apel şi mijloacele de probă avute în vedere, pasajele relevante din decizia penală nr. 238/A/27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală atestă următoarele:
"...Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că nu este îndeplinită situaţia premisă, aceea a existenţei unui conflict (adversităţi) între organele statului, pe de o parte, şi populaţia civilă sau o colectivitate, pe de altă parte, în cadrul căruia să se recurgă la supunerea acestora la tratamente neomenoase, tortură, mutilare sau exterminare, aşa cum se prevede în textul incriminator.
Este adevărat, aşa cum susţin apelantele părţi civile şi parchetul, că un inculpat poate fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase şi în situaţia în care acţiunea ce constituie elementul material al acesteia se îndreaptă împotriva unei singure persoane căzute sub puterea adversarului ("oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului"), însă este absolut necesar ca acţiunea inculpatului să se înglobeze într-o acţiune mai amplă, sistematică, în care şi alte persoane comit astfel de acte împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relaţii de adversitate. Altfel, acţiunea singulară a inculpatului de a comite, din diverse motive, acte care ar putea intra şi în conţinutul constitutiv al infracţiunii de tratamente neomenoase asupra unei persoane sau chiar asupra a două sau mai multor persoane, nu poate îmbrăca decât haina juridică a infracţiunilor contra persoanei (omor, vătămare corporală, lovire etc.) sau a celor contra înfăptuirii justiţiei (supunerea la rele tratamente, tortura) ori a altor infracţiuni de drept comun, nicidecum a celor contra umanităţii (...).
În argumentarea existenţei situaţiei premise, procurorul a făcut trimitere la situaţia istorico-politică din perioada 1948-1964 şi a invocat mai multe acte normative din aceeaşi perioadă, precum şi practică judiciară, respectiv decizia nr. 51/A din 10 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2014 şi decizia nr. 102/A din 29 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2014.
Totodată, şi apelantele părţi civile au invocat, în acelaşi scop, decizia nr. 2579/2009 din data de 7 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.
Analizând jurisprudenţa invocată de parchet şi apelantele părţi civile, Înalta Curte constată că aceasta nu este relevantă pentru cauza dedusă judecăţii, având în vedere perioada în care s-a reţinut că au fost comise faptele supuse analizei în acele cauze (1948-1963), dar şi conţinutul acestor fapte(...).
Însă, spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, reţinute şi în hotărârile anterior menţionate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracţiunii analizate şi care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate în detenţie în acest tip de infracţiune.
Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de securitate ar avea un caracter sistematic şi s-ar exercita prin controlul informativ al "întregii populaţii active" (şi prin aceasta s-ar face dovada situaţiei premisă cerută de textul incriminator) dat fiind numărul cetăţenilor români supravegheaţi sau urmăriţi de securitate în anii 1974-1989 nu poate fi reţinută de Înalta Curte(...).
Dincolo de inadvertenţa dintre cele două fraze consecutive (în prima frază se susţine înmulţirea categoriei de persoane urmărite după 1965, iar în fraza următoare, făcând trimitere la statistică, se reţine o scădere a numărului de urmăriţi în aceeaşi perioadă), Înalta Curte reţine, pe de o parte, aşa cum s-a expus şi anterior, că măsurile de supraveghere informativă au caracter eminamente secret, situaţie în care nu se poate susţine cu temei că acestea ar putea conduce la concluzia existenţei unui conflict, a unei adversităţi între organele statului (securitate) şi populaţie sau parte din aceasta, aşa cum cere textul incriminator(...).
Totodată, prin rechizitoriu se susţine, în privinţa metodelor utilizate de securitate în acţiunile represive, că tortura a fost principala metodă ilegală de anchetă, dar şi folosirea bătăii şi a subalimentaţiei prelungite, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea etc., însă nu s-a indicat nicio probă din care să rezulte folosirea acestor metode la nivelul anului 1985 şi, ceea ce este mai important, nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intenţia sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului.
În cadrul cercetării judecătoreşti în apel, a fost încuviinţată, la solicitarea apelantelor părţi civile, şi administrată proba cu martorii XX., YY., ZZ., E. şi D., în dovedirea situaţiei premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase (...).
În cadrul concluziilor scrise, apelanţii părţi civile B., A. şi AAA., în susţinerea existenţei situaţiei premise (raportul de adversitate între organele statului şi societatea civilă), invocă mai multe mărturii ale unor persoane care au fost implicate în evenimente care au condus la interacţiuni cu organele statului, unele anterioare anului 1980, câteva în perioada 1980-1986, iar cele mai multe din perioada 1987 (după evenimentele de la Braşov) şi până în 1989, mărturii redate în diverse lucrări publicate.
Cu privire la aceste mărturii, Înalta Curte nu contestă valoarea istorică a acestora, însă nu poate reţine valoarea probatorie în procesul penal care să stea la baza acuzaţiei ce vizează o infracţiune deosebit de gravă, cum este infracţiunea de tratamente inumane, atât timp cât aceste mărturii sunt extrajudiciare, au fost făcute în afara procesului penal, fără respectarea rigorilor care caracterizează administrarea de probe în procesul penal (depunerea jurământului de către martor, respectarea principiilor publicităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii) şi fără ca inculpaţilor să li se respecte dreptul la apărare prin audierea nemijlocită şi adresarea de întrebări cu privire la împrejurările declarate.
Deopotrivă, argumentele expuse anterior cu privire la declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit în faza apelului sunt valabile şi cu privire la mărturiile despre evenimente petrecute cu mult înainte ori cu mult după anul 1985, situaţie în care, nici din această perspectivă, aceste mărturii nu pot fi reţinute la stabilirea situaţiei premise a infracţiunii deduse judecăţii.
Nici înscrisurile la care s-a făcut trimitere nu susţin existenţa unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, care să intre sub incidenţa dispoziţiilor art. 358 din C. pen.
Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced).
Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase.
(...)
În acest context, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că victima G. nu a fost un opozant al regimului comunist şi nu s-a aflat în relaţii de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale şi dezacordul faţă de politica şi conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoştinţa publicului larg pe vreo altă cale şi nu au produs vreo consecinţă în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei şi concepţii ostile ori de a instiga la acţiuni împotriva orânduirii socialiste).
Astfel, victima nu şi-a manifestat public dezacordul faţă de politica şi conducerea de stat şi partid, astfel încât să devină o persoană periculoasă pentru securitatea statului, din cauza posibilităţii de influenţare a opiniei publice şi de instigare a populaţiei împotriva conducerii de stat şi partid.
Opiniile şi nemulţumirile sale au fost exprimate fie în jurnalul său intim, dar nu a fost făcut public, fie prin materialele transmise la postul de radio "BBB." (aşa cum a rezultat din declaraţiile victimei), dar nu a fost menţionat numele său, fie prin păreri exprimate la locul de muncă, dar care nu au fost în măsură să atragă atenţia organelor de securitate, fiind arestat şi deţinut pentru infracţiuni de drept comun (infracţiunea de operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine).
De altfel, la acel moment, ca şi victima G., existau numeroşi cetăţeni români care, într-un cerc restrâns, îşi manifestau dezacordul cu privire la regimul comunist şi conducerea statului, fără, însă, a manifesta o atitudine critică în prezenţa unui public larg de natură să influenţeze sau să instige populaţia împotriva conducerii de stat şi partid.
Or, persoana aflată în conflict sau în relaţii de adversitate cu organele statului comunist este acea persoană care avea opinii opuse celor ale regimului comunist totalitar şi care a avut şi îndrăzneala de a le exprima public, deschis, punându-se astfel în opoziţie faţă de puterea comunistă, iar "persoana căzută sub puterea adversarului" este persoana aflată în opoziţie faţă de puterea comunistă, care este arestată sau cercetată de organele statului tocmai pentru aceste opinii. Sub acest aspect, martorul CCC. a precizat în declaraţia dată în faţa instanţei de apel că "Numărul opozanţilor deschişi, cu asumare a riscurilor, care au iniţiat sau desfăşurat activităţi contestatare la adresa regimului a fost unul mic. D-nul x, prin jurnalul care nu a fost dat publicităţii, putem considera că a fost opozant de for intim, interior. În ce priveşte articolele trimise la BBB. pot fi considerate ca acte de opoziţie, dar neasumate public. Când ne referim la opozanţi ai regimului, ne referim la cei care au săvârşit acte publice grave, asumându-şi riscuri. Din acest punct de vedere G. nu e considerat opozant deschis."
Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că victima G. este o "persoana căzută sub puterea adversarului" atât timp cât opiniile sale despre regimul comunist şi conducerea de stat şi de partid nu au fost făcute publice, iar arestarea sa nu a fost dispusă de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim (aşa cum s-a reţinut anterior, victima a fost cercetată în stare de libertate pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 din C. pen.), ci pentru o infracţiune de drept comun, respectiv operaţiuni interzise cu mijloace de plată străine, infracţiune recunoscută de victimă, în condiţiile în care, la percheziţia domiciliară, au fost găsite la domiciliul său mijloace de plată străine, care erau interzise la deţinere ".
Sintetizând, din analiza probatoriului ce a stat la baza situaţiei de fapt reţinute rezultă că la soluţionarea cauzei nu a fost dovedită existenţa unor fapte probatorii din care să rezulte, pe de o parte, faptul că după anul 1965 s-ar fi perpetuat politica statală represivă faţă ce oponenţii regimului comunist, iar, pe de altă parte, că tratamentele la care a fost supus în detenţie şi care au condus la decesul victimei G. se subsumează unei practici de punere în aplicare a acestei politici statale, precum nici că faptele pentru care a fost cercetat ar fi fost considerate manifestări ostile la adresa regimului care să îi confere statut de oponent.
Concluzia în sensul că nu se poate considera că la nivelul anului 1985 "exista o intenţie clară de exterminare sistematică" a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracţiunii analizate şi care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate în detenţie în acest tip de infracţiune, s-a fundamentat pe declaraţiile date de martorii XX., YY., ZZ., E. şi D., declaraţii considerate nerelevante şi insuficiente întrucât, fie se referă la alte perioade, fie sunt singulare.
Cât priveşte celelalte înscrisuri depuse de apelanţii B., A. şi AAA., acestea au fost înlăturate, instanţa de apel apreciind că nu au valoare probatorie.
Relevant din punct de vedere al faptelor şi împrejurărilor care au fost cunoscute de instanţă şi, prin urmare, au stat la baza acestei constatări, este faptul că în procedura de cameră preliminară, prin încheierea din data de 19.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a admis, în parte, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţi, a constatat neregularitatea rechizitoriului sub aspectul modului de descriere a faptelor şi a dispus ca procurorul să precizeze, printre altele, toate elementele necesare configurării neechivoce a situaţiei premisă, caracterul atacului (sistematic sau/şi generalizat) şi probele care furnizează datele factuale pe baza cărora a fost reţinută existenţa situaţiei premisă.
Procedând la remedierea aspectelor de neregularitate ale rechizitoriului nr. x din data de 29.07.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare a afirmat că inculpaţii au pus în aplicare politica statului comunist de reprimare a oricărei forme de disidenţă şi de opoziţie la "idealurile comuniste" în ceea ce priveşte pe inginerul G., detaliind în concret tratamentul la care a fost supus acesta pe parcursul detenţiei şi probele din care rezultă exclusiv acest din urmă aspect.
Din lecturarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că în cursul urmăririi penale, cât şi ulterior, până la rămânerea definitivă a hotărârii, adevărul istoric cu privire la represiunea exercitată sistematic şi generalizat împotriva oricărei persoane considerată ca având "manifestări duşmănoase" la adresa regimului sau a conducerii statului în România după 1964 a fost invocat exclusiv sub forma unor argumente logico-juridice expuse de parchet şi de părţile civile. Cât priveşte probatoriul, instanţele au procedat la audierea a cinci martori pe situaţii punctuale în care aceştia ar fi fost implicaţi, fiind înlăturat materialul documentar depus considerat necorespunzător unor mijloace de probă valide în procesul penal.
Se observă, ca atare, că faptele şi împrejurările invocate au fost doar în parte evocate în cursul soluţionării cauzei şi că, în orice caz, situaţia politică şi socială care să releve amploarea represiunii, modalitatea concretă în care se realiza, cât şi persoanele ce intrau în sfera celor supuşi unor astfel de tratamente nu au fost reţinute, pe de o parte, pentru că nu figurau în materialul probator al dosarului, iar, pe de altă parte, cunoaşterea acestora nefiind posibilă din lipsa unor mijloace de probă corespunzătoare.
Înalta Curte reţine că faptele şi împrejurările relevate sub aspectul existenţei ipotezei premise a infracţiunii de crimă împotriva umanităţii ce a făcut obiectul judecăţii, respectiv caracterul constant al represiunii, politicile opresive exercitate faţă de oponenţii regimului comunist, faţă de orice manifestare considerată un pericol la adresa stabilităţii sale şi camuflarea acestora în diferite modalităţi, se circumscriu unui adevăr istoric.
Acest adevăr istoric, constituie, de principiu, o chestiune prealabilă în sensul art. 52 din C. proc. pen. antamând aspecte de natură extrapenală de a căror soluţionare depinde rezolvarea fondului cauzei penale, în sensul rezolvării raportului juridic de conflict, adică a acţiunii penale. Constatarea situaţiei factuale privind politicile represive ale regimului totalitarist comunist au un pronunţat caracter ştiinţific şi, prin urmare, în lipsa afirmării şi asumării caracterului notoriu de către organele judiciare, soluţionarea efectivă a acestei probleme extrapenale implica în mod necesar o atestare avizată din partea instituţiilor abilitate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din C. proc. pen. "Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare".
Aşadar, chestiunea prealabilă reprezintă un aspect de precădere procesuală, care trebuie să premeargă rezolvării altor chestiuni care privesc fondul cauzei, principiul general, aplicabil în acest caz, este că instanţa care judecă aspectul principal rezolvă şi chestiunile prealabile potrivit regulii conform căreia judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei, cu menţiunea expresă că instanţa nu are competenţa de a soluţiona chestiunile prealabile care excedează competenţei organelor judiciare, ca o consecinţă a separaţiei puterilor în stat.
Or, crimele împotriva umanităţii au ca situaţie premisă stări de fapt ce constituie prin ele însele adevăruri istorice a căror stabilire revine în mod necesar specialiştilor în domeniu, chestiunea fiind imposibil de clarificat pe baza unor mijloace de probă oarecare, aşa cum a arătat şi prima instanţă atunci când a considerat că deşi unele întâmplări relevante au fost cunoscute şi analizate explicit în hotărârile a căror revizuire se cere, referirea la toate evenimentele relevante pentru lămurirea aspectelor esenţiale este imposibil de realizat în cadrul unei hotărâri judecătoreşti.
Dată fiind această limitare, se constată că în lipsa unor mijloace de probă corespunzătoare, soluţia de achitare a fost pronunţată fără ca pentru această chestiune prealabilă extrapenală să fi existat la dosar statuarea unei instituţii abilitate.
Cu privire la această din urmă chestiune, Înalta Curte constată că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2009, cu rol în analiza din punct de vedere ştiinţific a regimului comunist şi a consecinţelor sale, având ca scop consacrat legal în art. 2 din H.G. nr. 1372/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instituţiei, următoarele:
"a) administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia, în directă colaborare cu celelalte instituţii ale statului, în spiritul valorilor constituţionale ale democraţiei, statului de drept şi pluralismului;
b) sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze, la nivel public, naţional şi internaţional, memoria perioadei comuniste din istoria României şi de încurajare a dezvoltării unei culturi a libertăţii, democraţiei şi a statului de drept, prin omagierea victimelor dictaturii comuniste din România şi analiza mecanismelor statului totalitar;
c) dezvoltarea şi încurajarea cercetării ştiinţifice şi studiul avansat în domeniul istoriei comunismului, prin metode critice şi comparative şi în concordanţă cu standardele internaţionale;
(...)
e) investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii."
Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ "În vederea îndeplinirii misiunii sale de administrare a memoriei regimului comunist din România, Institutul sprijină desfăşurarea următoarelor activităţi:
(...)
b^1) realizarea de studii, analize, cercetări, proiecte şi programe în exercitarea atribuţiilor instituţionale, în parteneriat cu instituţii publice, organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale, precum şi cu persoane fizice din ţară şi din străinătate."
Ca atare, contrar celor statuate de prima instanţă, materialul întocmit de această instituţie, nu constituie o simplă sinteză a unor documente oficiale, materiale întocmite de organizaţii naţionale şi internaţionale cu activitate în domeniul drepturilor omului, studii de specialitate, cărţi, filme documentare, hotărâri judecătoreşti etc., ci o statuare asupra chestiunii prealabile de natură istorică de către instituţia guvernamentală abilitată, opinia cercetătorilor specialişti fiind subsumată mijloacelor de probă reglementate de art. 172 alin. (7) din C. proc. pen., respectiv "În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora."
Astfel, solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de acordare de sprijin ştiinţific de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc pentru a documenta funcţionarea aparatului de represiune în perioada de referinţă nu reprezintă o prelungire a probaţiunii sau o suplimentare a argumentelor anterioare, ci o statuare ştiinţifică şi documentată asupra unei chestiuni prealabile care nu a fost rezolvată şi, ca atare, nici cunoscută de instanţe, împrejurările de fapt de natură istorică fiind imposibil de probat altfel, în contextul în care instanţele nu au achiesat la argumentul notorietăţii. De altfel, prelungirea probaţiunii ca impediment de admisibilitate a revizuirii nu poate viza decât o condiţie de tipicitate intrinsecă infracţiunii cercetate, iar nu o situaţie de fapt extrinsecă, un context socio-politic a cărui realitate nu poate fi stabilită şi nici contestată pe calea unei unice hotărâri judecătoreşti, întrucât s-ar ajunge la situaţia absurdă a existenţei concomitente a mai multor adevăruri privind aceeaşi situaţie contextuală istorică. Situaţia premisă presupune preexistenţa unei anumite realităţi pe care trebuie să se grefeze săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală, condiţie preexistentă de care depinde caracterul penal al faptei, dar care se situează în afara conţinutului constitutiv ce constituie obiectul probaţiunii propriu-zise pentru stabilirea adevărului judiciar.
Nu suntem nici în ipoteza unei reexaminări a argumentelor sau probelor deja prezentate întrucât reexaminarea presupune ca instanţele să fi fost abilitate a stabili relevanţa acestora din punct de vedere al adevărului istoric, ceea ce nu este cazul, astfel cum se menţionează chiar în considerentele deciziei din apel amintite.
În considerarea naturii extrapenale a acestei chestiuni care influenţează fondul cauzei penale, antamând existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, respectiv situaţia premisă, sunt incidente şi dispoziţiile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. care consacră autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 102/2021. Această din urmă decizie a instanţei de contencios constituţional presupune, per se, respectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, în considerarea principiului securităţii raporturilor juridice. Or, în acest context sunt relevante hotărârile judecătoreşti evocate de apelanţi în susţinerea aceloraşi chestiuni privind regimul totalitar din România în perioada 1964-1989 şi a particularităţilor sistemului represiv în intervalul relevant.
Având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, posibilitatea instanţei penale de a statua diferit asupra unor aspecte soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe ar transforma instanţa penală într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii, argumentele prezentate de părţile civile subsumându-se cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., iar nu celui prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen.
Odată stabilit că faptele şi împrejurările evocate de apelanţi ca fiind dovedite de opinia cercetătorilor specialişti din cadrul IICCMER nu au fost cunoscute de instanţă, atestarea probatorie a acestora nefiind realizată corespunzător, se constată că acestea sunt dublate de faptele şi împrejurările care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care privesc situaţia particulară a victimei G., în dovedirea cărora au fost ataşate documentele oficiale transmise de către CNSAS.
În legătură cu acestea, în mod eronat prima instanţă a reţinut că faptele probatorii ar fi fost descoperite anterior pronunţării. Astfel, aşa cum am arătat în precedent, caracterul de noutate trebuie raportat în mod necesar la instanţă, preexistenţei mijloacelor de probă, în contextul în care probele nu au fost administrate, neputându-i fi atribuită o astfel de semnificaţie. Dincolo de faptul că CNSAS nu procedase încă la inventarierea şi studierea documentelor înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, chiar dacă se afla în posesia acestora, nu există probe că procurorul sau părţile civile cunoşteau existenţa lor şi, chiar dacă ar fi cunoscut, nu li se poate imputa faptul că nu au adus la cunoştinţa instanţei faptele probatorii noi, argumentele primei instanţe fiind eronate.
De altfel, în condiţiile în care Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este, potrivit O.U.G. nr. 24/2008 instituţia abilitată să preia documente din arhivele Securităţii (art. 24 şi art. 31), să dea publicităţii documente cu privire la cazurile neelucidate de decese care s-au produs în legătură cu activitatea Securităţii şi să sesizeze organele de cercetare penală (art. 14 lit. g) din actul normativ), precum şi să pună la dispoziţia cercetătorilor acreditaţi documente şi informaţii cu privire la metodele şi activităţile Securităţii, în scopul stabilirii adevărului istoric asupra perioadei dictaturii comuniste (art. 24 lit. f) şi art. 28 din actul normativ), faptele probatorii conţinute de documentele transmise în format electronic la 23 şi 24 februarie 2022 şi 06 septembrie 2023 nu puteau să fi fost cunoscute la soluţionarea cauzei, proba fiind, în concret, imposibil de administrat în condiţiile în care datele tehnice au fost analizate ulterior inventarierii şi transmise organelor judiciare abia la datele de 19 septembrie şi 26 octombrie 2023, dată în raport cu care cererile de revizuire au fost formulate în termenul stipulat de art. 457 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen.
Sintetizând, Înalta Curte constată că elementele factuale invocate în revizuire şi menţionate în cele ce preced, constituie fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei fapt ce a avut ca rezultat ignorarea acestor împrejurări sau orice alte situaţii cu aptitudini probatorii care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi fost de natură să schimbe soluţia dată, în raport cu considerentele expuse de instanţe, astfel:
Cât priveşte situaţia premisă se reţine că, deşi politica statului comunist de reprimare a oricărei forme de disidenţă şi de opoziţie la "idealurile comuniste", a fost afirmată de o manieră generală atât de parchet, cât şi de părţile civile, aceasta a rămas o simplă afirmaţie, argumentată în principal de notorietatea unor evenimente sau situaţii concrete.
În legătură cu această chestiune se constată că situaţiile şi împrejurările factuale menţionate în cererile de revizuire nu au fost invocate şi nici nu au rezultat din materialul probator limitat existent la dosar, respectiv modalitatea de disimulare a represiunii în perioada relevantă şi suprimarea sistematică a oricărei forme de manifestare considerată potrivnică regimului. Astfel, situaţia premisă constituie un context factual istorico-politic ce se circumscrie unei chestiuni prealabile a cărei stabilire, prin natura ei, necesită expertiza cercetătorilor din cadrul instituţiilor publice abilitate cu studierea regimului comunist, or, un astfel de studiu nu exista la dosar la momentul soluţionării cauzei, instanţa rezumându-se la evaluarea probei testimoniale cu cei cinci martori, unica administrată în acest scop. Reiterăm că, chiar dacă la dosar au fost depuse o parte din documentele relevante, instanţa de apel nu a ţinut cont de acestea tocmai în considerarea faptului că analizarea lor excedează competenţelor organelor judiciare.
Referitor la chestiunile punctuale privind identificarea victimei ca fiind o persoană căzută sub puterea adversarului, se constată că împrejurările privind considerarea victimei G. de către Securitate ca un oponent al regimului şi intenţia de ocultare a măsurilor represive faţă de acesta, cât şi tratamentul concret la care au fost supuse persoane aflate în situaţii similare urmare a redactării unor înscrisuri cu caracter duşmănos, fie nu au fost invocate, fie nu au rezultat din materialul probator existent la dosar, documentele relevante predate către CNSAS nefiind inventariate şi analizate decât după rămânerea definitivă a hotărârii a cărei revizuire se cere, astfel că administrarea probelor respective nici nu a fost posibilă la momentul soluţionării cauzei.
Evaluând incidenţa impedimentului prevăzut de art. 457 alin. (4) din C. proc. pen. potrivit căruia "Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal", Înalta Curte constată, în principal, că ipoteza premisă a condiţiei este aceea a intervenirii unei cauze dintre cele prevăzute de art. 16 din C. proc. pen. între momentul rămânerii definitive şi momentul formulării cererii de revizuire, astfel încât aceasta nu se verifică în raport cu inculpatul H., decedat în cursul judecăţii în primă instanţă. În al doilea rând, dat fiind că soluţia de achitare a fost pronunţată şi faţă de acest inculpat pentru aceleaşi considerente ca şi faţă de ceilalţi inculpaţi, soluţia în calea de atac a revizuirii se impune a fi una unitară, altfel, însăşi finalitatea acesteia de a înlătura o eventuală eroare judiciară nu ar putea fi realizată, mai mult, ar putea chiar constitui un nou motiv de revizuire -art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, constatând întemeiate criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de părţile civile A. şi B., Înalta Curte va admite apelurile declarate şi va desfiinţa sentinţa penală nr. 92/F din data de 09 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi, rejudecând, va admite în principiu cererile de revizuire şi va trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti în vederea rejudecării în condiţiile art. 461 din C. proc. pen., cu luarea în considerare a probatoriului în baza căruia au fost formulate cererile de revizuire, inclusiv în privinţa aspectelor calificate ca reprezentând o chestiune prealabilă.
Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apel vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de părţile civile A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 92/F din data de 09 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Desfiinţează sentinţa penală apelată şi rejudecând:
În temeiul art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., admite în principiu cererile de revizuire formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de părţile civile A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 196/F/17.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 238/A/27.07.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti în vederea rejudecării cauzei în condiţiile art. 461 din C. proc. pen.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în primă instanţă şi în apel rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat H., în cuantum de 720 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2024.