Şedinţa publică din data de 04 februarie 2025
Deliberând asupra cauzei de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2/F din data de 10 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 99 alin. (2) lit. c) Legea nr. 302/2004 republicată, s-a respins cererea de executare a mandatului european de arestare emis la data de 9.09.2024 de autorităţile din Spania, în baza hotărârii judecătoreşti de condamnare definitive şi executorii nr. 105 pronunţate la data de 30.04.2021 de Tribunalul Provincial, secţia 1, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curţii provinciale din Cantabria, pe numele persoanei solicitate A..
În baza art. 166 alin. (6) lit. a) şi art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, a recunoscut pe cale incidentală hotărârea de condamnare nr. 105 pronunţată la data de 30.04.2021 de Tribunalul Provincial, secţia 1, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curţii provinciale din Cantabria prin care a fost condamnată A., la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de escrocherie, prevăzută de art. 248, 249 y 250 (40 y 50) y 250.2 C. pen. spaniol şi în legislaţia penală română în infracţiunea prev. şi ped. de art. 244 C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. rap.la 256/1 C. pen. (înşelăciune în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave), constând în aceea că "În 2015, l-a întâlnit pe B. într-un bordel unde aceasta lucra şi, prefăcându-se că este într-o relaţie afectivă cu el, pentru a obţine bani, aceasta a pretins că trece prin greutăţi (prefăcându-se că trece prin probleme familiale grave sau afecţiuni grave chirurgicale), motiv pentru care victima sa i-a dat bani, în mod repetat, până la suma de 922.000 euro, aceasta din urmă vânzându-şi averea şi solicitând împrumuturi pentru a acoperi aceste costuri. Atunci când A. s-a convins că nu mai poate obţine bani de la victimă, a întrerupt relaţia cu acesta şi a dispărut din locul ei obişnuit de domiciliu".
A dispus executarea pedepsei de 6 ani închisoare în România, iar în baza art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei.
A dedus din pedeapsa de 6 ani închisoare perioada reţinerii, a arestării provizorii şi a arestării în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare în vederea predării privind persoana solicitată A. de la data de 26 noiembrie 2024 până la zi.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Piteşti a reţinut în conformitate cu dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent. În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109.
În cauză, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile menţionate la art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, respectiv mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării pedepsei de 6 ani închisoare aplicate prin hotărârea de condamnare nr. 105 pronunţată la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curţii provinciale din Cantabria, persoana solicitată este cetăţean român şi a declarat că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent.
În acest sens, Curtea a reţinut că acest motiv de refuz reglementat de art. 4 pct. 6 din Decizia - cadru 2002/584/JAI urmăreşte obiectivul de a creşte şansele de reinserţie socială a persoanei solicitate după executarea pedepsei. În concluziile sale Avocatul General în Cauza Lopes Da Silva argumenta că principiul recunoaşterii reciproce nu are caracter absolut, iar instituirea unui astfel de motiv de refuz constituie o exprimare clară a voinţei legiuitorului UE de a lăsa autorităţilor judiciare competente, dacă este cazul, posibilitatea de a realiza o conciliere cu respectivul principiu atunci când se află în prezenţa unei mize cum este cea a reuşitei reinserţiei sociale a persoanei condamnate. În lumina acestor considerente, instanţa apreciază că executarea pedepsei în ţară, unde se află concubinul şi familia sa, poate facilita reintegrarea în comunitate a acesteia.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 99 alin. (3) raportat la art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, Curtea a analizat pe cale incidentală condiţiile pentru recunoaşterea sentinţei nr. 105 pronunţată la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curţii provinciale din Cantabria, prin care a fost condamnată A. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
Curtea a observat că, în cuprinsul sentinţei, ca temei al condamnării se reţine că persoana condamnată a comis infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată, prevăzută de art. 248, 249 y 250 (40 y 50) y 250.2 C. pen. spaniol şi în legislaţia penală română în infracţiunea prev. şi ped. de art. 244 C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. rap.la 256/1 C. pen. (înşelăciune în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave).
Curtea a constatat că potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 2561 C. pen., dacă fapta prevăzută la art. 244 C. pen. a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (de la 9 luni la 4 ani şi 6 luni), iar potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 36 alin. (1) C. pen. infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, astfel încât limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare este de 7 ani şi 6 luni.
În acest sens, Curtea a reţinut că, din conţinutul hotărârii de condamnare, rezultă că la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere ansamblul circumstanţelor agravante incidente, pedeapsa de 6 ani închisoare fiind justificată în baza următoarelor aspecte: cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracţiunii, reiterarea acţiunilor de înşelăciune pe parcursul unei lungi perioade de timp, modalitatea de săvârşire a faptei, respectiv pretinderea unei prietenii intime, făcând victima să creadă că este vorba de o relaţie specială de încredere.
Prin urmare, Curtea a observat că, pe lângă modalitatea de săvârşire a faptei, la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere cuantumul foarte ridicat al sumei ce a făcut obiectul infracţiunii precum şi caracterul continuat al infracţiunii, săvârşirea de acte materiale pe parcursul unei lungi perioade de timp, circumstanţe ce atrag, conform legii penale române, incidenţa dispoziţiilor prevăzute de art. 2561 C. pen. şi ale art. 36 alin. (1) C. pen.
Pe cale de consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, Curtea a constatat că limita maximă admisă de C. pen. român pentru infracţiuni similare este de 7 ani şi 6 luni închisoare, iar pedeapsa aplicată acesteia din urmă prin hotărârea de condamnare este inferioară acestei limite maxime, astfel încât nu se impune aplicarea în cauză a dispoziţiilor prevăzute de art. 141 alin. (6) lit. b) pct. i sau pct. ii cu privire la adaptarea sau stabilirea şi aplicarea pedepsei
În ce priveşte solicitările formulate de persoana solicitată, prin apărător, cu privire la adaptarea pedepsei la care a fost condamnată persoana solicitată prin hotărârea nr. 105 pronunţată la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curţii provinciale din Cantabria în sensul de a se face aplicarea dispoziţiilor legale prevăzute în cazul procedurii recunoaşterii învinuirii constând în reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, respectiv de a se constata împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale a persoanei solicitate, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate.
Astfel, în cadrul verificărilor ce se impun a fi făcute din perspectiva recunoaşterii şi executării pedepsei aplicate de instanţa străină se examinează incidenţa în cauză a dispoziţiilor privind motivele de nerecunoaştere şi neexecutare, iar în cazul în care nu există niciun astfel de motiv, se face aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 141 alin. (6) din acelaşi act normativ.
Aşa cum s-a reţinut şi anterior, natura şi durata pedepsei aplicate de instanţa din Spania corespund cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare, situaţia în raport de care nu se impune adaptarea pedepsei privative de libertate aplicate de instanţa străină şi nici stabilirea şi aplicarea unei alte pedepse pentru infracţiunea săvârşită de persoana solicitată.
De asemenea, Curtea a evidenţiat că instanţa naţională nu poate micşora pedeapsa aplicată de către instanţa străină de condamnare ca urmare a aplicării dispoziţiilor legii procesuale române privind procedura simplificată, cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, întrucât aceasta ar echivala cu o ingerinţă adusă judecăţii efectuată de autoritatea judecătorească străină.
În consecinţă, solicitarea persoanei condamnate de a face aplicarea legii penale mai favorabile ca urmare a recunoaşterii faptei nu poate fi primită întrucât atribuţia de adaptare a pedepsei sub aspectul cuantumului ei, recunoscută de legea specială instanţelor naţionale, se limitează exclusiv la reducerea acesteia până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiunea similară.
De asemenea, a apreciat neîntemeiată şi solicitarea privind constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale a persoanei solicitate având în vedere că acţiunea penală s-a stins prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare definitive, nemaiputând fi incidentă vreo cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale, cum este cea a prescripţiei răspunderii penale.
Curtea a reţinut că faţă de împrejurarea că în cauză nu se identifică niciunul dintre motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004, ţinând seama de toate considerentele precizate anterior, de faptul că persoana solicitată are doi copii în România, este caracterizată cu un comportament bun în comunitate, astfel încât executarea în România a pedepsei privative de libertate serveşte la reinserţia socială a acesteia, Curtea a dispus recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii de condamnare nr. 105 pronunţate la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curţii provinciale din Cantabria, în vederea executării în România a pedepsei de 6 ani închisoare, fără a se dispune în acelaşi sens şi cu privire la amenda aplicată prin aceeaşi hotărâre, întrucât după cum reiese expres din Titlul VI şi art. 153 din Legea nr. 302/2004, în această procedură se recunosc numai pedepsele sau măsurile privative de libertate.
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal persoana solicitată a formulat contestaţie, solicitând în esenţă admiterea acesteia, şi pe cale de consecinţă respingerea cererii privind executarea mandatului european de arestare emis la 09 septembrie 2024 de către autorităţile judiciare din Spania, respectiv de Tribunalul Provincial din Cantabrie - Secţiunea I.
Sub un prim aspect a arătat că limitele normei de incriminare corespondente în C. pen. român sunt mai mici în raport cu cele din legislaţia spaniolă, fiind astfel incidente normele naţionale privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Astfel, a apreciat că în mod greşit Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 166 alin. (6) lit. a) Legea nr. 302/2004, în loc de art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004 "în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare, adaptează, prin sentinţă, pedeapsa aplicată de instanţa statului emitent, potrivit alin. (8) şi (9)."
În opinia contestatoarei, pedeapsa de 6 ani aplicată excede limitelor maxime prevăzute de legea penală naţională pentru infracţiunea comisă.
În raport de modul de comitere a faptei, astfel cum a fost expus în hotărârea de condamnare a autorităţilor spaniole, rezultă fără echivoc faptul că aceasta se încadrează ipotezei de incriminare prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) raportat la dispoziţiile art. 2561 C. pen.
A solicitat ca în privinţa adaptării pedepsei cu ocazia recunoaşterii hotărârii penale străine, să se aibă în vedere că pedeapsa de 6 ani închisoare nu reprezintă maximul prevăzut de legislaţia spaniolă, iar la calculul cuantumului maxim al pedepsei prevăzut de legislaţia penală naţională, nu poate fi cumulat şi sporul pentru infracţiunea continuată. Acest spor are un caracter facultativ şi nu obligatoriu, o interpretare contrară ar echivala cu o adăugare la lege, aspect nepermis de principiile de drept.
Sub un al doilea aspect, a apreciat că fapta, astfel cum a fost reţinută, nu are corespondent în infracţiunea de înşelăciune, ci în cerşetorie şi prostituţie, infracţiuni dezincriminate în legislaţia română.
Un alt aspect invocat vizează incidenţa prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 154 C. pen., având în vedere că au trecut aproximativ 9 ani de la data săvârşirii faptei.
Aşadar, în opinia sa, sunt aplicabile dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, care constituie motiv de refuz al punerii în executare a mandatului.
Analizând apelul formulat de persoana condamnată, atât potrivit susţinerilor apărătorului, cât şi în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor de la dosar, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:
În cauză, predarea şi arestarea persoanei solicitate se întemeiază pe existenţa mandatului european de arestare emis la data de 9.09.2024 de către autorităţile judiciare competente din Spania, persoana solicitată fiind condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani închisoare prin Hotărârea Tribunalului Provincial, secţia 1 nr. 105 pronunţată la data de 30.04.2021, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curţii provinciale din Cantabria, pentru săvârşirea infracţiunii de escrocherie, prevăzută de art. 248, 249 y 250 (40 y 50) y 250.2 C. pen. spaniol şi în legislaţia penală română în infracţiunea prev. şi ped. de art. 244 C. pen., raportat la art. 2561 C. pen. (înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave).
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 84 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că, învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra solicitării după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia şi situaţiile ce se constituie în motive de refuz la predare.
În consecinţă, în această procedură, instanţei îi incumbă obligaţia verificării motivelor de refuz la predare invocate de persoana solicitată, la evaluarea acestora, ca şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, urmând a fi avute în vedere toate împrejurările cauzei, astfel cum impun dispoziţiile art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Evaluând hotărârea atacată prin prisma consideraţiilor teoretice anterior menţionate, Înalta Curte constată că, prima instanţă respectând rigorile legii, a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condiţiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare analizând condiţiile prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare spaniole faţă de persoana solicitată.
Astfel, instanţa de fond a respins cererea de executare a mandatului european de arestare, reţinând incidenţa motivului opţional de refuz al executării mandatului prevăzut de art. art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care vizează situaţia persoanei solicitate, cetăţean român sau care trăieşte în România, are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi care refuză să execute pedeapsa în statul de condamnare. A dispus recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii de condamnare nr. 105 pronunţată la data de 30.04.2021 de Tribunalul Provincial, secţia 1, definitivă prin Decizia executorie 30/2023 a Curţii provinciale din Cantabria prin care a fost condamnată A., în condiţiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În aceste coordonate, procedând la analiza motivelor contestaţiei formulate de către persoana solicitată, Înalta Curte reţine că în esenţă, criticile aduse sentinţei penale atacate vizează următoarele aspecte:
- greşita reţinere a infracţiunii corespondente în legislaţia română, respectiv infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în loc de cerşetorie şi prostituţie, în prezent dezincriminate;
- adaptarea pedepsei aplicate persoanei condamnate de instanţele spaniole, ca urmare a limitelor mai reduse prevăzute de legislaţia română;
- constatarea intervenirii unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv prescripţia răspunderii penale, în raport de data săvârşirii faptei.
Sub un prim aspect, se constată că prin hotărârea de condamnare pronunţată de autorităţile spaniole, în sarcina persoanei solicitate A. s-a reţinut faptul că, pe teritoriul Spaniei, "în 2015, l-a întâlnit pe B. într-un bordel unde aceasta lucra. Prefăcându-se că este într-o relaţie cu el şi pentru a obţine banii, aceasta a pretins că trece prin greutăţi (prefăcându-se că trece prin probleme familiale grave sau afecţiuni grave chirurgicale), aşa că victima sa i-a dat bani. S-a dovedit că victima i-a dat bani persoanei solicitate 922.000 euro, vânzându-şi chiar şi averea şi solicitând împrumuturile pentru a acoperi aceste costuri, fiind lăsat fără nimic. Atunci când A. s-a convins că nu mai poate obţine bani de la victimă, a întrerupt relaţia cu acesta şi a dispărut din locul ei obişnuit de domiciliu".
Raportând situaţia factuală astfel reţinută şi valorificată de autorităţile spaniole şi care a stat la baza soluţiei de condamnare, apreciază Înalta Curte că aceasta îşi găseşte, în mod indubitabil, corespondent în legislaţia română în dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen., normă care incriminează infracţiunea de înşelăciune, respectiv "inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani."
Din perspectiva conţinutului constitutiv al infracţiunii, analiza situaţiei de fapt reliefează întrunirea tuturor elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă ce caracterizează infracţiunea de înşelăciune, astfel:
Elementul material constă în oricare dintre variantele infracţiunii, într-o acţiune frauduloasă de amăgire, de inducere în eroare a persoanei vătămate, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Acţiunea de inducere în eroare sau menţinerea în eroare se poate realiza prin orice mijloace.
Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii care a produs o pagubă, pentru existenţa infracţiunii fiind necesar ca între aceasta şi acţiunea de amăgire să existe o legătură de cauzalitate.
Mai mult, apreciază Înalta Curte că în raport de cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracţiunii, respectiv 922.000 euro, precum şi de caracterul continuat al activităţii infracţionale, se justifică pe deplin şi reţinerea dispoziţiilor art. 2561 C. pen., care prevăd majorarea limitelor de pedeapsă, în situaţia în care fapta prevăzută la art. 244 C. pen. a produs consecinţe deosebit de grave şi a art. 35 C. pen., prin care este sancţionată forma continuată a infracţiunii.
Aşadar, susţinerile contestatoarei în sensul că partea vătămată a beneficiat de prestaţii sexuale din partea contestatoarei o perioadă îndelungată, a preluat-o dintr-un bordel, dintr-un loc unde se practica prostituţia, cunoscând elementele de fapt şi de drept, iar prin aceste mijloace, daruri, sume de bani practic o condiţiona pe contestatoare să rămână într-o relaţie cu acesta, astfel că fapta reţinută în sarcina sa îşi are corespondent în legislaţia română în cerşetorie şi prostituţie, în prezent dezincriminate, nu pot fi primite de instanţa de control judiciar.
Practic, aceasta solicită o modificare a bazei factuale, având drept consecinţă schimbarea încadrării juridice şi înlăturarea răspunderii sale penale.
Or, în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare, instanţa naţională nu are competenţa de a schimba situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de trimitere şi de a schimba încadrarea juridică dată faptei pentru care s-a dispus condamnarea persoanei solicitate.
A proceda altfel, ar însemna să se încalce principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Pentru considerentele expuse, susţinerile contestatoarei din perspectiva greşitei reţineri de către autorităţile române a infracţiunii corespondent în legislaţia naţională, apar ca neîntemeiate.
Sub un al doilea aspect, referitor la solicitarea contestatoarei de adaptare a pedepsei aplicate de autorităţile spaniole, reţine Înalta Curte că pentru infracţiunea de înşelăciune, norma de incriminare a art. 244 alin. (1) C. pen. prevede o pedeapsă cu închisoare cuprinsă între 6 luni la 3 ani.
Deopotrivă, dispoziţiile prevăzute de art. 2561 C. pen., prevăd că în situaţia în care fapta prevăzută la art. 244 C. pen. a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (de la 9 luni la 4 ani şi 6 luni), iar potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 36 alin. (1) C. pen. infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, astfel încât limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare este de 7 ani şi 6 luni.
În acest context, reţine Înalta Curte că din conţinutul hotărârii de condamnare, rezultă că la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere ansamblul circumstanţelor agravante incidente, respectiv: cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracţiunii (922.000 euro), modalitatea concretă de săvârşire a faptei, caracterul continuat al infracţiunii, săvârşirea de acte materiale pe parcursul unei lungi perioade de timp, circumstanţe ce atrag, conform legii penale române, incidenţa dispoziţiilor prevăzute de art. 2561 C. pen. şi ale art. 36 alin. (1) C. pen.
Intervenţia instanţei naţionale este permisă doar în limita dispoziţiilor art. 141 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, atunci când este necesară adaptarea pedepsei aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, respectiv când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română; durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.
Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea cuantumului până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare. Doar în aceste situaţii, adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.
În acest context, constată Înalta Curte că pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată persoanei solicitate prin hotărârea de condamnare este inferioară limitei maxime, de 7 ani şi 6 luni închisoare, astfel încât nu se impune aplicarea în cauză a dispoziţiilor prevăzute de art. 141 alin. (6) lit. b) pct. i sau pct. ii din Legea nr. 302/2004, cu privire la adaptarea, stabilirea şi aplicarea pedepsei.
Deopotrivă, se reţine caracterul nefondat şi al solicitării formulate de persoana condamnată privind existenţa unui motiv de refuz opţional, constând în împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Potrivit art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 reglementează un caz de refuz al executării mandatului european de arestare, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea sub aspectul căreia persoana solicitată este cercetată de autorităţile judiciare străine.
În acord cu instanţa de fond, reţine Înalta Curte că în cauză nu este incident acest motiv de refuz, având în vedere că acţiunea penală s-a stins prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, la data de 30.04.2021 nemaiputând fi incidentă vreo cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale, cum este cea a prescripţiei răspunderii penale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 2/F din data de 10 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024.
Va obliga contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 2/F din data de 10 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024.
Obligă contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 februarie 2025.